Credinţa hrănită de Scriptură şi de Tradiţie, o atenţie profundă faţă de problemele timpului prezent şi un ataşament organic faţă de viaţa Bisericii - acestea sunt coordonatele "creştinului deplin" propuse de teologul Henri de Lubac. Aceste reflecţii au fost oferite spre meditaţie de către părintele Damian-Gheorghe Pătraşcu, ministru provincial, în cadrul momentului de adoraţie şi rugăciune pentru preoţii din Decanatul de Bacău Centru. Întâlnirea a avut loc joi, 5 martie 2026, la Curia Provincială a Ordinului Fraţilor Minori Conventuali din Bacău.
Iată câteva dintre reflecţiile teologului Henri de Lubac despre creştinul deplin, omul şi slujitorul Bisericii, atent la problemele timpului prezent, a cărui credinţă e hrănită de Scriptură şi de Tradiţie, şi profund ataşată de viaţa Bisericii, propuse în cadrul meditaţiei de pr. Damian-Gheorghe Pătraşcu:
"În ce mă priveşte, proclama Origene, dorinţa mea este să fiu cu adevărat ecleziast [...] Cel ce-şi pune o asemenea dorinţă nu se mulţumeşte să fie doar întru totul loial şi supus, respectând întocmai ceea ce-i cere credinţa catolică. El iubeşte frumuseţea Casei lui Dumnezeu. Biserica i-a pus stăpânire pe inimă. Ea este patria lui spirituală. Ea îi este «obârşia» şi «frăţia». Nimic din ce este legat de ea nu-l lasă indiferent şi nu-l ţine deoparte. El prinde rădăcini în pământul ei, se schimbă după chipul ei, se întregeşte prin învăţătura ei. Se îmbogăţeşte prin bogăţiile ei. Are conştiinţa că prin ea, şi numai prin ea, el ia parte la temeinicia lui Dumnezeu. El învaţă de la ea să trăiască şi să moară. El nu o judecă, dar se lasă judecat de ea. El primeşte cu dragă inimă toate jertfele în numele unităţii ei.
Om al Bisericii, el îi iubeşte trecutul. Meditează asupra istoriei ei. Îi venerează şi îi explorează Tradiţia. Nu pentru a-i închina un cult melancolic sau pentru a se refugia într-o Antichitate pe care ar putea-o plăsmui din nou după bunul său plac, şi cu atât mai puţin pentru a condamna Biserica timpului său ca şi cum ar fi deja învechită sau ca şi cum Mirele ei ar fi repudiat-o. O astfel de atitudine îi repugnă de la bun început. Dacă îi place să se întoarcă cu gândul la vremea naşterii Bisericii, la acele vremuri când, după cum spunea Sfântul Irineu, predica apostolilor mai răsuna încă, «când sângele lui Cristos era cald încă, şi când credinţa ardea cu flacără vie în inima credincioşilor», el nu crede totuşi în miturile vârstei de aur, care-i fac pe unii să se piardă cu firea şi-i împing la exagerări, la revolte, la anateme aruncate cu uşurinţă. El ştie de altfel că Cristos este de-a pururi aici, ieri ca şi azi, şi până-n vecii vecilor, «pentru a-şi continua viaţa, iar nu pentru a o reîncepe» [...]. El nu pune întrebări «unei Biserici mute şi unor Doctori morţi». El nu «încremeneşte» tradiţia. Pentru el, tradiţia ţine deopotrivă de trecut şi de prezent: este o mare «Putere» vie şi veşnică, pe care nu am putea-o nimici. Niciodată nu i-ar trece prin gând să numească învăţături actuale spusele vreunui Doctor ori ale vreunei autorităţi, nici să le interpreteze, adică să treacă peste aceştia, ba, dimpotrivă, le consideră norma imediată absolută. Căci el crede în acelaşi timp că Dumnezeu ne-a revelat totul, o dată pentru totdeauna, prin Fiul său, şi că totuşi gândirea dumnezeiască «adaptează în fiecare epocă, în Biserică şi prin Biserică, înţelegerea misterului lui Dumnezeu». El ştie deci prea bine că în exercitarea Autorităţii sale, după cum nu propune nici o invenţie nouă, «Biserica nu spune nimic cu de la sine putere»; ea nu pretinde să fie ea însăşi «adevăratul izvor al revelaţiei», aşa cum i se reproşează pe nedrept, pentru a o blama: ea nu face decât să urmeze şi să afirme revelaţia divină «prin îndrumarea lăuntrică a Duhului Sfânt care i-a fost dat ca învăţător», iar «cei care se tem ca Biserica să nu abuzeze de puterile sale pentru a stabili minciuna nu au încredere în Cel care este în fruntea ei» [...].
