Acest preot înzestrat cu mulţi talanţi a trăit aproape 100 de ani, fiind născut în localitatea Hălăuceşti, în ziua de 27 noiembrie 1887. În septembrie 1898, intră în Seminarul Franciscan din localitatea natală, unde, după trei ani, îmbracă haina Ordinului. Întrucât în seminar a obţinut rezultate strălucite, în toamna anului 1905 a fost trimis în Italia (la Padova şi apoi la Roma) pentru a studia filozofia scolastică şi teologia. La Roma a fost sfinţit diacon şi peste câteva zile preot, la 26 mai 1910, în acelaşi oraş şi în acelaşi an cu viitorul episcop martir Anton Durcovici.

Fiind foarte apreciat pentru inteligenţa cu care a fost dotat, timp de un an a activat ca profesor de teologie la Cherso şi apoi la San Miniato. De aici, în anul 1912, a plecat la Roma pentru a susţine examenul de misionar apostolic, după care s-a întors definitiv în Dieceza de Iaşi.

VICAR LA SĂBĂOANI şi 15 ani REDACTOR AL REVISTEI "VIAŢA"

Întors de la Roma, tânărul preot Iosif Tălmăcel a fost numit vicar la Parohia Săbăoani, în anul 1912. Semnătura lui apare din primul număr, dar începând cu numărul 2, din 1914, pr. Graţian Carpati este notat ca director al buletinului "Viaţa", iar pr. Iosif Tălmăcel ca girant responsabil. Mai târziu, în aprilie 1923, când revista a împlinit zece ani, pr. Tălmăcel notează că "începutul a fost foarte umil şi fondatorul, mult regretatul pr. Graţian Carpati, nici nu s-a gândit măcar ca să scoată o revistă care să apară regulat şi să fie răspândită afară din localitatea unde era paroh". Pr. Iosif Tălmăcel va conduce revista "Viaţa" timp de aproape 15 ani. În primul număr redactorul mulţumeşte tuturor celor care au încurajat revista: pr. Iosif Malinowski, vicar general al Episcopiei de Iaşi, pr. Ulderic Cipolloni, superior al franciscanilor, Mons Dominic Jaquet, arhiepiscop de Salamina, pr. Anton Gabor, redactor al revistei "Luminii creştinului" din Iaşi, redacţiei "Revista catolică" din Bucureşti, redacţiei foii săptămânale "Bukarester Katholisches Sonntagsblatt".

Publicaţia de la Săbăoani a fost apreciată şi de revista "Lumina creştinului", care apărea la Iaşi de la 1 ianuarie 1913: "Cu deosebită bucurie salutăm apariţia Buletinului Parohiei Catolice din Săbăoani "Viaţa". Oricine îl răsfoieşte - şi se răsfoieşte cu mult drag, mulţumită materialului bogat, felurit şi în adevăr bine scris - se convinge, că niciodată bunul Dumnezeu nu lasă neîncununată de succes munca plină de râvnă a preotului (...). Acestea sunt toate numai începuturi! Cinstit să fie numele unor asemenea preoţi şi Domnul totdeauna cu dânşii, ca să lucreze şi mai departe cu aceiaşi râvnă pentru a da sfintei Biserici fii credincioşi şi luminaţi şi patriei române cetăţeni cinstiţi şi cu dragoste de ţară!

Iniţiativa primei publicaţii a părinţilor franciscani au avut-o pr. Graţian Carpati, parohul de Săbăoani la acea vreme. În primul articol din aprilie 1913, pr. Carpati povesteşte cum s-a născut revista. În septembrie 1905 s-a urcat în turnul bisericii împreună cu un laic. De acolo se vedea întreg satul. Tovarăşul său a remarcat că trebuie multă hrană la o asemenea mulţime de oameni. "Gândul meu era la hrana sufletească, notează părintele. Ca pe noul numit păstor, mă frământau gândurile hranei sufleteşti ce trebuia să împărţesc la aşa de mare populaţie". Parohia avea multe realizări: Societatea Mariană, Societatea "Tinerimii Cinstite", şcoală parohială în care se făcea învăţătură cu tinerii şi copiii. Ca toate acestea să continue, părintele s-a gândit să înfiinţeze publicaţia "Viaţa". La 14 aprilie 1913, după ce a obţinut aprobarea, părintele publică primul număr sub numele "Viaţa. Buletin al Parohiei Catolice din Săbăoani".

De ce titlul "Viaţa"? Pentru că va cuprinde chestiuni legate de viaţa oamenilor pe înţelesul tuturor. Părintele Carpati explică: revista "va cuprinde toate acelea ce privesc pe un creştin adevărat şi pe un cetăţean bun în viaţa de toate zilele. În acest buletin care va apărea din când în când se vor tracta toate acele chestiuni practice care interesează parohia noastră. Şi iată în puţine cuvinte programul ce ne-am propus a desfăşura cu ajutorul lui Dumnezeu. Vom căuta din răsputeri ca poporul nostru să aibă o viaţă sufletească cât se poate mai nobilă şi mai sfântă, şi o viaţă pământească cât se poate mai fericită".

De începuturi îşi aminteşte, în anul 1938, (la jubileul de argint al revistei) părintele Bonaventura Morariu în articolul "Cum a luat naştere Viaţa" Provocaţi de apariţia revistei "Lumina creştinului" (ianuarie 1913), mai mulţi preoţi s-au adunat la începutul lui martie 1913, la Săbăoani, unde au analizat necesitatea unei publicaţii populare. "Când a fost vorba de titlul ce trebuia dat revistei, eu am propus să se numească Viaţa şi aşa a fost botezată. S-a repartizat la fiecare preot materia despre care trebuia să scrie. Păr. Mattas trebuia să tracteze catehismul explicat la popor; păr. Carpati viaţa parohială; păr. Vineri avea deocamdată să explice misterele Rozariului, eu sărbătorile de peste an. Partea principală o avea păr. Tălmăcel cu sfaturi gospodăreşti, dialoguri, învăţături folositoare cu privire la hrana, îmbrăcămintea, igiena ţăranului; obiceiuri rele de îndreptat, patima beţiei ş.a. de combătut; îngrijirea copiilor, buruieni de leac, ştiri din lumea catolică etc. Primul număr trebuia să apară după Paşti, dar pr. Carpati l-a scos înainte. Nu toţi cei fixaţi au reuşit să dea articolele la primul număr".

Revista "Viaţa" a apărut neîntrerupt până în anul 1947 (exceptând perioadele septembrie 1916 - august 1918 şi octombrie - decembrie 1944), având ca redactori: pr. Graţian Carpati (aprilie 1913 - decembrie 1914), pr. Iosif Tălmăcel (ianuarie 1915 - decembrie 1920, septembrie 1921 - decembrie 1929, decembrie 1935 - august 1936), pr. Bonaventura Morariu (ianuarie-august 1921), pr. Ioan Ladan (ianuarie 1930 - decembrie 1931), pr. Alois Herciu (ianuarie - aprilie 1932), pr. Anton Bişoc (mai 1932 - noiembrie 1935, septembrie 1936 - decembrie 1945), fr. Ioan Bălan (ianuarie 1946 - decembrie 1947). Publicaţia şi-a avut sediul la Săbăoani (aprilie 1913 - septembrie 1914), Răducăneni (noiembrie 1914 - iunie 1916), Hălăuceşti (iulie - august 1916), Huşi (septembrie 1918 - februarie 1920), Bacău (martie - mai 1920), Faraoani (iunie -decembrie 1920), Hălăuceşti (ianuarie 1921 - mai 1931), Bacău (iunie 1931- aprilie 1932), Săbăoani (mai 1932 - martie 1944), Beiuş (aprilie 1944 - ianuarie 1946), Oradea (februarie-decembrie 1947).

În scrisoarea adresată redactorului la 12/25 decembrie 1913, pr. Ulderic Cipolloni, superiorul franciscanilor, recomandă "să nu se piardă cu vederea pe poporul nostru de la ţară, care formează cel mai mare contingent catolic din Moldova: lui trebuie deci vorbit într-un mod simplu, cu o limbă curat românească, dar simplă, potrivită cu inteligenţa şi cunoştinţele lui, şi nicidecum prea înaltă şi prea împodobită cu figuri retorice căci vai de el! n-ar înţelege nimic; iar subiectele de tractat să fie totdeauna practice şi folositoare pentru sufletul şi viaţa lui cea zilnică". Ca moto, revista foloseşte două texte: "Eu am venit ca să aibă viaţa şi s-o aibă de prisos" (In 10,10) şi "Ţine-te de învăţătură şi nu o părăsi! Păzeşte-o căci ea este viaţa ta!" (Prov 4,13). Acestea apar uneori pe copertă şi de cele mai multe ori pe prima pagină.

În continuare redau câteva aspecte din perioada cât revista "Viaţa" a fost condusă de părintele Iosif Tălmăcel din locurile unde desfăşura activitatea pastorală.

