Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători
Ne aflăm în timpul Crăciunului, timp de bucurie sfântă, în care speranţele noastre s-au împlinit: Mântuitorul a venit din nou pentru noi şi printre noi. Astăzi celebrăm solemnitatea Sfintei Familii. Isus ne invită într-un anumit sens, în căsuţa sa din Nazaret, unde a crescut alături de părinţi.
Pentru că suntem în Anul Credinţei, dar la nivel diecezan, şi al Familiei, aş dori să propun ca model pentru familiile noastre, credinţa sfintei familii de la Nazaret, căci sfântă era soţia, Maria, sfânt era bărbatul care era şi tatăl purtător de grijă, Iosif, şi sfânt era copilul, Isus.
Satana luptă şi astăzi împotriva credinţei, lovind în familie prin a o distruge. Libertinajul în care trăim a dus la prăbuşirea familiei! Constatăm cu durere lucrările diavolului: convieţuirea fără căsătorie, copii abandonaţi şi nefericiţi, care se trezesc cu două-trei rânduri de părinţi divorţaţi şi recăsătoriţi, legalizarea avortului şi a divorţului şi culmea monstruozităţii satanice, legalizarea căsătoriei homosexualilor.
La baza societăţii stă familia, deci, dacă avem familii puternice avem şi o societate puternică! Binele persoanei şi al societăţii umane şi creştine este strâns legat de bunul mers al comunităţii conjugale şi familiale. Demnitatea acestei instituţii nu se bucură însă pretutindeni de aceeaşi strălucire, căci este întunecată de poligamie, de plaga divorţului, de aşa-zisa dragoste liberă sau de alte deformări. Mai mult, iubirea conjugală este prea adesea pângărită de egoism, de hedonism şi de practici ilicite împotriva procreării.
Biserica, cu ochii deschişi, doreşte să ne trezească şi pe noi la trăirea credinţei. Papa Benedict al XVI-lea, în scrisoarea apostolică Porta fidei, cu care convoacă Anul Credinţei, scrie: "Dorim ca acest An să trezească în fiecare credincios aspiraţia de a mărturisi credinţa în plinătate şi cu reînnoită convingere, cu încredere şi speranţă", de aceea trebuie să ne lăsăm abandonaţi şi purtaţi de harul credinţei, mărturisind cu viaţa noastră credinţa.
Asemenea părinţilor, care-l caută pe Isus în Templu, să-l căutăm şi noi prin credinţă în inimile şi în familiile noastre. "Negăsindu-l, s-au întors la Ierusalim continuând să-l caute".
"A căuta". Acest verb va reveni de patru ori în această relatare. Este vorba aici de o căutare fizică. Însă întreaga Biblie foloseşte acest limbaj, "a căuta, a găsi", pentru a vorbi despre căutarea lui Dumnezeu, centru al oricărei vieţi de om care crede: credinţa este căutare. Dumnezeu este acela pe care avem mereu impresia că "îl găsim", apoi că "îl pierdem" şi îl "căutăm" din nou. Dumnezeu este cel pe care nu-l putem poseda, atât de mult ne scapă transcendenţa sa, cel pe care nimeni nu poate pune mâna, cel care scapă tuturor categoriilor în care omul ar vrea să-l închidă. Dumnezeu, cel care este dincolo de toate!
Sunt eu oare un "căutător al lui Dumnezeu?"
Dar el le-a zis: "Cum de m-aţi căutat? Nu ştiaţi că trebuie să fiu în casa Tatălui meu?"
Astfel, Isus este îndreptat spre Tatăl. Aici ne cufundăm în misterul Sfintei Treimi. Din cea mai fragedă tinereţe, Isus este adorator al Tatălui. Şi nu am greşi să ne imaginăm ceasurile îndelungate de rugăciune fericită şi adoratoare pe care copilul de 12 ani le petrecea "cu Tatăl său!" Mai târziu, ne spune evanghelia, el petrecea nopţi întregi în rugăciune (Lc 6,12). Iar ultimul cuvânt al lui Isus va fi: "Tată, în mâinile tale încredinţez sufletul meu" (Lc 23,46).
Dar noi? Dăm noi o prioritate absolută lui Dumnezeu în viaţa noastră?
Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Ascultând evanghelia de azi, Isus, copilul din sfânta familie, doreşte să dea o învăţătură tuturor părinţilor: "Nu ştiaţi că trebuie să fiu în casa Tatălui meu?" Părinţii trebuie să ştie că nu sunt stăpânii copiilor, ci, înainte de a fi ai lor, sunt copiii lui Dumnezeu! Ceva din acest mister al întrupării Fiului lui Dumnezeu se transmite fiecărei fiinţe umane, astfel încât părinţii care distrug viaţa unui copil, nu distrug numai o viaţă asupra căreia n-au nici un drept, ci distrug planul lui Dumnezeu. De aceea, avortul este o crimă oribilă şi îngrozitoare.