Parte a acestui trup, oricare i-ar fi locul sau funcţia specifică, el este sensibil la tot ceea ce-i afectează pe ceilalţi membri. El însuşi este afectat de tot ceea ce paralizează, îngreunează, loveşte trupul întreg. Departe de el gândul de a se bucura de acestea, de a rămâne indiferent. El suferă, aşadar, de relele dinlăuntrul Bisericii. El ar vrea ca Biserica, prin toţi membrii ei, să fie mai curată şi mai unită, mai atentă la chemarea sufletelor, mai activă prin mărturiile ei, mai înflăcărată în setea ei de dreptate, mai spirituală în toate lucrările, mai rezervată faţă de orice concesie făcută lumii şi minciunilor ei [...]. El vede în mod spontan binele, se bucură văzându-l, se străduieşte să-l arate şi celorlalţi, fără să se lase totuşi orbit de defectele şi mizeriile pe care unii ar vrea să le nege, şi de care alţii se scandalizează, şi nu crede că loialitatea ori experienţa lui îl obligă să sancţioneze orice abuz. El ştie că lucrurile se uzează în timp, că este nevoie să le reînnoim permanent dacă nu vrem să ne trezim cu înnoiri nefaste, şi că «un elan de reformă este firesc pentru Biserică». El nu este un «obsedat de trecut». De aceea, nu vrea nici să denigreze, nici să descurajeze dinainte, între lucrurile vremii, orice dorinţă sau orice încercare de schimbare. El se străduieşte mai degrabă «să discearnă spiritele». El caută împreună cu cei ce caută. S-ar teme să se opună poate lucrării lui Dumnezeu printr-o prea mare ori prea înverşunată severitate şi să oprească mersul necesar pentru că este marcat de câţiva paşi greşiţi. Înainte de a tăia elanul, el va încerca să-l aducă pe făgaşul cel bun. Cu toate acestea, dacă împrejurările îi cer să intervină, el nu se va da în lături. Însă atunci va veghea să nu fie mânat de un alt impuls decât de al credinţei sale. El simte, uneori ca pe o adevărată angoasă, dubla responsabilitate pe care şi-o asumă: «slujitor al lui Cristos şi responsabil de învăţătura lui, el se teme să nu trădeze prin complezenţă adevărul integral, ori să compromită prin sisteme omeneşti autoritatea divină; călăuză a sufletelor, el se teme să nu sărăcească în ele credinţa creştină cu care ce hrănesc, ori să le-o facă de nesuportat prin exigenţe nejustificate». Dar ceea ce îi inspiră o asemenea îndoială îl ajută în acelaşi timp şi să o depăşească.
Omul Bisericii rămâne veşnic deschis speranţei. Pentru el, orizontul nu este niciodată închis. Precum apostolul Pavel, el vrea să fie «plin de bucurie în mijlocul suferinţelor», îndrăznind să se creadă astfel printre cei chemaţi, alături de alţii, «să întregească ceea ce lipseşte încercărilor lui Cristos pentru Trupul Său, care este Biserica», şi ştiind că are în Cristos «speranţa Măririi». Împreună cu comunitatea credincioşilor, el aşteaptă întoarcerea Celui pe care-l iubeşte. El nu uită că, la urma urmei, tot ceea ce se petrece trebuie judecat prin raportare la acest termen. El nu uită nici că aşteptarea trebuie să fie activă şi nu trebuie să-l sustragă de la vreuna din misiunile lui din această lume: aşteptarea aceasta îl obligă să vadă cât de urgente şi de riguroase sunt ele. Atitudinea sa este deci eshatologică, dar după pilda Sfântului Paul, şi nu în felul iluminaţilor din Tesalonic; ea nu constă, aşa cum am crede poate, în a neglija problemele prezentului, în a ne dezinteresa de cele pământeşti, ori în a tot amâna caritatea până la sfârşitul lumii.
El primeşte şi îşi însuşeşte, deplin şi profund, grija de adevăr, de autenticitate, de «sărăcie spirituală», caracteristică pentru un timp «când un suflet ales se teme înainte de toate de impostură, şi în privinţa sacrului mai mult decât în altele». După ce a pătruns în Sfântul Ierusalim, «cetate a adevărului», unde l-a întâlnit pe «Dumnezeul adevărului», pe «Dumnezeu fără minciună şi adevărat», amintindu-şi că Duhul Sfânt este duşmanul tuturor înşelăciunilor şi că însuşi Isus Cristos a aşezat «buna credinţă» printre cele trei precepte solemne, împreună cu «dreptatea şi îndurarea», el evită, sub toate formele, «minciuna pioasă». Cu toate acestea, el înţelege preţul tăcerii. El înţelege de asemenea că există un timp pentru fiecare lucru, că faptele aparent cele mai bune pot fi «în afara timpului» şi că, în definitiv, nu este treaba lui să judece aceasta. El nu se miră că uneori are «de semănat printre lacrimi». Până şi în acţiunile în care se simte încurajat, el nu vrea să uite că, aşa cum ceea ce culege a fost întotdeauna semănat de alţii înaintea lui, tot aşa nu trebuie să se aştepte să strângă ceea ce poate că a semănat. În sfârşit, el rezistă soluţiilor simpliste care, fără să aducă atingere directă credinţei, ar compromite întrucâtva plenitudinea, echilibrul şi profunzimea moştenirii catolice" (Henri de Lubac, Meditaţie asupra Bisericii, Ed. "Humanitas", 2004, p. 187-198).
De o adâncime şi de o sinteză ecleziologică deosebite, aceste consideraţii au nevoie de o continuă "rumegare" şi interiorizare, motiv pentru care le-am repropus aici.
După Ora Medie şi binecuvântarea cu Preasfântul Sacrament, a urmat un moment de comuniune şi de agapă frăţească.
Pr. Cristian Dumea, OFMConv.,
guardianul conventului
