În timpul unei audiențe acordate sâmbătă, 24 octombrie 2026, cardinalului prefect Marcello Semeraro, Papa Leon al XIV-lea a autorizat Dicasterul pentru Cauzele Sfinților să promulge decretele care recunosc virtuțile eroice a șase slujitori ai lui Dumnezeu, care dobândesc astfel titlul de venerabili. Aceștia sunt Friedrich Kaiser Depel, primul prelat teritorial de Caravelí, Peru, membru al Congregației „Misionarii Preasfintei Inimi a lui Isus” și fondator al Surorilor Misionare ale lui Isus, Cuvânt și Victimă; Oreste Marengo, episcop salezian care a slujit în India; Margarita Bavosi, cunoscută sub numele de „Luminosa”, o laică consacrată a Mișcării Focolarelor; Domenico Pogliani, preot al Arhidiecezei de Milano; Alessandro Vitetti, preot al Diecezei de Rossano-Cariati; și Daniele de San Giovanni Rotondo, călugăr capucin și fiu spiritual al Sfântului Pius de Pietrelcina.
Friedrich Kaiser Depel, „Inițiatorul Bibliei în Peru”
Născut pe 24 mai 1903, în Dülmen, Germania, și crescut într-o familie profund catolică, așa cum se menționează în biografia propusă de Dicasterul pentru Cauzele Sfinților, Friedrich Kaiser Depel a intrat în seminarul Congregației „Misionarii Preasfintei Inimi” (MSC) în 1919 și a făcut profesiunea perpetuă în 1930. A fost hirotonit preot pe 10 august 1932, iar în aprilie 1939 a fost trimis în Peru, unde congregația inaugurase o nouă misiune. Acolo, a slujit ca director spiritual și profesor la seminarul din Huánuco, iar mai târziu ca rector și păstor al capelei atașate comunității misionare. Activ în principal în Lima, în 1957 a fost numit administrator provincial al MSC, iar pe 21 noiembrie același an, Papa Pius al XII-lea l-a desemnat primul prelat al prelaturii de Caravelí. După cutremurul care a lovit regiunea în 1960, a lucrat pentru a asigura aprovizionarea cu apă a populației și a reconstrui catedrala. În 1961, a fondat Uniunea Pioasă a Misionarilor lui Isus, Cuvânt și Victimă (MJVV), formată din tinere călugărițe locale, pentru a face față lipsei de preoți și a promova apostolatul în rândul popoarelor andine. Ca lider al prelaturii de la Caravelí, a participat la cele patru sesiuni ale Conciliului al II-lea din Vatican, din 1962 până în 1965. Pe 7 decembrie 1963, a primit hirotonirea episcopală. Pe 25 mai 1971, din motive de sănătate, a demisionat din funcția de prelat și s-a dedicat formării teologice și spirituale a MJVV, care, la 14 septembrie 1982, a fost ridicată de Sfântul Ioan Paul al II-lea la rang de congregație de drept pontifical. Monseniorul Kaiser Depel a murit la Lima pe 26 septembrie 1993 și a fost înmormântat în Capela Misionară din Caravelí. A trăit virtutea credinței cu statornicie și s-a dedicat răspândirii Sfintei Scripturi, atât de mult încât a fost considerat „fondatorul Bibliei în Peru”.
Oreste Marengo, „străinul” primit în India
Oreste Marengo s-a născut pe 29 august 1906, în Diano d’Alba, în provincia Cuneo, într-o familie de fermieri profund creștini. La 13 ani, s-a mutat la Torino pentru a-și urma formarea saleziană, intrând în contact cu primii membri ai congregației fondate de sfântul Ioan Bosco. În 1923, a plecat în India, repartizat în regiunea de nord-est, împreună cu alți opt novici. Și-a combinat studiile filozofice cu munca în sate, dedicându-se pregătirii catecumenilor și îndrumării primelor comunități catolice. A fost hirotonit preot pe 2 aprilie 1932. În 1951, a fost numit primul episcop al noii dieceze de Dibrugarh. A primit hirotonirea episcopală în Bazilica „Maria Ajutorul Creștinilor” din Torino pe 27 decembrie același an. A condus dieceza până în 1964. Apoi a devenit episcop de Tezpur și apoi administrator apostolic în Tura. În timpul slujirii sale pastorale, a deschis mai multe centre misionare și a sprijinit persoane care fugeau din Pakistan, aflat atunci în război cu India. Pentru a face față lipsei de preoți, a primit și preoți din alte regiuni ale țării, cum ar fi Kerala. La 70 de ani, a renunțat la funcția de administrator apostolic și s-a pus la dispoziția preoților locali. A murit pe 30 iulie 1998, după numeroase internări în spital, înconjurat de afecțiunea populației locale. Această legătură semnificativă s-a dezvoltat într-o perioadă în care în India oricine era considerat „străin” putea stârni suspiciuni sau respingere. Monseniorul Marengo a promovat vocațiile sacerdotale și a apreciat, de asemenea, contribuția laicilor, care au jucat un rol fundamental în răspândirea credinței catolice.
