Lăudat să fie Isus Cristos! Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători
Printr-o scrisoare pastorală publicată la începutul anului liturgic, episcopul nostru Petru Gherghel a dedicat anul 2019 tinerilor şi fericitei Veronica Antal. "Tinerii au nevoie de sfinţi care să formeze alţi sfinţi", spunea episcopul în această scrisoare. În contextul sărbătorii Sfintei Familii de astăzi, parafrazând titlul scrisorii pastorale a episcopului, putem spune: familiile au nevoie de familii sfinte, care să formeze alte familii. De ce au nevoie tinerii de sfinţi care să formeze alţi sfinţi? Pentru acelaşi motiv pentru care familiile au nevoie de familii care să formeze alte familii. În realitate, aşa cum ştim, sfânt nu se naşte, ci se devine, aşa cum nici rege nu se naşte, ci se devine la un moment dat. Cel mult, poţi să te naşti un prinţ sau o prinţesă.
Sărbătoarea Sfintei Familii de astăzi ne pune din nou în faţă un prototip al familiei: Iosif, Maria şi Isus, dincolo de paginile Sfintei Scripturi ne trimit la familia reală, la familia concretă, la acea familie care ştie că nu există perfecţiunea pe pământ, dar ştie că tocmai de asta sunt împreună ca soţ, soţie şi copii, pentru a merge pe drumul către perfecţiune, către Dumnezeu. În realitate nu există familia de nota 10. Există doar familia, familia formată din bărbat, femeie şi copii, imaginea Sfintei Treimi pe pământ, aşa cum îi place papei Francisc să spună în exortaţia apostolică Amoris laetitia.
Aşa cum Cristos operează prin preot, prin mâinile lui, prin vocea lui, prin întreaga lui fiinţă, la fel Sfânta Treime în familie şi prin familie vrea să se simtă acasă, vrea să se asigure că iubirea sa nu rămâne o simplă teorie, ci că în cadrul familiei, devine creatoare, vindecătoare şi sfinţitoare.
Lecturile pe care ni le propune Biserica astăzi sunt în sintonie cu realitatea familiei. În ele nu găsim o familie idealizată, o instituţie rezervată doar pentru campioni, pentru cei care performează, ci, pur şi simplu, pentru omul real. În fond, în familie nu eşti nici profesor, nici medic, nici inginer sau alte profesii, ci în familie eşti simplu de tot soţ sau tată, soţie sau mamă şi copil sau copii. Meseriile se fac, de obicei, de la uşă încolo, pentru că ceea ce se face în familie şi prin familie se numeşte vocaţie.
În prima lectură de astăzi, o vedem pe Ana, soţia lui Elcana, care, aşa cum a promis, îl oferă Domnului la templu pe micuţul Samuel. Ea nu avea copii şi suferea mult din această cauză. Şi pentru că Dumnezeu i-a făcut acest mare dar de a deveni mamă, se întoarce acolo, în casa sa, la templu, pentru a fi recunoscătoare pentru darul primit. Prin gestul său, Ana a amintit şi aminteşte şi astăzi generaţiilor de femei că un copil nu este un produs, că el nu poate fi produs în laborator, cu orice preţ, ci este un dar. Copilul nu este proprietatea părinţilor, ci este darul lui Dumnezeu oferit lor, nu este un scop în sine, un fel de sac, în care părinţii să toarne tot ceea ce le-a lipsit lor. În acelaşi timp, nu este nici un fel de ţintă pentru tir, în care părinţii să-şi reverse asupra lor slăbiciunile, supărările sau frustrările.
A-l educa pe copil în ceea ce priveşte credinţa, umanitatea lui, idealurile la care este chemat, nu ţine, până la urmă, de nicio şcoală, ci doar de şcoala familiei. Acolo, pe braţele mamei, învaţă primele noţiuni despre Dumnezeu. În atmosfera iubitoare a familiei învaţă primele formule de respect, primele gesturi de preţuire a părinţilor şi a celor din jur. Nimeni şi nimic nu poate înlocui rolul părinţilor în educaţia copilului.
Gestul Anei de a-l duce pe micuţul Samuel la templu şi de a-l oferi Domnului precum a promis, ne duce cu gândul la rolul pe care îl au părinţii în a-l ajuta pe copil să-şi descopere propriul drum, propria vocaţie. Un copil nu trebuie lăsat să facă ceea ce vrea, ci doar ceea ce trebuie. Iar părinţii - de asta le este oferit lor - sunt cei care au un rol determinant în această privinţă. Câţi sfinţi ai Bisericii datorează drumul lor de sfinţenie părinţilor, la rândul lor sfinţi!
Pe de altă parte, în cea de a doua lectură de astăzi, luată din Prima Scrisoare a sfântului apostol Ioan, apostolul iubirii, aşa cum l-am sărbătorit, nu cu mult timp în urmă, suntem asiguraţi că Dumnezeu a făcut partea lui. Spune apostolul: "Câtă iubire ne-a dăruit Tatăl! Să ne numim copii ai lui Dumnezeu. Şi suntem". În perspectiva lui, nu avem prea multe de făcut, decât să credem în numele Fiului său, Isus Cristos, şi să ne iubim unii pe alţii.