Revista s-a tipărit la început la Roman la Tipografia "Fraţii Rothenberg", avea 32 de pagini (fără coperţi) şi apărea o dată la două luni în format academic (B5: 23,5x18,5). Pe prima copertă este redată biserica din Săbăoani; în numerele următoare sunt diferite imagini religioase, ca în cele din urmă să domine inima lui Isus. La primul număr contribuie cu articole: pr. Graţian Carpati, pr. Iosif Tălmăcel şi pr. Bonaventura Morariu. În anii următori se adaugă: pr. Francisc Mattas, fr. Dominic Neculăeş, pr. Benvenut Wiener, pr. Anton Bişoc, pr. Ulderic Cipolloni, pr. Ioan Gârleanu, pr. N. Cancel, pr. C. Vaes, pr. S. Bejan, pr. Iosif Pal, pr. Ioan Ladan, pr. Alois Herciu, pr. Dumitru Lucaciu, pr. Martin Burcă, pr. Gheorghe Pătraşcu, pr. Octavian Fulicea, Iosif E. Naghiu. La început revista se distribuia gratuit. Toţi cei care ajutau la apariţia ei erau notaţi în paginile publicaţiei. Al doilea număr, cu 32 de pagini, este publicat la 29 iunie 1913. Se adresa celor din Săbăoani, Pildeşti şi Corhana, apoi publicaţia devine interparohială. De la numărul 3, care apare la 6 octombrie 1913, poartă titlul: Viaţa. Buletin parohial catolic redactat de P.P. franciscani minori conventuali. Se precizează că publicaţia va apărea o dată la două luni şi va costa 2 lei. În 1914 apar 6 numere cu câte 32 de pagini (ianuarie, martie, mai, iulie, septembrie, noiembrie). Numărul din septembrie 1914 apare cu întârziere în 24 de pagini şi anunţă schimbarea tipografiei la Iaşi (Tipografia H. Goldner, str. Gh. Mărzescu).

La 1 noiembrie 1914 apare şi Almanahul Buletinului "Viaţa" pentru anul 1915 (80 de pagini), care s-a distribuit împreună cu ultimul număr al Buletinului parohial. Se dorea reluarea "Calendarului catolic" început de pr. Mosel în 1902 şi dus înainte până în 1911. Dar nu a fost posibil întrucât acesta a fost preluat de pr. Anton Gabor de la Iaşi. Almanahul "Viaţa" va continua să apară până în anul 1948 (mai puţin în anii 1917, 1918, 1945).

De la numărul 1 din 1915 publicaţia poartă titlul: "Viaţa. Revistă populară catolică redactată de P.P franciscani minori conventuali". Apare o dată pe lună, în 16 pagini (plus coperţile) iar redacţia este la Răducăneni. Paginile sunt numerotate continuu, mai puţin coperţile, până la finalul anului. Redactor este pr. Iosif Tălmăcel. Revista este tipărită la Iaşi la Institutul de Arte Grafice "N.V. Ştefăniu & Co" din Iaşi.

La 1 iunie 1916 redacţia se mută la Hălăuceşti. Când se reia tipărirea revistei în septembrie 1918, redacţia este la Huşi, la fel şi tipografia: Atelierele Zanet Corlăteanu - Huşi. Uneori apar câte două numere. Din februarie 1920 publicaţia apare cu o copertă nouă (lucrată la Roma), care "reprezintă tot programul revistei": cu medalioane ale sfinţilor Petru, Paul, Francisc şi Anton în cele patru colţuri, titlul Viaţa. Revistă populară catolică redactată de P.P. franciscani minori conventuali, în fundal cupola "Sfântul Petru" de la Vatican răspândind raze de lumină în toate direcţiile şi stema fraţilor franciscani; în centru: Isus predicând mulţimilor, dedesubt cuvintele lui Isus: "Eu sunt calea, adevărul şi viaţa"; la stânga icoanei centrale este un medalion cu Neprihănita Zămislire, iar în dreapta, un înger care sună un clopot.

Crezând că este mai uşor să se administreze revista, redacţia se mută din martie 1920 la Bacău, dar constatându-se că este mai dificil se mută din iunie 1920 la Faraoani. Numărul din august 1920 este consacrat în întregime noului episcop de Iaşi, Alexandru Cisar. De la 1 ianuarie 1921 redacţia se mută la Hălăuceşti cum era înainte de război. Părintele Bonaventura Morariu devine directorul revistei până în august 1921. Din septembrie 1921 revine la conducerea revistei pr. Iosif Tălmăcel.

Numărul din aprilie 1923 apare cu mai multe pagini (24): se împlinesc zece ani de existenţă a revistei. Într-un articol, "Glasul păstorului nostru", episcopul Alexandru Cisar felicită pe cei care lucrează la revistă, le face urări şi le trimite binecuvântarea arhierească, rugându-se ca Dumnezeu "să dea spor muncii şi har cititorilor". Totodată subliniază că "în acest timp Viaţa a dat cuvinte de viaţă şi sfaturi pentru viaţa cititorilor şi mult bine a semănat în tăcerea modestiei creştineşti aşteptând ca Domnul de sus să dea putere ca să încolţească sămânţa cea bună". Redactorul, pr. Iosif Tălmăcel, îşi reînnoieşte angajamentul de a continua programul revistei, acela de a fi pe înţelesul tuturor "Numărul acesta de ani e o dovadă a unei munci statornice şi, considerând greutăţile prin care a trecut şi trece încă revista, însemnează din partea redactorilor o hotărâre neclintită, capabilă chiar de jertfe mari, pentru urma înainte pe calea începută spre ridicarea şi luminarea poporului nostru, mai ales de la sate. Am zis mai ales de la sate, pentru că acesta a fost scopul fondatorului şi aceasta a fost caracteristica revistei, care a făcut să fie bine primită şi răspândită în mijlocul sătenilor noştri catolici... De atunci şi până acum revista Viaţa a căutat să lumineze şi să ridice poporul nostru atât sufleteşte cât şi materialiceşte, interesându-se de aproape şi în chip intim şi familiar de toate nevoile lui. Revista noastră a fost de la început strict populară... Deşi cândva unii dintre colaboratori au arătat tendinţe deosebite, adică au arătat dorinţa de a se trata chestiuni mai înalte şi potrivite şi celor de la oraşe cu cultură mai mare; deşi s-a dorit un limbaj, adică o formă de limbă mai elegantă, subsemnatul, ca redactor responsabil, a susţinut mereu caracterul strict popular şi a recomandat colaboratorilor ca să scrie într-o formă literară cât mai populară, potrivit cu gradul de cultură al celei mai mari părţi a cititorilor. Din experienţă apoi ştim că şi cei cu o cultură mai înaltă citesc cu foarte mare plăcere literatura populară... Prin această recomandare vreau să asigur tot mai mult pe cititorii noştri, care în majoritate sunt săteni, că şi de acum înainte revista Viaţa va urma să se intereseze de aproape de toate nevoile lor sufleteşti şi materiale şi va căuta, cum spune fondatorul ei, ca poporul nostru să aibă o viaţă sufletească cât se poate mai nobilă şi mai sfântă şi o viaţă pământească cât se poate mai fericită. Pentru a-i păstra forma de început, vom căuta să urmăm iar dialogurile, pildele scurte, reţetele practice, regulile de sănătate şi de gospodărie etc.".

De la 1 ianuarie 1924 revista începe să fie tipărită, cu ajutorul fraţilor laici, în propria tipografie: Tipografia Serafica a Seminarului Franciscan din Hălăuceşti. În decembrie 1923 fusese adusă o maşina de tipărit "înzestrată cu toate cele trebuincioase pentru a putea tipări pe viitor nu numai revista noastră, ci şi multe alte cărţi şi broşuri bune şi folositoare". La 12 decembrie 1923 tipografia fusese sfinţită şi inaugurată.

Numărul din august-septembrie 1925 este dedicat noului episcop de Iaşi, Mihai Robu. În anul 1926 cea mai mare parte a revistei este dedicată împlinirii a 700 de ani de la moartea sfântului Francisc din Assisi. Numărul din octombrie-noiembrie apare în două culori.

Din articolul "Scrisul" din februarie 1928 aflăm numărul abonaţilor: "După 14 ani de apariţie numărul abonaţilor rămâne statornic tot la o mie sau la două, deşi numărul ştiutorilor de carte creşte în fiecare an simţitor cu învăţământul obligator". Aceasta precum şi slabul interes pentru încurajarea, sprijinirea şi răspândirea revistei îl face pe un redactor de la revistă să noteze: "În faţa acestor triste constatări te întrebi: Oare se înţelege îndestul că scrisul e şi el un apostolat ce trebuie ajutat şi încurajat? Oare prinde rădăcini convingerea că cetitul e azi ocupaţia cea mai întinsă a omenirii şi că prin cetirea cărţilor şi a revistelor bune omul îşi îmbogăţeşte mintea cu cunoştinţi nouă şi îşi înflăcărează inima de dorinţa şi iubirea adevărului şi a virtuţii? Şi totuşi aceste sunt adevăruri mai clare decât lumina soarelui... Nu demult Sfântul Părinte papa Piu XI episcopului din Rieti îi adresă următoarele cuvinte...: Susţine... gazeta cu toate puterile. Susţinerea şi răspândirea gazetelor creştineşti este cea mai bună muncă apostolică pe care o poţi face. Spune-le preoţilor tăi că am zis eu... că fac cea mai mare crimă preoţii aceia care nu se silesc din toate puterile ca să răspândească gazetele catolice. În schimb aceice scriu aceste gazete sunt adevăraţi apostoli".

La 29 ianuarie 1929, episcopul Robu a aprobat suplimentul revistei "Viaţa", intitulat "Cruciada noastră misionară" (transformat apoi din mai 1929 în "Cruciada misionară franciscană"), cu scopul de a trezi interesul pentru misiuni. Acesta are patru pagini, care sunt numerotate separat, şi apare la mijlocul revistei. Începând cu numărul din ianuarie 1929 până în decembrie 1931, suplimentul consemnează aproape lună de lună (mai puţin cinci luni) tot ceea ce priveşte misiunile.