Margarita Bavosi, „Luminosa” (Luminoasă) care a trăit în „momentul prezent”
Margarita Bavosi s-a născut pe 19 septembrie 1941, la Buenos Aires, Argentina, într-o familie bogată de imigranți italieni. Și-a pierdut mama la vârsta de zece ani. După ce a absolvit istoria, a dezvoltat dorința de a-l pune pe Dumnezeu în centrul vieții sale. Și-a găsit vocația în Mișcarea Focolarelor, unde a învățat „carisma unității” direct de la fondatoarea sa, slujitoarea lui Dumnezeu Chiara Lubich. Datorită naturii sale spontane și optimiste, și-a câștigat porecla „Luminosa” (Luminoasă). În mai 1966, a devenit conducătoarea Mișcării din Paraná, Argentina. În 1970, Lubich i-a încredințat co-responsabilitatea pentru Mișcare în Spania și, mai târziu, în Montevideo, Uruguay. În iunie 1981, a prezentat primele simptome ale fibrozei pulmonare atipice, care au dus la moartea sa pe 7 martie 1985, la vârsta de 43 de ani. Chiara Lubich a spus despre ea: „Viața ei, impregnată de iubire evanghelică, trăită în momentul prezent, în clipa prezentă, a fost o cursă rapidă către Dumnezeu”.
Domenico Pogliani, o viață dedicată celor nevoiași
Născut pe 18 decembrie 1838, la Milano, Domenico Pogliani și-a dezvoltat credința în Oratoriul „San Luigi”. Hirotonit preot pe 26 mai 1861, a slujit în Rosate, Lecco și Trenno înainte de a fi repartizat la catedrala din Milano ca paroh asistent al parohiei adiacente. Ulterior, numit paroh în Cesano Boscone, a promovat deschiderea unei creșe și a unui oratoriu pentru fete, grație sprijinului unui binefăcător. De asemenea, a fondat un azil de bătrâni care, la izbucnirea Primului Război Mondial, a găzduit 400 de persoane, inclusiv o secție pentru copii cu dizabilități intelectuale și mai multe ateliere. A murit pe 25 iulie 1921. Mormântul său a devenit rapid un loc de rugăciune.
Alessandro Vitetti, crezând fără să vadă sau să audă
Alessandro Vitetti s-a născut pe 12 octombrie 1915, în Cirò, în provincia Crotone, și a fost hirotonit preot pe 16 iunie 1940. A slujit în Dieceza de Cariati, unde a fost canonic al catedralei și profesor la seminar. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, a rămas în Calabria, distingându-se pentru grija față de cei mai nevoiași. A deținut numeroase funcții, printre care cancelar al Curiei, director al Biroului Administrativ, asistent pentru tinere și absolvente catolice, director al misiunilor și apărător al legământului la tribunalul diecezan. A fost, de asemenea, unul dintre cei mai apropiați colaboratori ai episcopului Orazio Semeraro, pe care l-a însoțit la Roma în timpul Conciliului al II-lea din Vatican. În 1964, a intrat în Institutul secular al Preoților Misionari ai Regalității lui Cristos, fondat de părintele Agostino Gemelli, depunând jurămintele. Mult căutat pentru spovadă și îndrumare spirituală, a fost și un punct de referință pentru persoanele din afara Calabriei. În ultimii ani ai vieții sale, diabetul l-a lăsat orb și imobil, dar și-a înfruntat suferința cu o credință exemplară, rezumată în cuvintele: „Nu văd, nu aud, dar cred”. A murit la Cariati pe 24 februarie 1995.
Daniel de San Giovanni Rotondo, fiul spiritual al Padre Pio
Fratele Daniel (născut Michele Natale) s-a născut pe 11 martie 1919, în San Giovanni Rotondo, în provincia Foggia. De la o vârstă fragedă, a lucrat ca păstoraș, distingându-se prin firea sa veselă și veselă. La 14 ani, și-a dezvoltat o vocație și a intrat în Ordinul Fraților Minori Capucini, întărit de o întâlnire pe 4 iunie 1933 cu Sfântul Pius de Pietrelcina, care l-a binecuvântat și i-a oferit cuvinte de încurajare. În 1934, a fost transferat la Foggia, la mănăstirea „Sfânta Ana”, unde a slujit ca sacristan și portar. Pe 25 martie 1935, a intrat în noviciat la Morcone, luând numele de fratele Daniel. A ales să rămână „frate laic”. A făcut profesiunea temporară în 1936 și cea perpetuă pe 12 mai 1940, întărind și mai mult legătura sa cu sfântul Pius, al cărui fiu spiritual devenise. Întors la Foggia, în timpul bombardamentelor din 1943, s-a dedicat îngrijirii răniților și îngropării morților. Din 1952 încoace, a fost slăbit de diferite boli, necesitând frecvente spitalizări. Cu toate acestea, suferințele sale nu l-au împiedicat, după moartea lui Padre Pio, să se dedice răspândirii grupurilor de rugăciune în Italia și în străinătate, atrăgând numeroși credincioși. A murit pe 6 iulie 1994.
Edoardo Giribaldi
(După Vatican News, 24 octombrie 2026)
Traducere de pr. Mihai Pătrașcu
