Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Evanghelia pe care tocmai am ascultat-o reprezintă începutul unui lung dialog pe care Isus îl are cu ucenicii săi la ultima cină, adică doar cu câteva ore înainte de a începe drumul pătimirii şi al morţii sale. Este vorba despre acel discurs de adio, prin care Isus vrea să le transmită ucenicilor săi ceea ce era cel mai important pentru ei, după ce aveau să rămână singuri. Am putea spune că e vorba despre un fel de testament. E vorba de acele cuvinte pe care cineva le rosteşte înainte de a pleca din această lume, înainte de marea despărţire. De obicei, ultimele cuvinte rostite de o persoană sunt tratate cu mult respect de către cei care îl ascultă şi rămân întipărite profund în minte şi în inima lor.
Aşa s-a întâmplat şi cu ucenicii lui Isus, după ce l-au ascultat pe Isus în acea seară. Unul dintre ei, Ioan, ne prezintă cuvintele şi gesturile lui Isus de la ultima cină în cinci capitole din evanghelia sa. Fragmentul pe care l-am ascultat astăzi urmează imediat după ce Isus săvârşeşte gestul sublim, plin de semnificaţie, al spălării picioarelor ucenicilor şi după ce dezvăluie cu multă tulburare şi durere în suflet că unul dintre ei, adică Iuda, îl va trăda.
Cu toţii ne dăm seama ce suferinţă poate să fie în sufletul unei persoane care se simte trădată în mod grav de un prieten. Atunci când cel care te trădează este un duşman, lucrurile sunt poate mai uşor de acceptat. Dar când trădătorul este unul dintre cei apropiaţi, lovitura este teribilă.
Acest lucru îl experimentăm poate şi noi şi l-a experimentat cu siguranţă şi psalmistul când a exclamat plin de durere: "Căci dacă un duşman m-ar fi insultat, l-aş fi suportat. Dacă cel care mă urăşte s-ar fi ridicat cu orgoliu asupra mea, poate m-aş fi ascuns de el. Dar eşti tu, om asemenea mie, prietenul meu şi omul meu de încredere, cu care mă înţelegeam aşa de bine şi mergeam cu însufleţire spre casa lui Dumnezeu".
În acea seară, atmosfera în care se afla grupul ucenicilor împreună cu Isus era dramatică. Unul dintre ei tocmai plecase, ca să trădeze grupul, să-şi denunţe prietenii. I-a părăsit pe aceia cu care a trăit luni sau ani de zile în comunitate, având acelaşi ideal. Iată, uşa cenacolului se deschide, iar Iuda iese pentru a-şi duce la îndeplinire planul său de a-l da pe Isus pe mâna sinedriului. "Şi era noapte", notează evanghelistul. Noaptea păcatului, noaptea principelui acestei lumi. Pare surprinzător şi oarecum paradoxal faptul că tocmai în acest context dramatic, când totul pare că se termină cum nu se poate mai rău şi mai dureros, Isus îşi anunţă gloria sa. "Acum a fost glorificat Fiul Omului şi Dumnezeu a fost glorificat în el". Iar dacă Dumnezeu a fost glorificat în el, şi Dumnezeu îl va glorifica în el însuşi şi-l va glorifica îndată. De cinci ori este folosit verbul "a glorifica" în această frază. O insistenţă şi o frecvenţă care pare nepotrivită sau măcar excesivă în contextul în care aceste cuvinte sunt pronunţate de Isus în cenacol, cu doar câteva ore înainte de prinderea sa şi condamnarea sa la moarte.
Pentru noi, moştenitori ai gândirii greco-romane, "a fi glorificat" înseamnă a fi aplaudat, a primi laudele altora, a fi onorat, a ajunge într-o funcţie prestigioasă, a deveni faimos. Pentru Isus, însă, "gloria" însemna altceva. Însemna triumful binelui, însemna împlinirea planului lui Dumnezeu de mântuire a lumii, iar acest plan avea să se împlinească prin cel mai mare gest de iubire şi de dăruire, pe care Isus putea să-l realizeze, adică prin pătimirea, moartea şi învierea sa, care începea chiar în acel moment, odată cu trădarea lui Iuda.
Pentru a triumfa binele, iubirea şi adevărul era nevoie de trecerea prin marea încercare: crucea. Crucea care devine astfel sânul matern al adevăratei vieţi. Cu câteva zile mai înainte, Isus clarificase în ce constă gloria sa. "A venit ceasul ca Fiul Omului să fie glorificat. Adevăr, adevăr vă spun, dacă bobul de grâu care cade în pământ nu moare, rămâne singur. Însă, dacă moare aduce mult rod". Gloria la care se referă nu este altceva decât epifania sau manifestarea iubirii totale a lui Isus până la moartea sa pe cruce. "Nimeni nu are o iubire mai mare decât aceasta: ca cineva să-şi dea viaţa pentru prietenii săi", va spune Isus tot în acea seară.
Semnul dramatic şi violent al crucii devine momentul culminant în care se dezvăluie lumii iubirea Sfintei Treimi. Gloria ce-l aşteaptă pe Isus este momentul în care dându-şi viaţa va revela lumii cât de mare este iubirea lui Dumnezeu pentru om. De fapt, aceasta este singura glorie pe care Isus o promite şi discipolilor săi.