Din ianuarie 1930, redactor coordonator al revistei "Viaţa" a fost numit părintele Ioan Ladan, după 15 ani cât revista a fost condusă de părintele Iosif Tălmăcel. În continuare, revista cuprinde articole care explică sărbătorile, pilde, poezii, cuvinte de învăţătură, conferinţe, despre catehism, subiecte despre franciscani, dialoguri, istorioare, sfaturi gospodăreşti, leacuri, vieţi de sfinţi, vieţi de sfinţi, reguli de viaţă creştină, poezii, maxime, ghicitori, ştiri din parohii (în deosebi din parohiile şi filialele administrate de părinţii franciscani), răspunsuri scurte, cărţi bune de citit (bibliografie), cronica, necrologuri, hazuri, poşta redacţiei... Fără îndoială, revista "Viaţa" rămâne publicaţia din care mulţi au tras folos şi au găsit răspunsuri la frământările şi întrebările lor. Creştini ştiutori de carte, mai ales dascălii din filiale au citit articole în zi de duminică în diferite case, cu mult folos din partea ascultătorilor. Aşa s-au apropiat părinţii şi bunicii noştri de Dumnezeu şi de Biserică.

Ca o curiozitate, începând cu anul 1946, revista este condusă de fr. Ioan Bălan şi apare sub diferite nume: "Cărarea fericirii" (ianuarie-februarie 1946), "Gânduri pentru Postul Mare" (martie 1946), "Flori de primăvară" (aprilie-mai 1946), "Drum nou" (iunie 1946), "Cheia paradisului" (iulie-august 1946), "Solul păcii" (septembrie 1946), "Maica Milostivirii" (octombrie 1946), "Dorul meu" (noiembrie-decembrie 1946), "Eu sunt vieaţa" (ianuarie 1947), "Vieaţa era lumina oamenilor" (februarie 1947), "Pomul vieţii" (martie 1947), "Eu sunt învierea şi vieaţa" (aprilie-mai 1947), "Din inimă izvorăşte vieaţa" (iunie 1947), "Vieaţa şi moartea de la Domnul sunt" (iulie-august 1946), "Aşa să vă rugaţi" (septembrie-octombrie 1947), "După cincizeci de ani" (noiembrie-decembrie 1947). La 1 februarie 1947 sediul redacţie a fost mutat la Mănăstirea Franciscană din Oradea. După 35 de ani de existenţă (33 de apariţie), revista "Viaţa", la fel ca alte reviste creştine, a fost suprimată de comunişti în anul 1948.

Părinţii franciscani au mai scos şi alte reviste: "Aurora franciscană" (septembrie 1918 - noiembrie 1920, 1921- februarie 1927, martie 1938 - decembrie 1943), revista terţiarilor; "Curierul Parohiei Catolice din Galaţi" (iunie 1925 - decembrie 1930); "Bunul Păstor", buletinul parohiilor Române Unite din Oradea (1933-1940); "Micul misionar" (1937-1940) şi "Apostolul" (1941-1947), la unele dintre ele contribuind şi părintele Iosif Tălmăcel cu diverse articole.

POET ŞI SCRIITOR

În anii cât a condus revista "Viaţa", din diferite locuri unde a avut şi activitate pastorală, părintele Iosif Tălmăcel a avut o intensă activitate literar-religioasă, care ocupă primul loc în cadrul scrierilor locale. Aceasta se poate vedea cu claritate din citirea paginilor consacrate revistei "Viaţa" şi "Aurora franciscană". A fost cel mai rodnic scriitor bisericesc şi renumit versificator. După poeziile lui şi după schemele de cântări elaborate de dânsul în "Cântăreţul catolic" s-au condus cântările bisericeşti din Moldova până aproape de zilele noastre.

În cele ce urmează prezint o listă a lucrărilor semnate de părintele Iosif Tălmăcel, între 1910 şi 1942.

"Un tesoro nascosto nel Giardino Serafico ossia la vita... di Dio Illuminato Rosengart", Roma, 1910;

"Secretul fericirii" (tratat popular de desăvârşire creştinească), Iaşi, 1915;

"Strigăt de alarmă", Hălăuceşti, 1930;

"Fecioara din Răducăneni", Hălăuceşti, 1931;

"Fericirea ţării, sănătatea poporului" (cărticică de igienă populară), Hălăuceşti, 1931;

"Un trandafir al Sf. Tereza sau viaţa Terezei Hesselmann", Iaşi, 1932;

"Viaţa Sf. Neculai", Săbăoani, 1933;

"În amintirea Anului Sfânt 1933", Săbăoani, 1933;

"Cântăm cu toţii. Rugăciuni în timpul Sf. Liturghii", Câmpina, 1935;

"Cântece de Crăciun, urături creştineşti şi trei piese de teatru şcolar", Iaşi, 1935;

"Carte de religie catolică pt. cl. I prim." (cu ilustraţii), Săbăoani, 1936;

"De dragul celor mici" (cărticică de rugăciuni pentru cei mici, în poezii), Săbăoani, 1936;

"Piară sudalma sau înjurătura", Bacău, 1936;

"Imitaţiunea sau urmarea Maicii Domnului" (traducere), Săbăoani, 1936;

"Sf. Cecilia" (piesă de teatru în 3 acte), Săbăoani, 1937;

"De vorbă cu Moş Vasile despre adevărata Biserică a lui Isus Hristos", Săbăoani, 1937;

"De dragul copiilor" (poezii şi cântece catehetice), Roman, 1939;

"Calea Sf. Cruci", Săbăoani, 1939;

"Leacuri ieftine", Săbăoani, 1939;

"Ţanc... ţanc...", Săbăoani, 1939;

"O vorbă la ureche", Săbăoani, 1940;

"Sf. Neculai, episcop, făcătorul de minuni", Săbăoani, 1940;

"La poarta raiului", Săbăoani, 1941;

"Cântăreţul catolic. Cântece bisericeşti", Roman, 1941;

"De ce înjuri?", Săbăoani, 1942;

"O floare rară" (biografia tinerei eleve de liceu Florentina-Alexandrina Bartic), Săbăoani, 1942.

Cu siguranţă opera părintelui Iosif Tălmăcel este mult mai vastă, întrucât a scris şi în perioada comunistă dar nu s-au putut tipări.

După libertatea religioasă şi cea de a publica, după anul 1990 s-ar retipărit unele broşuri scrise de părintele Iosif Tălmăcel:

"Fericirea copiilor", Editura Serafica, Roman, 2006;

"La picioarele lui Isus. Treizeci si una de vizite la preasfântul sacrament al Euharistiei. O vizita deosebita pentru fiecare zi a lunii", Editura Serafica, 2006;

"Imitaţiunea sau urmarea Maicii Domnului", Editura Serafica, Roman, 2015.

ACTIVITATEA PASTORALĂ

Chiar dacă a rămas mereu ataşat de revista "Viaţa", precum şi de alte publicaţii pe care le-a coordonat, părintele Iosif Tălmăcel a desfăşurat o amplă şi diversificată activitate pastorală. În perioada 1914 - 1923 a slujit la Răducăneni, Galaţi, Brăila, Huşi şi Faraoani. Din august 1923 şi până în august 1943 a fost paroh la Bacău. În acest timp, a mai fost profesor de italiană (1923-1929), a girat Parohia Pustiana (1929-1934) şi de câteva ori a fost în străinătate pentru motive spirituale. În perioada 1923-1947 a fost protopop al Districtului Bistriţa.

Întorcându-se frontul în primăvara anului 1944, îşi începe peregrinarea prin ţară: Gliganul de Sus (Argeş), Bucureşti, Bilbor, Bacău şi Oradea. După 1948, a condus aproape 30 de ani Parohia Poiana Micului (Suceava). Apoi s-a retras la Mărgineni, unde a murit în ziua de 13 februarie 1979.

ARHITECT AL BISERICII ACTUALE DIN RĂDUCĂNENI

Întrucât şi eu am activat 4 ani în Parohia Răducăneni, ajungând la acest moment al activităţii părintelui Iosif Tălmăcel, din 2 octombrie 1914 până la 21 iulie 1916, îmi face o deosebită bucurie să-i pomenesc acum şi pe primii locuitori catolici ai Răducăneniului, aduşi aici acum 200 de ani din satele catolice din jurul oraşului Roman de către hatmanul Răducanu Rosetti. Chiar dacă şi-au schimbat domiciliul, aceşti oameni nu şi-au schimbat religia, fapt pentru care una dintre preocupările lor a fost şi aceea de a avea un lăcaş de cult, ceea ce au şi realizat în anii 1807 şi 1808. În anul 1825, din cauza alunecărilor de teren, a început strămutarea gospodăriilor catolicilor de la Pietrosu pe actuala vatră a satului vechi. Aici, conform "Schematismului Misiunii Catolice de Iaşi", pe locul acestei biserici, între anii 1826 şi 1829, catolicii şi-au construit o biserică de lemn, care a suferit mai multe renovări şi amenajări, dăinuind aproape o sută de ani. Locul bisericii şi al cimitirului din jurul ei a fost donat, în anul 1896, de proprietarul locului, doamna Ana Catargi, nepoata boierului Lascăr Rosetti.

Crescând numeric, comunitatea catolică din târgul Răducăneni a dorit să-şi mărească biserica, dar nu a avut impulsul necesar executării unei asemenea lucrări. În Răducăneni erau 930 de suflete cuprinse în 201 familii, deserviţi atunci de preoţii de la Huşi.