Dar ce înseamnă a iubi, dacă nu a-l da pe Dumnezeu persoanei iubite? În fond, Dumnezeu este iubire, aşa cum tot apostolul Ioan ne spune. El este iubire şi cine-l iubeşte îl dă pe el, îl predică, îl împarte, îl celebrează, se împărtăşeşte din el şi trăieşte din el. Când am fost creaţi, am fost creaţi din iubirea lui. Am fost creaţi pentru a iubi. Iar familia - aşa cum am spus la început - este locul în care iubirea se simte acasă, unde nu se face efort să intre, să se aşeze la masă, să se deschidă pentru viaţă, să ierte, să încurajeze, să se roage, pentru că persoana plină de iubire le face pe toate şi multe altele. Când omul uită să mai iubească, practic îşi reneagă Creatorul. Dumnezeu nu ne-a creat duri, crispaţi, plini de ură, invidie sau gelozie, ci a pus în noi tot ceea ce este mai plăcut, mai frumos, mai nobil. S-a pus pe el, cu chipul şi asemănarea sa. De aceea am spus că, atunci când ne-a creat, el a făcut totul pentru noi. Faimoasa expresie "Dumnezeu dă, dar nu bagă în traistă" este valabilă în orice împrejurare în care găsim orice, dar nu iubire. Găsim oameni corecţi, dar lipsiţi de spiritul milostivirii; oameni deştepţi, dar nu plini de înţelepciune; oameni bine orientaţi, dar care nu ştiu drumul către Dumnezeu, către Biserică; oameni capabili să explice totul, dar lipsiţi de esenţial, de Dumnezeu.
Într-o astfel de împrejurare, asemeni Mariei şi lui Iosif din evanghelie, când avem impresia că am pierdut esenţialul, trebuie să ne întoarcem la izvor, la templu. În cazul nostru, în biserică. Aici îl vom găsi pe Isus, pentru că aici este casa lui. Şi că, indiferent unde avem impresia că l-am pierdut, el va continua să ne aştepte.
Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
În Biserică este începutul vieţii noastre de credinţă. Aici am fost botezaţi, aici am primit anumite sacramente, aici dumneavoastră, care sunteţi căsătoriţi, v-aţi spus pentru totdeauna "da"-ul prin care v-aţi angajat să vă staţi alături şi la bine şi la greu, până la moarte. Nu este întâmplător că în evanghelia de astăzi Iosif şi Maria îl pierd pe Isus. Fiind şi Dumnezeu, evident că Isus nu se pierde niciodată, el poate fi găsit în casa sa, în Biserică, trebuie doar să facem cale întoarsă de la drumul nostru, de atâtea ori greşit. Şi chiar dacă l-am căuta şi l-am căutat printre rude şi cunoscuţi, printre ceea ce, aparent, cunoaştem sau nu cunoşteam, cu umilinţă trebuie să ne reîntoarcem de fiecare dată acolo unde l-am întâlnit prima dată, în biserică.
Dragi soţi, vă invit astăzi să vă reîntoarceţi la ziua căsătoriei dumneavoastră, să mergeţi cu gândul acolo, în faţa altarului, în biserica sau bisericuţa în care v-aţi jurat iubire până la moarte, şi la bine şi la greu, acolo unde Isus, prin preotul celebrant, v-a binecuvântat căsătoria. Vă invit să redescoperiţi iubirea care v-a unit. Poate că a rămas în casetele video, cd-uri sau dvd-uri, poate în albumul de fotografii. Amintiţi-vă de acea zi şi reînnoiţi astăzi în sărbătoarea Sfintei Familii acel "da" pe care vi l-aţi spus cu toată sinceritatea şi cu toată iubirea. Dumnezeu care v-a chemat şi v-a pus alături, unul lângă celălalt, aşa încât împreună să mergeţi pe drumul către el, nu v-a abandonat niciodată. El este, cum spuneam, cu chipul şi asemănarea sa, în fiecare dintre soţi, în egală măsură în bărbat, femeie şi în copii, este acolo unde familie suferă din cauza atâtor probleme. Este în soţul sau soţia ţintuit sau ţintuită la pat, este în mama singură sau în tatăl singur care îşi aşteaptă copiii acasă, care aşteaptă poate un telefon de la copiii plecaţi în străinătate. Este în viaţa care este primită cu disponibilitate. Este în casa construită cu materiale lumeşti, precum şi în cea simbolică, construită în inima iubitoare a celor doi soţi. Dumnezeu nu se îndepărtează de om, chiar dacă omul se îndepărtează de Dumnezeu. Dumnezeu nu se îndepărtează de familie, chiar dacă aceasta a uitat sau uită că şi-a început drumul cu binecuvântarea sa. Isus continuă şi astăzi să crească în înţelepciune, în statură şi în har, în fiecare din cei care îl caută şi-l primesc cu bucurie. Soţii şi părinţii de astăzi sunt invitaţi să redescopere în Maria şi Iosif modelul de mamă şi de tată, de soţie şi de soţ, pentru că trebuie să o spunem răspicat: Ce ar fi lumea fără familie? Cum ar arăta Biserica fără familie? Biserica şi societatea au nevoie de familie, aşa cum şi familia are nevoie să se simtă acasă în Biserică şi în societate.
Cuvintele episcopului, din scrisoarea pastorală care inaugurează anul liturgic 2019, conform cărora tinerii au nevoie de sfinţi care să formeze alţi sfinţi, devin şi mai actuale dacă ne extindem şi-i plasăm pe aceşti tineri în familiile de origine. Da! Avem nevoie de familii sfinte, care să formeze tineri sfinţi. Avem nevoie de familii sfinte în care să se înveţe curăţia, să se înveţe respectul, să se înveţe iubirea, să se înveţe sfinţenia, aşa cum a învăţat-o fericita Veronica Antal. Avem nevoie, mai ales astăzi, de familii, care şi prin care să se reflecte imaginea Sfintei Treimi pe pământ.
