Pr. Vasile Mare, protopop greco-catolic de Bucureşti, în după-amiaza zilei de joi, 5 februarie 2004, ora 16.45, a decedat în Spitalul Colentina din Bucureşti, în vârstă de aproape 85 de ani. Înmormântarea a avut loc duminică, 8 februarie 2004, în cimitirul Belu Catolic din Bucureşti, la ora 14.00. Au fost prezenţi Mons. Jean-Claude Périsset, nunţiu apostolic în România; Mons. Cornel Damian, episcop auxiliar de Bucureşti; pr. Ştefan Acatrinei, vicar provincial, şi mulţi preoţi confraţi franciscani şi diecezani de ambele rituri. Ritualul greco-catolic al înmormântării s-a desfăşurat în biserica romano-catolică "Sf. Tereza", iar părintele a fost depus într-un mormânt aflat în parcela preoţilor.
Pr. Vasile Mare s-a născut în localitatea Vezendiu (jud. Satu Mare) în ziua de 20 aprilie 1919, într-o familie greco-catolică, fiind ultimul din cei unsprezece fii ai familiei. După terminarea şcolii primare în comuna de origine (1925-1931), este admis în Liceul "Mihai Eminescu" din Satu Mare (1931-1932); după puţin timp însă s-a transferat la Carei (1932-1937). În 1940 a obţinut diploma de învăţător, după ce a frecventat Şcoala Normală de Învăţători "Iosif Vulcan" din Oradea (1937-1940). În toamna aceluiaşi an a intrat la Academia de Teologie de la Blaj, obţinând în 1944 absolutoriul academic. După terminarea studiilor a fost încorporat în armată, ca elev la Şcoala de Ofiţeri de Rezervă, însă, după un an, a fost eliberat şi a lucrat ca profesor suplinitor la Liceul "Sf. Vasile" din Blaj, până în 1946 când, în ziua de 24 februarie, ÎPS Traian Frenţiu, episcop de Oradea şi administrator apostolic al Mitropoliei Blajului, îl hirotoneşte întru preoţie la Blaj. După sfinţire este trimis la Bucureşti ca preot ajutor în Parohia "Sf. Vasile", avându-l ca paroh pe pr. dr. Tit Liviu Chinezu. În noiembrie 1946 obţine diploma de licenţă cu teza: "Dogmatica preacuratei Fecioare Maria în literatura populară română".
După arestarea episcopilor greco-catolici din Ardeal şi Bucureşti, în 1948, pr. Vasile şi-a început activitatea pastorală în clandestinitate, "de la familie la familie, de la persoană la persoană", după cum mărturisea chiar el. S-a angajat la fabrica de glucoză şi spirt, unde a lucrat timp de un an ca portar, cantaragiu şi şef de depozit, reuşind astfel, "pierdut printre ceilalţi muncitori", să obţină buletin de identitate. Căutat de Securitate, în 1950 lasă Bucureştiul şi se refugiază la Baia Mare, în familia surorii sale, unde se afla şi mama. În 1951 s-a angajat ca dulgher pe un şantier de construcţii din Cavnic, dar la sfârşitul lunii iulie 1951 este descoperit şi arestat. Referitor la arestarea sa, părintele mărturisea: "M-aş fi putut salva, ca în mai multe rânduri înainte, dar am apreciat că este mai bine să mă las arestat decât să pun în primejdie familia mea sau alte familii care m-ar fi adăpostit. De acum nu se mai putea face mare lucru; eram prea urmărit". Închis mai întâi la Baia Mare, a fost trimis apoi în Bucureşti, unde Tribunalul Militar l-a condamnat la cinci ani de închisoare, cu acuzaţia de "activitate cu caracter contrarevoluţionar şi omisiune de denunţ". Primii ani de detenţie i-a executat la Jilava. Între 1952 şi 1953 a fost trimis pentru muncă forţată la canalul Dunăre-Marea Neagră, iar între 1953 şi 1954 şi-a petrecut detenţia în închisoarea din Gherla. Din iulie 1954 va lucra în subteran la mina Cavnic până în octombrie 1955 când a fost eliberat.
A lucrat apoi la Baia Mare ca muncitor necalificat, la fabrica de utilaj minier, apoi ca fochist pentru cazane cu aburi, în sfârşit ca strungar până în 1963. După un curs de calificare ca desenator tehnic, lucrează ca proiectant la Institutul de Cercetare şi Proiectare în Construcţii de Maşini din Baia Mare, până la pensionare, în 1979. Până la căderea regimului comunist, în 1989, şi-a desfăşurat clandestin activitatea pastorală, dar mereu hărţuit şi controlat de către Securitate.
Relaţia pr. Vasile cu Ordinul Franciscan, după cum a lăsat scris, este încă din copilărie, când a avut parte de pastoraţia preoţilor franciscani în zona natală. Apoi, în anii de teologie petrecuţi la Blaj, preoţii franciscani au ţinut în numeroase rânduri exerciţii spirituale - "adevărate zile de Rusalii" - pentru pr. Vasile, care îşi petrecea vacanţele la Beiuş (la sora lui), unde era paroh pr. Ion Gârleanu. În Bucureşti a colaborat pe plan pastoral cu preoţii Dominic Neculăeş şi Ştefan Tătaru, iar în perioada de clandestinitate i-a avut alături "în lupta pentru apărarea Bisericii" pe preoţii franciscani Mihai Rotaru, Gheorghe Dumitraş, Martin Mihoc, Dumitru Pascal, Matei Ghiuzan. În închisoare a fost împreună cu preoţii franciscani Dumitru Lucaciu, Petre Băcăoanu, Petru Dâncă, Gheorghe Coceanga, Iosif Sabău, Gheorghe Vameşiu, Ioan Butnaru, Iosif Gabor, Iosif Simon, Eugen Blăjuţ.
Această strânsă legătură cu fraţii din Ordinul Franciscan l-a determinat pe pr. Vasile să se decidă în inima sa să intre în acest ordin, iar pr. prov. Gheorghe Pătraşcu, în anul 1982 şi-a dat consimţământul. În ascuns, între anii 1982 şi 1984, a făcut noviciatul cu pr. Iosif Sabău, iar pe 8 septembrie 1984 a depus profesiunea simplă, pe care apoi a reînnoit-o în 1987. În ziua de 4 octombrie 1990, în faţa pr. Iosif Sabău a făcut profesiunea solemnă.
Necesităţile refacerii fostului Vicariat Greco-Catolic de Bucureşti i-au determinat pe superiori să-l lase pe pr. Vasile să activeze în capitală, dar rămânând într-o constantă şi fidelă legătură cu provincia, până în ziua de 5 februarie 2004, când cerescul Tată l-a chemat la sine.
Dumnezeu să-l odihnească în pacea sa.
Fr. Victor-Emilian Dumitrescu, secretar provincial