În anul 1900, venind pentru câteva zile la Răducăneni, părintele Ioan Poglut i-a învăţat pe credincioşi cum trebuie să lucreze pentru a realiza biserica pe care o doreau. Exact acum 100 de ani, în anul 1903, s-a început adunarea fondurilor, însă până în anul 1914 nu s-a lucrat efectiv aproape nimic. Între timp, părintele Iosif Tălmăcel a întocmit planurile de execuţie a acestei biserici, în stil roman combinat cu nuanţe gotice. În timpul Primul Război Mondial Răducăneni ţinea de Huşi, părintele Iosif Tălmăcel a fost detaşat şi stătea la Răducăneni. În anul 1915 erau în această comunitate 1.303 credincioşi, iar în 1920 numărul lor scăzuse la 1.165.

În vara anului 1914, noul paroh de Huşi, părintele Felix Raffaeli, şi părintele Benevenut Wiener, administrator parohial la Răducăneni, au hotărât să treacă imediat la acţiune. Au adus aici pe meşterii italieni Alois şi Petru Zotto, iar în ziua de 10 iulie 1914 au început săpăturile pentru temelia bisericii. Entuziasmul oamenilor era foarte mare şi ajutau toţi: bărbaţi, femei, fete şi copiii mai mari. Locul unde săpau era cimitir vechi şi peste tot erau morminte. Pământul era slab, de aceea, în medie, s-a săpat la doi metri adâncime şi uneori chiar până la patru metri, iar unde nu se dădea de pământ tare se băteau piloni de stejari pentru a face un grătar. În regiunea turnului s-au bătut vreo 70 de piloni de stejar, aşa cum recomandase inginerul Szebacinski, consultat în această problemă.

La 16 iulie 1914 s-a obţinut autorizaţia de construcţie a bisericii, iar piatra fundamentală s-a pus şi s-a sfinţit a doua zi. Actul comemorativ al sfinţirii pietrei de temelie a fost introdusă într-o sticlă şi îngropată într-un soclu de beton, care se află aici, în temelia din spatele altarului. Sticla a fost înfăşurată în ziarul "Universul" din 17 iulie 1914, în care se publica ştirea izbucnirii Primului Război Mondial. Venind ca paroh de Răducăneni, la 21 iulie 1916, părintele Benevenut Rudolf Wiener a solicitat ajutorul arhitectului austriac Henric Jasz, care era deportat politic aici, adaptând temeliile deja turnate în stil roman cu un stil gotic. După cum s-a consemnat în Cronica parohiei, planurile erau "frumoase... simple şi drăguţe", dar, nefiind forţă financiară, lucrarea s-a amânat. După terminarea războiului, aceste planuri au fost revizuite şi definitivate de arhitectul Ferdinand Höflich din Bucureşti, care este şi constructorul palatului arhiepiscopal din Bucureşti. Din primăvara anului 1924, execuţia lucrărilor de construcţie a fost condusă de antreprenorul italian Lorenzo Collavigni din Huşi, cu meşteri pietrari aduşi din Italia, de la Forgaria. Biserica este construită din piatră cioplită de Bazga, piatră despre care meşterii italieni spuneau: "Niciodată n-am lucrat cu o piatră aşa de dură!"

Neavând bani pentru continuarea lucrărilor, pentru adunarea fondurilor, s-a recurs la caritatea publică, printr-o pantahuză aprobată de Ministerul Muncii şi desfăşurată în Transilvania, Basarabia şi în alte locuri din ţară. Cu puţinii bani care s-au strâns, la 9 iunie 1924, s-au reluat lucrările de construire a pereţilor, care sunt laţi de 85 cm. Lucrările de zidire s-au derulat fără probleme majore. 50 de zile mai târziu au început lucrările de săpare pentru temeliile coloanelor. Cota minimă a fost de 5,25 m, iar cea maximă de 6,25 m. În ziua de 7 august 1924 a început turnarea fundaţiei coloanelor, lucrarea terminată în 19 zile. Coloanele bisericii s-au zidit între 17 şi 27 septembrie acelaşi an, iar la 3 noiembrie 1924 a început construirea arcurilor de cărămidă de pe stâlpi. Terminându-se construirea arcadelor care legau stâlpi cu nava principală, oamenii se mirau de lucrare şi se întrebau: "Oare nu-i prea înaltă biserica noastră? (...) E un colos!" Merită de evidenţiat faptul că în Răducăneni nu erau atunci decât 320 de familii catolice.

Sub îndrumarea şi supravegherea părintelui Wiener biserica se înălţa văzând cu ochii. La moartea misterioasă a acestuia, 26 octombrie 1926, zidăria turnului era gata şi trebuia să se monteze lemnăria şi crucea turnului. O lună mai târziu s-a încheiat zidirea turnului. Prin grija noului paroh, părintele Daniel Hampel, în anul următor s-au adus clopotele bisericii, de la Apolda - Germania, fiind în greutate de 1350 kg, 620 kg şi 350 kg. În acelaşi an s-a adus de la München şi ceasornicul turnului, după care s-a realizat acoperişul turnului, din tablă de aramă. În anii următori s-a realizat şi acoperişul bisericii, din tablă zincată. Este de notat că la acea dată, ţinând cont că s-au folosit 3.120 metri cubi de piatră, greutatea bisericii era de aproximativ 5.666.000 kg. Şi cu cât urma să se îngreuneze după aceea!

Sub coordonarea părintelui Felix Raffaeli, această biserică a fost tencuită în exterior în anul 1937, iar în anul următor s-a încheiat tencuitul interiorului bisericii. Ulterior s-au făcut duşumelele, s-a construit altarul din marmură şi s-a amenajat restul interiorului. Pictura din biserică a fost renascentistă cu nuanţe bizantine. La finalizare, biserica avea următoarele dimensiuni: lungime - 32 m., lăţime - 17 m, înălţime - 24 m şi înălţimea turnului - 49 m. Aşadar, au fost ani mulţi de muncă, sacrificii imense şi chiar jertfe umane: parohul Benevenut Wiener, de la a cărui moarte misterioasă se împlinesc anul acesta 95 de ani, şi care se odihneşte sub peretele din partea sudică a bisericii.

Dar nici nu s-a terminat bine finisarea bisericii că iată-i pe catolici din nou la muncă. Cutremurul din anul 1941 a afectat tencuiala bisericii şi a fost nevoie de o intervenţie rapidă, coordonată de preoţii Mihai Demeter şi Nicolae Ivanciuc. Ulterior, cutremurele din anii 1977 şi 1986 au devastat biserica aşa de mult încât specialiştii au hotărât executarea unor lucrări de consolidarea a rezistenţei.

O parte din planurile făcute de părintele Iosif Tălmăcel se găsesc în arhiva Parohiei Catolice din Răducăneni.

A DESCOPERIT O "SFÂNTĂ" ÎN RĂDUCĂNENI

În anul 2000, am descoperit în Parohia Răducăneni un manuscris care conţinea lucrarea părintelui Iosif Tălmăcel, intitulată "Fecioara din Răducăneni" sau "Viaţa sfântă a Mariei Augustin (15 iunie 1901 - 8 august 1915)". Atunci am reeditat textul cu ocazia comemorării a 85 de ani de la moartea ei. M-am întrebat şi am răspuns: O sfântă în Răducăneni?! Da, de ce nu! Oare sfinţenia este rezervată doar anumitor ţări sau localităţi? Sfinţenia este un dar al lui Dumnezeu pe care oamenii îl acceptă sau îl refuză. Invitaţia lui Cristos la desăvârşire este universal valabilă: "Fiţi sfinţi, precum Tatăl vostru este desăvârşit" (Mt 5,48). Aflând de existenţa unei broşuri care cuprinde viaţa unei "fecioare sfinte din Răducăneni" şi văzând interesul crescând al credincioşilor pentru cunoaşterea ei, am încercat să intrăm în posesia ei. Dar cum să mai găseşti o carte tipărită acum 70 de ani? Nici o bibliotecă cercetată nu o mai păstrează. Totuşi, prin bunăvoinţa şi preocuparea unei tinere din Răducăneni, am reuşit să acaparăm această "perlă preţioasă" a comunităţii catolice de aici. În cele ce urmează vom reda textul acestei "cărticele", specificând că am preferat coloratura literară a începutului de secol XX, intervenind doar acolo unde limbajul ni s-a părut prea învechit sau greu perceptibil cititorilor de astăzi. După parcurgerea acestor "pagini de sfin-ţenie" pot spune şi eu cu episcopul Mihai Robu: "Am citit manuscrisul de faţă şi nu numai că nu am găsit nimic împotriva sfintei credinţe şi bunelor moravuri, dar mai mult socot că viaţa Mariei Augustin va fi citită cu plăcere şi folos sufletesc". Având speranţa că această biografie a "fecioarei sfinte din Răducăneni" va fi citită şi aprofundată de cât mai mulţi credincioşi, vă invit la reflecţie şi rugăciune pentru ca unul dintre cunoscătorii vieţii ei să aibă curajul de a demara chiar un proces de canonizare.

Părintele Tălmăcel scria la 2 martie 1931: "Cu cât trec anii, cu atât icoana sfântă şi simplă a Mariei Augustin îmi apare mai frumoasă şi mai încântătoare. Despre viaţa ei am mai scris un articol destul de lung în Almanahul revistei «Viaţa» în anul 1916, iar în 1920 am tipărit o iconiţă ca amintire pentru a cincea aniversare de la moartea ei. Îmi propusesem de mult să tipăresc şi o cărticică, în care să istorisesc mai pe larg viaţa sfântă a acestei flori rare, răsărită pe plaiurile noastre, dar abia acum am putut să-mi împlinesc propunerea. Să dea Domnul ca lecturarea acestei cărticele să fie un îndemn puternic pentru copiii şi tinerii noştri care au nevoie de multe exemple bune pentru a duce o viaţă creştinească. În Biserica lui Cristos avem numeroase pilde de copii şi oameni sfinţi, de aceea nu trebuie să se mire nimeni că o copilă ca Maria Augustin a putut să ajungă la o desăvârşire a vieţii creştineşti, după cum am descris-o în această cărticică. Harul lui Dumnezeu este destul de puternic să facă să răsară sfinţi şi în mijlocul poporului nostru. Toate cele scrise în această cărticică sunt bine controlate şi întemeiate, o parte reprezintă mărturiile unor persoane vrednice de crezare, care au trăit împreună cu dânsa şi au cunoscut-o de aproape, iar o altă parte sunt observaţiile mele proprii, care i-am fost conducător sufletesc. Eu sunt aşa de convins de sfinţenia acestei copile, încât aş propune autorităţilor bisericeşti să se înceapă un proces de canonizare privind viaţa ei".

