„Războiul din Sudan nu este un război civil. Nu este un război între sudanezi. Este un război impus poporului sudanez”. Apelul lansat către mass-media vaticane de Hala Alkarib, activistă și directoare regională a Strategic Initiative for Women in the Horn of Africa [Inițiativa Strategică pentru Femeile din Cornul Africii], răsună atât ca o denunțare, cât și ca un strigăt către comunitatea internațională. Un strigăt care vine dintr-un oraș unic și central pentru procesele de pace, Assisi, unde are loc întâlnirea internațională „Pace dezarmată și dezarmantă”, promovată de Comunitatea „Sfântul Egidiu”. Și este un strigăt cu un singur scop: să redea atenție, demnitate și valoare victimelor tuturor conflictelor mondiale. În special celor pe care le uităm prea adesea.
La un an după masacrul de la el Fasher
Pentru că, pentru a o cita din nou pe Hala Alkarib, în Sudan „oamenii mor fără motiv” și se desfășoară una dintre cele mai grave crize umanitare din lume, una de care, însă, nu toată lumea este conștientă, mai ales în această parte a lumii. Exact acum un an, între 25 și 27 octombrie, a avut loc masacrul de la el Fasher în Darfurul de Nord. După aproximativ 18 luni de asediu din partea Forțelor de Sprijin Rapid (RSF), ONU a documentat peste 6.000 de persoane ucise în primele trei zile ale ofensivei finale, inclusiv execuții sumare, violență sexuală, răpiri și persecuții pe motive etnice. Aceste atrocități, potrivit Organizației Națiunilor Unite, echivalează cu crime de război și posibile crime împotriva umanității.
Dar în spatele tragediei sudaneze, denunță Alkarib, există și interese economice specifice. „Este un război care urmărește să-i priveze pe sudanezi de capacitatea de a-și guverna propria țară și de a-și controla propriile resurse”, explică activista, descriind-o drept „un conflict de exploatare” care își propune să „demonteze și să dezintegreze țara”. O logică în care, continuă ea, pare acceptabil „ca persoanele să fie ucise și comunități întregi să fie distruse pentru a extrage minerale prețioase”. Iar pericolul este că toate acestea „nu se întâmplă numai în Sudan, ci se extind și în alte zone din Cornul Africii. Vedem direct, în Africa și mai ales în Sudan, că dreptul internațional devine o problemă pur simbolică”, spune Alkarib, observând cum liniile roșii stabilite pentru a proteja omenirea sunt încălcate zilnic. Riscul, avertizează ea, este ca „viața umană să fie tratată ca o marfă” și să nu mai aibă nicio valoare.
Myanmar, un război alimentat de resurse naturale
Și exploatarea resurselor este o problemă care privește și Myanmar, un alt război prea des uitat de comunitatea internațională. Acest lucru a fost subliniat la Assisi de Zaw Oo, director executiv al Centre for Economic and Social Development [Centrul pentru Dezvoltare Economică și Socială], vorbind luni dimineață la forumul „Economia între pace și război”. „Țara noastră suferă profund din cauza conflictelor continue, născute dintr-o criză politică și din revendicările minorităților etnice, dar care acum s-au transformat într-o competiție pentru controlul bogatelor resurse naturale”, a explicat el la mass-media vaticane. Myanmar este unul dintre cei mai mari producători de pământuri rare din lume, deținând totodată zăcăminte semnificative de jad, aur și alte minerale strategice. Aceste resurse, denunță Zaw Oo, sunt folosite de diferiți actori armați pentru a finanța războiul.
„Conflictul, născut dintr-o criză politică, s-a transformat într-o economie în care părțile beligerante se luptă pentru controlul teritoriului și al resurselor naturale”, a continuat economistul. De aici și dificultatea de a ajunge la un acord: „Nu putem negocia pacea neapărat numai printr-un proces politic. De asemenea, trebuie să reconstruim economia, astfel încât aceste resurse să poată fi împărțite între toate populațiile țării”. Această provocare este și mai complexă de fragmentarea etnică și politică a Myanmarului, unde, notează Zaw Oo, operează acum sute de grupări armate.
Rolul religiilor și situația dificilă a populației Rohingya
În acest scenariu, însă, comunitățile religioase continuă să fie un factor important de coeziune. „Am descoperit că unele instituții religioase, cum ar fi călugării budiști, comunitățile creștine și minoritățile musulmane cu imamii și moscheile lor, continuă să fie surse de unitate între diferite comunități”, spune Zaw Oo. Scopul, explică el, este de a promova dialogul interreligios care poate încuraja și dialogul între forțele armate, completat de intervenții umanitare și proiecte de dezvoltare.
Această abordare ar putea începe în statul Chin, una dintre cele mai sărace regiuni din Myanmar, unde Zaw Oo pledează pentru implicarea unei coaliții interreligioase internaționale pentru a promova dialogul și reconstrucția. „Sper cu adevărat că acest lucru poate funcționa și poate deveni un exemplu pentru situații mai complicate, cum ar fi cea a populației Rohingya”, spune el. Minoritatea musulmană, forțată să fugă în masă în 2017, încă nu se poate întoarce în siguranță pe ținuturile sale, care se confruntă acum cu noi lupte. „Trebuie să ne concentrăm mai întâi pe încetarea războiului; numai atunci vom putea readuce minoritățile musulmane în țară”.
Bonelli: persoanele înaintea frontierelor
Din Sudan până în Myanmar, fața războiului este și cea a milioanelor de persoane forțate să-și abandoneze casele, comunitățile, căutând protecție în altă parte. Această realitate rezonează cu tema forumului „Persoanele înaintea frontierelor”, la care a participat Francesca Bonelli, care din august este noul reprezentant UNHCR pentru Italia, Sfântul Scaun, Malta și San Marino. „Este foarte important să vorbim despre aceste conflicte pentru că, din păcate, acestea continuă să fie războaie despre care nu mai vorbim”, a explicat ea la mass-media vaticane, amintind de cei peste 12 milioane de sudanezi forțați să fugă și de milionul de refugiați Rohingya din Bangladesh. Aceste două situații de urgență, a avertizat ea, se confruntă cu o lipsă dramatică de resurse. Reducerile ajutorului umanitar „au un impact tragic”, a subliniat Bonelli, deoarece cei care plătesc prețul sunt în primul rând „persoanele vulnerabile care fug de războaie, dar și comunitățile care le primesc”. O situație care compromite accesul la servicii esențiale, de la asistență medicală la educație, agravând și mai mult condițiile celor deja forțați să lase totul în urmă. Aici se află și provocarea unei păci „dezarmate și dezarmante”. Pentru că, așa cum a amintit Bonelli, „a pune persoanele înaintea numerelor, persoanele înaintea frontierelor, persoanele înaintea oricărei prejudecăți înseamnă a recunoaște o parte din noi în ceilalți”.
Guglielmo Gallone
(După Vatican News, 26 octombrie 2026)
Traducere de pr. Mihai Pătrașcu