Astăzi mulţi părinţi se jertfesc pentru copii, mergând în străinătate pentru a le asigura un trai decent, dar de ce uitaţi, dragi părinţi, că fără Dumnezeu nimic nu putem realiza? Fără Liturghia duminicală, fără sacramente, e ca şi cum omul ar trăi fără suflet! Astăzi mai sunt copii care mor de foame după Cristos! Au de toate, dar ei sunt goi înăuntru pentru că nu-l au pe Cristos ca model al vieţii, nu au părinţi exemplari pe care să-i imite! Dacă în familie vor domni legea şi voinţa lui Dumnezeu, rugăciunea, îndeplinirea datoriilor creştine va fi paradisul; dacă vor domni păcatul, înjurătura, blestemul, cearta, beţia, neglijarea Liturghiei şi a sacramentelor, va fi iadul. Avem libertatea de a alege, ce alegeţi să domnească în familia proprie?
Misterul venirii Fiului lui Dumnezeu, care alege să coboare şi să locuiască tocmai într-o familie, aduce o lumină nouă asupra familiei, transformând-o într-un sacrament al iubirii şi al vieţii.
Conciliul Vatican II, în constituţia pastorală privind Biserica în lumea contemporană, spune:
"Autentica iubire conjugală este asumată în iubirea dumnezeiască şi este călăuzită şi îmbogăţită de puterea răscumpărătoare a lui Cristos şi de acţiunea mântuitoare a Bisericii, pentru ca soţii să fie realmente duşi la Dumnezeu, să fie ajutaţi şi încurajaţi în misiunea lor sublimă de tată şi mamă. De aceea soţii creştini sunt întăriţi şi, într-un fel, consacraţi printr-un sacrament special în vederea îndatoririlor şi a demnităţii lor; îndeplinindu-şi prin puterea acestuia misiunea conjugală şi familială, pătrunşi de spiritul lui Cristos, prin care întreaga lor viaţă este străbătută de credinţă, speranţă şi iubire, ei se apropie tot mai mult de propria desăvârşire şi de sfinţirea reciprocă, astfel contribuind împreună la preamărirea lui Dumnezeu".
Cel mai măreţ scop al comunităţii căsătoriei este acesta: unul să-l sfinţească pe celălalt şi să fie sfinţit de celălalt şi, astfel, împreună, să crească mereu copiii în sfinţenie. Cât de bine a înţeles acest aspect sfânta Monica! Soţul ei, păgânul Patricius, din natură foarte nerăbdător şi aplecat spre mânie îi făcea reproşuri pentru orice fleacuri. Ea însă se stăpânea. Sfântul Augustin spune despre ea că atunci când se înfuria soţul ei, ea tăcea sau răspundea prin cuvinte prieteneşti şi plăcute. Aşa se făcea că în casa lor era linişte şi pace. Câteodată femeile din vecini se plângeau sfintei Monica asupra lipsei de iubire şi necuviinţele bărbaţilor, ea le asculta cu răbdare sau le spunea că la discordie poate mai vinovate sunt limbile lor decât cea a bărbaţilor, că trebuie să renunţe, să tacă, să fie prudente şi împăciuitoare, cu duhul blândeţii şi prevăzătoare, numai aşa l-a convertit pe soţul ei!
În câte familii mai există astăzi armonia vorbelor curate?
Conciliul Vatican II şi marii papi ai ultimilor ani nu încetează să spună că familiile creştine trebuie să aibă un model viu şi grăitor în familia din Nazaret, iar aceasta trebuie să fie pentru toţi o adevărată şcoală a iubirii şi o biserică zilnică, o biserică domestică.
În familia sfântă de la Nazaret domneşte rugăciunea! Toţi se roagă! E linişte şi pace datorită rugăciunii! În familiile noastre câţi se mai roagă? Nu-i suficient să se roage doar mama, e nevoie ca toţi membrii familiei să se roage, dar nu în particular, ci toţi împreună! Pacea şi liniştea le avem în familie când toţi dorim acest lucru prin rugăciunea comunitară. Numai rugăciunea face familia unită în credinţă.
Crăciunul este o sărbătoare a familiei sfinte şi consacrate de însuşi Dumnezeu care coboară în ea!
Da, vreau să consider taina Căsătoriei ca lucrul cel mai măreţ pentru sfinţirea proprie şi spre educaţia sfântă a copiilor. O, dacă toţi părinţii ar lua cu mâna plină din acest izvor, ei ar fi strălucitori în sfinţenie şi ar creşte un tineret strălucitor în toate virtuţile. Sădiţi adânc în copiii voştri credinţa în sfinţenia sacramentului Casătoriei! Îngrijiţi-vă cu toată puterea de aceasta, pentru a creşte tineri curaţi, evlavioşi, plini de speranţă! Numai aşa harul sfântului sacrament al Căsătoriei va produce şi în comunităţile noastre fructe şi flori măreţe spre cinstea lui Dumnezeu şi spre fericire.