În Biserica adevărată a lui Cristos, în toate timpurile au răsărit flori de sfinţenie din toate clasele, din toate vârstele şi din toate locurile. Una din aceste flori este desigur şi evlavioasa copilă Maria Augustin, răsărită pe malul Prutului, într-un sat depărtat de centrul catolicilor, întemeiat în jurul anul 1825 de o colonie de catolici, adunaţi de prin satele Romanului: Hălăuceşti, Zăpodia (Nisiporeşti), Adjudeni, Buruieneşti, Rotunda, Şcheia, Săbăoani şi Fărcăşeni. Acest sat este unit cu un târguşor şi formează comuna cu numele Răducăneni. Multă vreme acest sat a fost păstorit cu multă greutate de parohul din Huşi, depărtare de 42 km, iar de câţiva ani este păstorit de un paroh cu reşedinţa aici. Pentru istorie mai notez că de Răducăneni aparţinea şi satul Poiana Cârnului, depărtare de 65 km de Huşi. Din pricină că preotul nu putea veni decât foarte rar să-i viziteze şi să-i îngrijească, catolicii din Poiana Cârnului şi-au vândut locurile, au transportat bisericuţa lor de lemn în cimitirul din Răducăneni, care astăzi este dărămată, iar ei s-au aşezat o parte în Răducăneni şi o parte în Huşi. Am amintit acest lucru spre amintirea acelor buni creştini care au preţuit mai mult păstrarea credinţei lor decât bunurile acestea pământeşti.

Catolicii din Răducăneni, deşi lipsiţi de preot şi cu totul despărţiţi de centrul catolicilor, totuşi şi-au păstrat credinţa şi au rămas statornici în încercări. De când au preot localnic, satul a devenit o parohie înfloritoare şi astăzi se pot mândri cu una din bisericile cele mai frumoase din Dieceză, ridicată prin străduinţele mult regretatului preot Benvenut Wiener, care şi-a jertfit viaţa pentru dânsa. Toţi catolicii din Răducăneni se ocupă cu agricultura şi sunt renumiţi pentru hărnicia lor.

În una din familiile acestui sat a văzut lumina zile şi Maria Augustin, fiică legitimă a soţilor Ion Mihai Augustin şi Ana Mihai Trişcă. Copila s-a născut în ziua de 15 iunie 1901 şi a fost botezată în ziua de 29 a aceleaşi lună. În casa părintească a primit acea creştere ce o puteau da părinţi ei, adică o creştere mărginită, dar pe cât se poate de sănătoasă şi creştinească. Fiind înzestrată de Dumnezeu cu minte ageră şi cu o inimă bună, copila primea învăţăturile părinţilor şi le punea în practică, deprinzându-se mai ales a fi ascultătoare şi evlavioasă. De mică a învăţat rugăciunile principale ale creştinului şi era o plăcere pentru dânsa să le spună cu mama sau cu bunica. Unii copii nu sunt duşi la biserică de către părinţi decât rareori şi când sunt mărişori, Maria Augustin însă, având casa lângă biserică, a fost condusă la casa Domnului foarte des şi astfel a fost deprinsă de mică cu slujbele bisericeşti şi cu dragoste de cele sfinte.

Maria Augustin a fost un suflet smerit, şi când zic smerit, zic că a avut toate virtuţile, deoarece smerenia este temelia tuturor virtuţilor. Ca o dovadă a acestui lucru aduc următorul fapt petrecut chiar pe patul de moarte. După cum am scris şi ştiu toţi cei care au cunoscut-o, Maria Augustin a avut un glas foarte frumos şi a avut şi un talent deosebit la cântat. Din această cauză toţi o iubeau, toţi îi urau un viitor fericit (bineînţeles pământesc), toţi o lăudau. Toate acestea erau prilejuri şi ispite ca să se mândrească, şi totuşi ea nu se mândrea, ci toată lauda o dădea numai lui Dumnezeu. Fiind pe patul de moarte, din nebăgare de seamă, mama ei şi o prietenă o ispitiră în felul următor: "Dragă Marie, dacă vei muri, cine va mai cânta aşa de frumos în biserică?" "Vor cânta surorile", răspunse Maria. "Vor cânta şi surorile, dar nu vor mai cânta aşa de frumos ca tine", adăugară ele. "Vor cânta frumos şi ele, n-ai grijă!", sfârşi ea învingătoare.

Maria Augustin a avut un curaj şi o tărie deosebită pentru a se împotrivi ispitelor. Înaintea ei n-ar fi îndrăznit nimeni să rostească un cuvânt necuviincios fără să-şi fi luat plata cuvenită din partea ei. Ca dovadă amintesc următorul fapt public, întâmplat în săptămâna dinaintea morţii.

Era pe vremea treieratului, ea mersese cu alte colege să lucreze la maşină, căci după cum am scris mai sus, nu era o fată leneşă care fugea de muncă. Dar la maşină erau oamenii de tot felul: unii înjurau, alţii vorbeau şi făceau glume proaste. Maria Augustin, deşi era una din cele mai mici, nu putu răbda acest lucru şi era foarte supărată. Încercă ea să astupe acele guri murdare, dar în zadar, neruşinaţii parcă îi făceau în ciudă. Văzând că lucrurile nu se îndreaptă, Maria Augustin luă hotărârea vrednică de curajul şi bărbăţia ei; se sfătuiră cu cele mai bune fete ca să protesteze în public, părăsind toate lucrul, tocmai când maşina lucra în toi. Zis şi făcut, fetele şi-au luat hainele şi traistele şi, conduse de Maria, au plecat de la maşină. Lucrătorii au crezut că era o glumă copilărească, dar ele au răspuns că nu glumesc şi că pleacă pentru că nu mai puteau asculta atâtea înjurături şi vorbe proaste. Au plecat şi plecate au fost. Despre întâmplarea de la maşina de treierat, Maria vorbi şi pe patul de moarte şi cu groază spuse că Dumnezeu suferă mult din cauza înjurăturilor grele spuse de oamenii de la maşină .

Maria Augustin a fost statornică în propunerile sale, mai ales în propunerea de a nu-l supăra niciodată pe Dumnezeu. Ca mărturie amintesc că, intrând ea în Societatea Fiicele Mariei, începuse să ducă o viaţă aşa de curată şi să fie delicată în conştiinţă, încât i se părea lucru curios văzând pe prietenele ei spovedindu-se mai des. Odată chiar le-a zis în public: "Dar ce păcate mai faceţi voi de vă spovediţi aşa de des?" Numai după ce i-am explicat că omul se poate spovedi chiar dacă nu are nici un păcat de moarte şi poate acuza un păcat din viaţa trecută, Maria Augustin începu să se spovedească mai des.

Omul nevinovat şi împăcat cu Dumnezeu n-are frică de moarte, deoarece moartea îi aduce fericirea dorită şi nepieritoare. Numai oamenii încărcaţi cu păcate şi lipiţi de acest pământ, numai oamenii care-şi caută fericirea în plăcerile şi desfătările deşarte ale lumii, numai aceştia se tem de moarte. Maria Augustin era suflet nevinovat, ea era porumbiţa lui Noe, care, negăsind o cracă de copac sau un loc uscat pe care să se aşeze, s-a întors în corabie. A zburat ea cât a zburat toată ziua, dar pe leşurile care pluteau pe apă nu s-a aşezat, cum a făcut corbul, care, dând de leşuri, nu s-a mai întors în corabie.

Iată ce ne mărturiseşte un martor care a cunoscut-o bine pe Maria Augustin: "Îmi aduc aminte, ca şi cum ar fi fost ieri, de ultima noastră convorbire ce a avut loc în faţa bisericii din Răducăneni cu patru zile înainte de a muri... Era miercuri seara, (a doua zi avea să se accidenteze), se întorcea cu sora ei mai mică de la vie unde o trimiteau părinţii la păzitul harbuzilor..., eu mergeam să trag clopotul de Îngerul Domnului. Trecând pe dinaintea bisericii, mă salută cu obişnuitul ei salut: «Să fie lăudat Isus şi Maria!» Pe când îi răspundeam, iată că mai apare şi o prietenă de-a ei la care ţinea mult. Este vorba de Carolina Burcă, viitoare soră sionistă. Începem a vorbi... Subiectul conversaţiei noastre fiind totdeauna serios, începem despre moarte. Le ziceam câte ceva despre iuţeala cu care trece viaţa pământească... Că cei bătrâni trebuie să moară, iar cei tineri pot muri. Apoi adresându-mă către Maria: «Ce-ai zice, Marie, dacă ţi-ar veni moartea la noapte?» «Aş râde, răspunse ea, căci de moarte nu mi-e frică...». Că moartea Mariei Augustin ar fi fost aşa de aproape... n-aş fi crezut".

Acelaşi lucru îl mărturiseşte şi Carolina Burcă. În ziua când Maria Augustin a căzut şi s-a lovit de moarte, stând de vorbă cu dânsa, i-a spus acelaşi lucru, că de moarte nu-i era frică.