Se spune că un tânăr, dornic de o trăire mai profundă a credinţei, s-a dus odată la o mănăstire să-i ceară sfat unui bătrân călugăr. "Părinte, daţi-mi, vă rog, o carte din care să pot învăţa cel mai bine cum trebuie să fie un creştin, cum trebuie să gândească, ce trebuie să facă, o carte care să-mi explice toate aceste lucruri". Călugărul i-a spus că are o asemenea carte în chilia sa şi s-a dus să o aducă, însă după câteva clipe s-a întors ţinând în mână o cruce, pe care i-a întins-o tânărului. Văzându-l mirat, i-a spus: "Fiule, crucea este cea mai de seamă învăţătură pe care Dumnezeu i-a dat-o omului. Pentru noi, Mântuitorul s-a jertfit pe cruce, arătându-ne astfel ce înseamnă să iubeşti, fiindcă a făcut acest lucru din dragoste pentru oameni. Crucea este tocmai calea prin care omul ajunge la iubire, adică la Dumnezeu. Cel ce ştie să-şi poarte crucea, poartă cu el, în acelaşi timp harul şi iubirea lui Dumnezeu. De aceea, crucea nu este o povară, ci o bucurie. Când te dăruieşti celui drag, nu o faci cu tristeţe şi cu reţinere, ci cu bucurie şi entuziasm. Crucea înseamnă, deci, curaj, răbdare, dar mai ales dragoste. Doreai o carte pe care să o citeşti cu ochii şi a cărei învăţătură să-ţi lumineze mintea. Iată, în schimb, crucea, o carte pe care o vei citi cu sufletul şi a cărei învăţătură îţi va lumina întreaga viaţă".
Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Cine înţelege bine şi corect misterul crucii, descoperă esenţa iubirii divine şi umane. În evanghelia de astăzi, după manifestarea gloriei divine drept culme a iubirii, Isus lasă ucenicilor în testament marele său consemn: "Copilaşii mei, încă puţin timp mai sunt cu voi. Vă dau o poruncă nouă: Să vă iubiţi unii pe alţii. Precum v-am iubit eu pe voi, tot aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii". Unii lasă în testament bani sau bunuri materiale, lasă moşteniri de tot felul. Isus ne lasă o poruncă: "Copilaşi, încă puţin mai sunt cu voi". Sunt cuvinte de o tandreţe, sunt cuvinte materne. Este singura dată în toate evangheliile când Isus foloseşte acest limbaj: "Copilaşii mei". Isus ştie că a sosit momentul ca să plece din această lume. El ştie că în această seară pe care o trăieşte cu prietenii săi, că această seară este ultima. Îi va lăsa singuri, fără prezenţa lui sensibilă, umană, vizibilă. Va fi timpul absenţei.
Lumea de astăzi îşi pune deseori problema absenţei aparente a lui Dumnezeu. Dar Isus ne spune ceva important tocmai despre acest subiect. El anunţă noul său mod de a fi prezent. Iubirea şi comuniunea dintre ucenicii săi devine semnul vizibil al prezenţei sale. "Dacă cineva mă iubeşte va ţine cuvântul meu. Tatăl meu îl va iubi şi vom veni la el şi ne vom face locuinţă la el". Dacă ne iubim unii pe alţii, Dumnezeu rămâne în noi.
Da, iubirea adevărată este o prezenţă reală a lui Dumnezeu. "Ceea ce faceţi celui mai mic dintre fraţii mei, mie îmi faceţi". Isus este prezent în orice om care are nevoie de mine şi pe care eu îl slujesc. Absenţa lui Dumnezeu în lumea noastră modernă nu este altceva decât absenţa manifestării din partea noastră a acestei iubiri. Noutatea cea mai mare a acestei porunci constă în faptul că ucenicii sunt chemaţi să iubească aşa cum a făcut-o Isus: "Aşa cum eu v-am iubit pe voi, să vă iubiţi şi voi unii pe alţii". Adică până la a fi dispuşi să-şi dea viaţa pentru ceilalţi.
În sfârşit, Isus ne lasă în testament, în acea seară, şi cartea noastră de identitate. "Prin aceasta vor recunoaşte toţi că sunteţi discipolii mei, dacă aveţi dragoste unii faţă de alţii". Multe categorii de oameni, multe grupuri specifice se identifică prin diferite semne, prin uniforme, ş.a.m.d. Noi, creştinii, putem să ne identificăm printre ceilalţi tocmai prin acest semn vizibil lăsat de Isus: "Prin aceasta vor recunoaşte toţi că sunteţi discipolii mei, dacă aveţi dragoste unii faţă de alţii". Şi nu e vorba doar de teorie.
Într-adevăr, la începutul creştinismului, păgânii, văzându-i pe creştini cum trăiau, spuneau cu admiraţie: Iată-i cum se iubesc. Dacă vrem să purtăm cu demnitate numele de creştin, şi despre noi ar trebui să se poată spune la fel: Iată-i cum se iubesc.
Ajută-ne, Doamne, să venim cu bucurie şi să respectăm testamentul tău. Amin. 24 aprilie 2016