Avea oare o presimţire că trebuia să moară aşa degrabă? Nu ştiu. Ceea ce conta era faptul că era bine pregătită şi că gândurile ei erau la cer. Pentru dânsa a muri era tot atâta ca şi a zbura la cuibul său de odihnă şi de fericire veşnică.

În ziua de 2 august, ziua renumitei indulgenţe a Porţiunculei, Maria Augustin s-a spovedit, s-a împărtăşit şi s-a rugat multă vreme în biserică, dacă nu cumva a stat mai toată ziua, căutând să facă cât mai multe vizite pentru a dobândi indulgenţa pentru sine şi pentru iubiţii ei răposaţi.

A doua zi, luni, a venit la biserică, a ascultat Sfânta Liturghie şi s-a împărtăşit; asemenea a făcut şi marţi şi miercuri, împărtăşindu-se patru zile la rând. Joi am făcut Liturghia mai de dimineaţă, fără să dau de ştire prin sunetul clopotelui, căci trebuia să plec la Iaşi, aşa că Maria a rămas fără Liturghie şi fără împărtăşanie, atât în ziua aceea, cât şi a doua zi vineri, căci m-am întors acasă abia vineri seara. Când ajung acasă, văd că toţi sunt întristaţi şi schimbaţi la faţă şi, ca Bun venit!, îmi spun că Maria Augustin era la spital grav bolnavă. Am rămas o bucată de vreme în nedumerire, dar apoi m-am interesat să văd ce se întâmplase şi iată ce am aflat:

Joi, 6 august, înspre seară, după ce făcuse o vizită la biserică, se duse cântând la un bunic de-al său ca să culeagă nişte perje pentru mâncarea de a doua zi, fiind vineri zi de post. Suindu-se în copac, s-a întâmplat să pună piciorul pe o cracă slabă care s-a rupt şi ea a căzut într-un par ascuţit din gardul de dedesubt. Fiind îmbrăcată subţire, ca de vară, parul n-a avut nici o piedică în haine şi a intrat adânc în coasta ei, rănind-o de moarte. După câteva clipe se auzi un strigăt puternic: "Apă! Apă!..." Au venit vecinii să vadă ce se întâmplase, dar care nu le-a fost mirarea şi groaza când au văzut-o pe Maria Augustin aruncată la pământ şi scăldată în sânge. În zăpăceala lor, toţi rămaseră înlemniţi şi nu ştiau ce să facă. După câtva timp, Maria îşi veni în fire şi, văzând că nimeni nu îndrăznea să-i scoată parul din corp, şi-l scoase ea singură aruncându-l deoparte. Numai atunci cei de faţă şi-au dat seama de toată grozăvia întâmplării şi au dat alarmă prin sat. Puteţi să vă închipuiţi ce durere pe biata mamă care, cu o oră mai înainte, o trimisese la locul nenorocirii.

Dar nu era timp de pierdut, trebuia încercat orice pentru a o scăpa. Fiind spital în târg, s-au gândit imediat să o ducă acolo, pentru ca să fie îngrijită cum trebuie din vreme. Când Maria auzi de spital, ridică capul şi zise: "Cum mă duceţi la spital dacă părintele nu-i acasă ca să-mi dea Sfintele Taine?" Ea îşi aduse aminte de o predică ce o făcusem, în care am recomandat credincioşilor ca să cheme pe preot la bolnavi devreme, adică atunci când bolnavul îşi dă seama şi este în stare să facă o spovadă bună. În acea predică mai recomandasem ca în cazurile grele, când bolnavul ar fi trebuit dus la spital, să fie chemat numaidecât preotul să-i dea Sfintele Taine acasă, deoarece la spital, mai ales când sunt şi alţi bolnavi împrejur, este foarte greu de făcut o spovadă bună care într-adevăr să liniştească conştiinţa bolnavului. Răspunzându-i-se că nu era vreme de pierdut, au transportat-o la spital, unde chirurgul a constatat că parul îi pătrunsese sub coastă la o adâncime de 15 cm, străpungându-i ficatul. Nu mai era nimic de făcut, rana era de moarte. Dorise de mult să fie făcută părtaşă de o suferinţă a lui Isus, şi el i-a dat-o tocmai atunci când era mai bine pregătită ca s-o primească. "Doamne Isuse Cristoase, cât ai suferit, dă-mi şi mie o suferinţă de a ta, măcar una, dar să-mi dai şi răbdare să o pot suferi".

Isus i-a dat suferinţa, dar i-a dat şi o răbdare eroică. Ca şi sfântul Paul, Maria Augustin putea spune: "Sunt răstignită pe cruce împreună cu Cristos". Deşi avea dureri mari, ea mângâia acum pe mama sa şi pe bunica zicând că nu suferea aşa de tare şi le ruga să nu mai plângă. Cât timp a mai trăit, ea a cântat întruna cântece bisericeşti şi alegea acele cântece şi acele strofe care aminteau de moarte şi de viaţa cea veşnică.

Moarte sfântă

Soarele se apropia de asfinţit şi Maria slăbea din ce în ce mai mult, dar cu toate acestea ea nu înceta să se roage. Pe la ora 9 seara, pe când clopotul suna de Îngerul Domnului, ea slăbi cu totul, mai zise încet Tatăl nostru, apoi începu Bucură-te Marie, dar nu putu să-l sfârşească, căci peste câteva clipe şi-a dat sufletul curat în mâinile Creatorului.

Desigur că Maica sfântă, pe care a iubit-o atâta şi pe care a preamărit-o prin cântecele sale până în clipa cea din urmă, a fost la moartea ei. Cât timp a stat pe patul durerilor, ea a aruncat des ochii în sus, dar nu băgă de seamă nimeni această mişcare. Numai un băiat care venise s-o viziteze a observat mai bine şi a întrebat-o de ce arunca ochii în sus, ea îi răspunse: "Este Maica Domnului acolo". Pe cât îmi aduc aminte, pe peretele de la capul ei era o icoană a Maicii Domnului.

A murit în zi de sâmbătă, zi sfinţită Maicii Domnului; a murit când clopotul suna de Îngerul Domnului; a murit cu salutarea îngerească pe buze; a murit la umbra icoanei Maicii Domnului; a murit asistată de două surori din Congregaţia Fiicele Mariei din care făcea parte; a murit întărită de Sfintele Sacramente pe care le-a primit cu cea mai mare credinţă şi evlavie; a murit ca o sfântă.

În aceeaşi noapte, pe când clopotul suna pentru morţi, trupul ei neînsufleţit fusese adus acasă de la spital, însoţită de prietenele sale nedespărţite care purtau în mâini făclii aprinse.

A doua zi, duminică dis-de-dimineaţă, ca un fulger s-a răspândit vestea morţii ei în tot satul şi târgul Răducăneni şi toţi vorbeau numai despre această tristă întâmplare.

Iată impresiile unui martor ocular: "Duminica următoare (adică a doua zi după moarte) părintele paroh, crezând de cuviinţă să profite de ocazia dată spre a-şi îndemna credincioşii la virtute, îşi începu predica rostind aceste cuvinte: «Astăzi la începutul Sfintei Liturghii n-am mai auzit glasul acela ceresc, care ne încânta, mişcându-ne inimile la rugăciune!...» Urmându-şi predica despre virtuţile Marie şi sfătuindu-i pe toţi s-o imite... cuvintele părintelui au avut un efect cu totul deosebit... au mişcat şi inimile cele mai de gheaţă. Unii lăcrimau, în timp ce alţii - neputându-se stăpâni -, plângeau tare. Unii tinerii, care erau odată neastâmpăraţi şi uşuratici, erau acum serioşi... Marele eveniment zguduia pe toţi... După masă, pe când clopotele sunau jalnic, plângând pierderea îngerului întrupat, tinerii îşi manifestară în public jalea lor. Au oprit hora, poruncind ca hora să execute un imn funebru în cinstea Mariei, iar seara la împrăştiere, muzica, în loc de marş final, execută un marş de mort, aşa că jocul, care în ziua aceea nu avusese nici un aer de veselie, s-a încheiat cu marşul funebru, amintind tinerilor că şi ei mai târziu sau mai degrabă vor muri... Se împrăştiară cu toţii pe la casele lor serioşi, meditând la cele ce au să vie".

Cât trupul ei fost expus până la înmormântare, oamenii mergeau întruna ca s-o vadă şi să se roage pentru dânsa.

Înainte de a veni ca păstor sufletesc în satul Răducăneni, erau multe abuzuri şi obiceiuri rele printre credincioşi. Între altele era şi renumitul priveghi la morţi. Acest priveghi era o bătaie de joc în toată regula şi un prilej de petrecere şi glume proaste. Desigur, era un obicei mai mult ca păgânesc şi trebuia scos cu orice preţ. Ce măsură trebuia luată? Când e vorba de scos un obicei rău din popor, trebuie înlocuit cu un obicei bun. Am adunat pe câţiva tineri buni, în care aveam încredere, şi am chemat fetele din Societatea "Fiicele Mariei" şi le-am expus planul meu.

Planul era următorul: în loc de priveghi păgânesc să se introducă priveghiul creştinesc cu rugăciuni pentru mort, cu cântece bisericeşti şi cu citirea cărţilor bune, mai ales cu Pregătirea la moarte a sfântului Alfons de Liguori. Hotărât şi făcut; partea cititului şi-o luară tinerii, iar partea rugăciunilor şi a cântecelor şi-o luară fetele conduse de Maria Augustin care era inima şi sufletul mişcărilor celor bune.

La prima ocazie, tinerii mei puseră planul în execuţie şi înlăturară prostiile obişnuite. A fost greu până s-a început şi până ce lumea a văzut că aşa era frumos şi creştinesc. Când murea cineva, îndată era chemată Maria Augustin ca să-şi adune colegele şi să vină la mort ca să recite Rozariul şi să cânte. Acum, la moartea ei, s-a făcut un priveghi cu totul deosebit care va rămâne veşnic pomenit de toţi cei care au luat parte. În noaptea de duminică spre luni, când trebuia să fie înmormântarea, am mers împreună cu dascălul la casa răposatei, unde aştepta satul întreg. Sicriul răposatei era aşezat pe un pat înflorit în ogradă, înconjurat de lumânări aprinse.

S-a cântat tot oficiul de morţi, după care au urmat câteva cântece care au fost cântate de întreg poporul. Ecoul cântărilor se ridica în văzduh şi străbătea departe în zări în noaptea înstelată. După puţină pauză se recită Rozariul întreg, de 15 mistere, întretăiat de cântece frumoase. Urmară apoi litaniile, alte cântece şi rugăciuni până înspre ziuă, când toată lumea adunată se împrăştiară cu ochii uzi de lacrimi şi cu inima zguduită puternic.

Înmormântare triumfală

Luni, 10 august 1915, va fi o zi pomenită multă vreme de poporul catolic din Răducăneni. Deşi era toiul muncii, totuşi la înmormântare a luat parte foarte multă lume. Înmormântarea a avut o înfăţişare mai mult de bucurie decât de întristare şi n-am simţit niciodată atâta mângâiere sufletească la vreo altă înmormântare.

După ce am terminat toate rugăciunile şi ceremoniile hotărâte de ritual pentru conducerea morţilor în biserică, după ce am cântat Sfânta Liturghie şi am făcut o predică mişcătoare ocazională, pe drumul spre cimitir n-au răsunat decât cântece care-i erau mai dragi Mariei în viaţă.

Mişcătoare a fost clipa în care s-a coborât sicriul în mormânt. Corul, ca şi cum ar fi interpretat ultima voinţă şi ultimul dor al răposatei, a intonat cu bărbăţie frumosul cântec în cinstea Maicii Domnului, pe care îl transcriem în întregime, ca să fie cât mai cunoscut şi cântat de orice credincios Reginei cerului.

Am spus ultima rugăciune şi am plecat mulţi; dar au şi rămas mulţi multă vreme în cimitir rugându-se la mormântul ei. Până la izbucnirea războiului, care a tulburat şi frământat aproape întreg pământul, mormântul Mariei a fost foarte mult vizitat de cei ce au cunoscut-o. Prietenele ei, mai ales, se duceau des şi-i cântau la creştet cântecele cele frumoase ce le cânta în viaţă şi care îi deşteptau în suflet dragostea către Dumnezeu şi Maica Domnului şi dorul de rai. Dar nici astăzi nu-i uitată: ori de câte ori se merge cu vreun mort la cimitir totdeauna se găseşte cineva care să se ducă la crucea ei de piatră şi să zică o rugăciune. Pe crucea simplă de piatră este următoarea inscripţie:

AICI ODIHNEŞTE ÎN PACE ROABA DOMNULUI
Sr. MARIA AUGUSTIN
DIN SOCIETATEA FIICELOR MARIEI ŞI A CORULUI LOCAL.
NĂSCUTĂ LA 1901
MOARTĂ LA 8.VIII.1915.
FERICIŢI CEI MORŢI ÎN DOMNUL.

Deşi au trecut foarte mulţi ani de la moartea ei, amintirea vieţii ei sfinte şi virtuoase este încă vie nu numai în mijlocul poporului din Răducăneni, unde a trăit, ci şi în toate sufletele care au ajuns să cunoască virtuţile şi moartea ei sfântă.

Aici sfârşeşte istorisirea, pe cât de simplă pe atât de mişcătoare, a "Fecioarei din Răducăneni" şi rog pe bunul Dumnezeu ca să binevoiască a preamări pe sluga sa cu darul minunilor pentru ca Sfânta Biserică s-o poată pune în numărul sfinţilor şi astfel să avem şi noi mângâierea că şi din poporul nostru pot ieşi sfinţi.

De asemenea, rog călduros pe toate acele persoane care au cunoscut-o în viaţă şi care îşi aduc aminte de viaţa ei să-mi scrie dacă mai ştiu ceva despre dânsa ce n-am scris în această broşură.

Tot aşa rog pe toţi cei care ar fi dobândit de la Dumnezeu vreun ajutor sufletesc sau trupesc prin mijlocirea ei să-mi scrie amănunţit tot faptul.

În sfârşit, rog pe toţi cititorii acestei broşuri să-mi scrie ce impresie le-a făcut istorisirea vieţii acestei sfinte copile şi ce schimbare au resimţit în viaţa lor creştinească.

PREOT LA GALAŢI ŞI BRĂILA

Întrucât nu am putut extinde cercetarea şi în acele parohii, rămâne ca să se revină asupra acestei perioade, mai ales că suntem în perioada Primului Război Mondial când Arhidieceza de Bucureşti a rămas fără preoţi, iar părintele Tălmăcel a rămas la Brăila în timpul ocupaţiei germane a oraşului.

IMPLICAT ÎN CONSTRUIREA ORFELINATULUI DIN HUŞI

După terminarea războiului şi eliberarea preoţilor care activau în Arhiepiscopia de Bucureşti, părintele Iosif Tălmăcel revine la Huşi. În toiul luptelor de pe front, administratorul apostolic Ulderic Cipolloni a transmis preoţilor şi credincioşilor din Dieceza de Iaşi scrisori în care descria crizele acelor zile: numeroşi morţi şi răniţi din comunităţile catolice, lipsa braţelor de muncă pentru cultivarea pământului, numărul mare al orfanilor, bolile care au rărit populaţia satelor etc. La îndemnurile ierarhului lor, unele familii de catolici au luat în casele lor copii care au rămas fără părinţi. Ce emoţionante sunt acest cuvinte, găsite în corespondenţa acelor timpuri de criză: "Spre lauda poporului nostru catolic, trebuie să spunem, că mulţi s-au grăbit să ia în casa lor câte un orfan sau câte o orfană, ca în persoana lor să slujească lui Isus Cristos. Astfel de inimi iubitoare vor avea parte de bucurie sufletească, de binecuvântarea lui Dumnezeu şi vor auzi odată din gura Judecătorului celui veşnic: Veniţi binecuvântaţii părintelui meu, moşteniţi împărăţia care vă este pregătită de la începutul lumii pentru că am flămânzit, şi mi-aţi dat de mâncare, am însetat şi mi-aţi dat de băut, am fost gol şi m-aţi îmbrăcat, am fost străin şi m-aţi primit în casele voastre".

În acest context, Mons. Ulderic Cipolloni a venit cu iniţiativa de a organiza şi orfelinate pentru copiii care au rămas fără unul sau ambii părinţi. Aşa cum ne prezintă documentele de arhivă, problema orfelinatelor catolice a fost pusă pentru prima dată în ziua de 2 iunie 1917, când s-a constituit, la Hălăuceşti, un comitet pentru înfiinţarea unui orfelinat, condus de doctorul Petru Soroceanu şi de parohul Francisc Mattas. La 24 septembrie 1917, Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice a aprobat înfiinţarea Orfelinatului pentru copiii de confesiune catolică, orfani din Primul Război Mondial, sub directa şi exclusiva conducere a Episcopiei Catolice de Iaşi. Înfiinţarea orfelinatului a fost apreciată de administratorul apostolic Ulderic Cipolloni drept "o operă umanitară, patriotică şi creştinească", trezind totodată interesul regelui Ferdinand şi al reginei Maria.

Mons. Cipolloni s-a interesat şi de cele trebuincioase pentru orfelinat, ca toţi copiii să aibă ce mânca şi cu ce se îmbrăca. În ziua de 1 ianuarie 1918, a trimis o circulară către toţi parohii, ca să strângă în toate bisericile lor bani pentru orfani. Nu am găsit o centralizare a acestor oferte, dar am reţinut menţionarea unui preot: "Pot spune, spre lauda parohienilor mei, că aproape în toate casele ni s-a dat ceva pentru orfani; puţini au fost cei care nu au vrut să dea". La început, Orfelinatul din Hălăuceşti era mixt, adică pentru băieţi şi pentru fete, fiind aduşi 48 de copii. Cu îngrijirea lor se ocupau câteva fete catolice, numite "surori", sub supravegherea maicii Elena Terlifaj, din Congregaţia Mariană. Localul îl formau nişte case închiriate din sat, în apropierea bisericii, dar ulterior s-a folosit clădirea în care funcţionase Şcoala de Dascăli.

Nu era tocmai potrivit ca orfanii de ambele sexe să stea împreună, de aceea a fost foarte potrivită propunerea catolicilor din Huşi ca să se formeze în comunitatea lor un orfelinat. Mons. Ulderic Cipolloni a apreciat iniţiativa huşenilor, coordonaţi de inimosul laic Ilie Romila şi de parohul pr. Felix Raffaelli. Astfel, la 8 iulie 1918, s-a format un comitet al fruntaşilor catolici din Huşi, care s-au obligat să plătească lunar o sumă de bani, de la 5 până la 50 de lei. Femeile, "la rândul lor, au făgăduit să dea de-ale mâncării, după putinţă". S-a închiriat provizoriu şi un local, până se va putea clădi o casă specială pentru orfelinat. Episcopia Catolică de Iaşi a aprobat înfiinţarea orfelinatului pentru băieţi şi ridicarea unor clădiri adecvate, obligându-se totodată să deschidă o Şcoală de meserii, ca anexă a Orfelinatului, pentru ca aceşti "copii, educaţi într-un asemenea institut, să devină buni cetăţeni, iubitori de patrie şi folositori societăţii".

La 3 august 1918, au ajuns la Huşi, într-un vagon special pus la dispoziţia lor de Ministerul Lucrărilor Publice, 27 de orfani. La gară au fost primiţi de Mons. Ulderic Cipolloni, de pr. Felix Rafaelli, de pr. Iosif Tălmăcel - care a fost numit director al orfelinatului, precum şi de mulţi laici din Huşi. Peste două zile, "micii orfani fură prezentaţi poporului catolic din Huşi şi recomandaţi printr-o recomandare ţinută la sfânta Liturghie de P.S.S. Păr. Administrator Apostolic. În aceeaşi zi au început a se plăti cotizaţiile pomenite mai sus şi s-au dăruit şi alţi bani în total peste 5 mii de lei, iar domnul primar împreună cu întreg Consiliul Comunal dăruiră din partea comunei un loc de vreo 10 mii metri pătraţi, pe care să se clădească un local propriu pentru orfani". Iată un exemplu de colaborare, întrajutorare şi iubire frăţească!

Pentru susţinerea acestor orfelinate, Mons. Cipolloni a apelat şi în alte rânduri la ajutorul pe care îl puteau oferi catolicii din Dieceza de Iaşi. În presa vremii, găsim mereu îndemnuri mobilizatoare: "Atârnă de dărnicia catolicilor noştri ca orfelinatele să dureze şi să înflorească. Îndemnăm pe toţi cititorii noştri ca să ajute cu bani şi cu dări în natură (păpuşoi, grâu, fasole, ouă, pânză etc.) pe micii orfani, ca ei să nu ducă lipsă şi să poată primi o creştere bună care să-i facă creştini de treabă şi oameni folositori. Dumnezeu va privi cu plăcere orişice dar ce-l vom face orfanilor şi în schimb ne va da darurile de care vom avea mai mare trebuinţă".

Pentru a asigura o bună funcţionare a acestor orfelinate, administratorul apostolic Mons. Ulderic Cipolloni a cerut sprijinul Surorilor franciscane terţiare "Del Giglio" din Assisi, pe care le-a invitat să lucreze în Dieceza de Iaşi. Prin convenţia încheiată în aul 1919, între Mons. Cipolloni şi custodele de la Sacro Convento din Assisi - superior delegat al Institutului "Del Giglio" la acea dată, surorile se angajau să ofere "educaţie morală, religioasă şi civilă orfanilor", dar şi să se îngrijească de "hrana, odihna, îmbrăcămintea, recreaţia şi pregătirea manuală a acestor copii".

Activitatea acestor orfelinate a fost puternic susţinută şi de primul episcop indigen al Diecezei de Iaşi, Mons. Mihai Robu, care a permis ca aceste instituţii de binefacere să-şi deschidă porţile, nu numai pentru orfanii de război, ci şi pentru ceilalţi copii orfani şi săraci. În anul 1928, episcopul Robu a aprobat înfiinţarea unei Şcoli de meserii pentru fete orfane sau fiice de săteni catolici în cadrul Orfelinatului "Vasile Alecsandri" din Hălăuceşti, cu ateliere de ţesătorie şi flori artificiale. El îşi motiva astfel acţiunea: "Dorim să dăm o dezvoltare mai mare acestui institut şi să-i asigurăm existenţa şi în viitor, când, deşi nu vor mai fi alţi orfani de război, totuşi vor fi alţi orfani de care va trebui să poarte cineva grijă".

Pentru Orfelinatul "Sfântul Anton" de la Huşi, episcopul Robu a autorizat călugăriţele din Congregaţia "Del Giglio" să strângă de prin satele catolice alimente pentru întreţinerea orfanilor. El constatase anterior că orfanii de la Huşi erau "lipsiţi de orice sprijin asigurat din altă parte". Începând cu anul 1926, episcopul Robu a solicitat Ministerului Ocrotirii Sociale să aibă în vedere copiii orfani din cele două orfelinate catolice "şi să contribuiască la educarea lor ca să devină elemente folositoare societăţii". În absenţa subvenţiilor statului român, episcopul a înfiinţat, la Huşi, o Şcoală de ucenicie de croitorie, construind în 1931 şi o capelă.

IMPLICAT ÎN CONSTRUIREA BISERICII DIN VALEA MARE

Remarcându-se deja prin implicarea în ridicarea bisericii din Răducăneni, părintele Iosif Tălmăcel este trimis să coordoneze ridicarea bisericii din satul Valea Mare, care aparţinea de Parohia Faraoani, unde fusese numit paroh.

PAROH ŞI DECAN DE BACĂU

După ce a activat şi în parohiile Cleja (1920-1921) şi Faraoani, din august 1923 şi până în august 1943, părintele Iosif Tălmăcel a fost paroh la Bacău. În acest timp, a mai fost profesor de italiană (1923-1929), a girat Parohia Pustiana (1929-1934) şi de câteva ori a fost în străinătate pentru motive spirituale. Şi în această perioadă, preotul şi scriitorul Iosif Tălmăcel colaborează la revista "Viaţa", pe care a coordonat-o până în anul 1930, dar a reuşit să publice şi câteva broşuri. Părintele Iosif Tălmăcel, expert într-o ramură a medicinei care astăzi îşi are medicamentele în rafturile de la plafar, propune publicului o carte "socială... pentru cei de la ţară şi chiar celor de la oraş, care nu ţin morţiş să cheltuiască bani mulţi la farmacie ca să-şi strice bine stomacul, sau să plătească din gros medicul, când cu un ceai bine ales s-ar putea tămădui...".

În perioada 1923-1947 a fost protopop al Districtului Bistriţa.

Şi în această parohie trebuie făcută o cercetare atentă asupra activităţii pastorale pe care părintele Iosif Tălmăcel a desfăşurat-o timp de două decenii.

CTITOR AL CASEI PAROHIALE DIN BACĂU

Casa parohială din Bacău a ars în anul 1926. Locuinţa ulterioară a parohiei s a construit în anii următori la stradă, cu scopuri comerciale, pentru a oferi posibilităţi de a aduce venituri parohiei, fiind în centrul vadului comercial al oraşului. La acea dată, Parohia Bacău avea 248 de familii, cu 888 de suflete.

DIRIGINE DE ŞANTIER AL BISERICII DIN BARAŢI

Activând la Bacău, părintele Iosif Tălmăcel s-a implicat mult în construirea bisericii din Baraţi, începută în anul 1927 şi finisată în anul 1932, "sub conducerea tehnică a parohului de atunci, pr. Iosif Tălmăcel".

MISIONAR FRANCISCAN

Întorcându-se frontul în anul 1944 şi având misiuni de conducere în cadrul Ordinului Franciscan, părintele Iosif Tălmăcel a primit misiunea de a ţine legătura şi cu preoţii de dincolo de Munţii Carpaţi, de aceea a petrecut multe zile la Gliganul de Sus (Argeş), Bucureşti, Bilbor şi Oradea.

RECTOR AL SEMINARULUI DIN ORADEA

La Capitulul Provincial din 1947, s-a obţinut deschiderea Seminarului franciscan greco-catolic la Oradea, în cartierul Ioşia, unde părintele Iosif Tălmăcel a mers împreună cu un grup de opt studenţi teologi, el fiind rector al noului seminar. În 1948, Seminarul şi-a încheiat activitatea iar părintele Iosif Tălmăcel a revenit în Moldova.

PREOT ÎN BUCOVINA

Întrucât seminariile şi conventele părinţilor franciscani au fost închise în urma legilor comuniste din august 1948, părintele Iosif Tălmăcel a căutat să desfăşoare o activitate pastorală într-o parohie retrasă din nordul Diecezei de Iaşi. Astfel, între anii 1948 şi 1976, a activat în Poiana Micului. După plecarea credincioşilor de origine germană, în anul 1939, Poiana Micului a fost filială a Parohiei Gura Humorului, până în anul 1976, când a fost dată în grija Parohiei Soloneţu Nou. Între anii 1948 şi 1976, a locuit în sat "venerabilul părinte Iosif Tălmăcel", care a ajutat mult această comunitate, atât pe plan duhovnicesc cât şi pe plan social-economic, fiind specialist în plante medicinale. Cu siguranţă, şi aici părintele a scris multe poezii şi articole, dar care nu au fost publicate. Fiind retras în această zonă, părintele Tălmăcel a fost scutit de persecuţia Securităţii Române.

PENSIONAR LA MĂRGINENI

Împovărat de numărul anilor, în anul 1976, părintele Iosif Tălmăcel s-a retras la Mărgineni (Bacău), unde a murit în ziua de 13 februarie 1979.

În "Registrul decedaţilor" din Parohia Mărgineni putem citi că a murit la 13 februarie, la 92 de ani, îngrijit cu sfintele taine; a fost înmormântat sâmbătă, 17 februarie 1979, de Mons. Petru Gherghel; au concelebrat 45 de preoţi şi au participat 88.

De pe placa de marmură pusă pe mormânt putem lectura doar câteva cuvinte: "Preot / Tălmăcel Iosif / * 27.XI.1887 - + 17.II.1979 / Fost decan şi paroh de Bacău". După cum se constată, a fost notată data înmormântării şi nu cea a morţii vrednicului preot şi scriitor IOSIF TĂLMĂCEL.

Dumnezeu să-l facă părtaş al Liturghiei din ceruri!

Pr. Alois Moraru