De fiecare dată când auzim de testamentul cuiva care a plecat dintre noi ne mărim atenţia. Ştim că ultimele dorinţe sunt importante, trebuie împlinite. Ne interesăm de ultimele cuvinte spuse de cei dragi ai noştri şi simţim obligaţia să le împlinim.
Erau odată doi fraţi care au ajuns să se certe atât de tare încât nu se mai puteau vedea între ei. Nu se mai suportau. Tatăl, destul de în vârstă, ar fi dorit tare mult ca fraţii să se împace, să poată fi din nou împreună. Când unul avea de gând să-şi viziteze tatăl, dădea telefon şi spunea: "Tată, vreau să vin să te văd. Celălalt fiu al tău este acasă?" Tatăl răspundea: "Da, este acasă. Vino şi tu, vino să fim împreună, să stăm la masă împreună". "Nu, voi veni când va pleca el". Şi celălalt proceda la fel. Tatăl depunea eforturi mari ca să-i împace şi nu reuşea... A plecat în lumea celor drepţi cu durerea în suflet şi cu dorinţa ca fiii să fie din nou împreună. Cei doi au venit la înmormântare să-l conducă pe tatăl lor pe ultimul drum. Dar unul stătea într-o parte şi celălalt în cealaltă parte şi nu se priveau între ei. La mormânt, preotul, înainte ca sicriul să fie coborât în groapă, a spus: "Răposatul mi-a lăsat o scrisoare, cu dorinţa de a o citi tocmai acum. Va trebui să împlinesc testamentul acestui om, pentru că mi-a spus apăsat să citesc scrisoarea tocmai în acest moment". A deschis plicul şi toată adunarea şi-a mărit atenţia. Tatăl îşi exprima din nou dorinţa ca fiii să se împace. Scrisoarea se încheia cu aceste cuvinte: "Doresc ca sicriul cu trupul meu neînsufleţit să nu fie coborât în groapă până când cei doi fii ai mei nu se vor împăca şi nu se vor îmbrăţişa". Preotul, închizând plicul, a spus: "Trebuie să împlinim testamentul". Toate privirile s-au aţintit spre cei doi fii. Ce vor face? Cum vor proceda? Nu le-a trebuit mult timp să realizeze că preotul nu va continua slujba până nu se vor împăca. Cu sfială, şi-au ridicat încet ochii, au început să privească unul spre altul şi să facă paşi mici pentru a micşora distanţa dintre ei. S-au îmbrăţişat. Au împlinit testamentul tatălui. Ultima dorinţă a tatălui i-a constrâns pe cei doi să grăbească împăcarea.
Evanghelia din această duminică ne îndreaptă spre momentele premergătoare pătimirii Domnului. Isus este împreună cu ai lui, termină de spălat picioarele ucenicilor (In 13,1-19), anunţă că va fi trădat şi Iuda iese în întunericul nopţii (In 13,21-30) pentru a-l vinde. În câteva ore Isus va fi singur în Grădina Măslinilor, apoi va fi prins şi condamnat la moarte, iar în cele din urmă răstignit. Cuvintele pe care le rosteşte în evanghelia de astăzi constituie testamentul lui. Este începutul "discursului de adio". "Copilaşii mei, încă puţin timp mai sunt cu voi". Sunt cuvinte de o mare tandreţe, cuvinte materne. Este singura dată, în toate evangheliile, când Isus foloseşte acest limbaj: "Copilaşii mei". Isus pleacă. Ştie acest lucru şi îl spune. Ştie că această seară pe care o trăieşte cu prietenii săi este ultima. De aceea, cuvintele care urmează capătă o forţă mai mare, ne cheamă să ne mărim atenţia şi ne invită să le ducem la împlinire.
Ce doreşte Isus? Ce anume spune?
"Vă dau o poruncă nouă: să vă iubiţi unii pe alţii". Iubirea de aproapele era şi până la Isus. Porunca exista şi în Vechiul Testament. "Să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi", citim în cartea Leviticului (19,18). În ce constă, aşadar, noutatea acestei porunci? Ea este exprimată în partea a doua a cuvintelor lui Isus: "Precum v-am iubit eu pe voi, tot aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii". Aici se află centrul. "Măsura" iubirii este însuşi Isus. Şi această măsură constă în a iubi până la extrem, până la a-şi da viaţa pentru ai săi.
Cum a iubit Isus?
El s-a coborât, s-a făcut om pentru a se îngriji de speranţele şi suferinţele noastre. A împărţit totul cu noi, în afară de păcat, dând tot ceea ce avea: viaţa. I s-a făcut milă de bolnavi şi le-a venit în ajutor. A văzut foamea celor care îl ascultau şi le-a dat să mănânce. A înţeles durerea celor care îl plângeau pe Lazăr şi a lăcrimat cu ei. A văzut mulţimile care erau ca nişte oi fără păstor şi a vorbit despre păstorul cel bun şi a îndemnat la rugăciune pentru ca Domnul secerişului să trimită lucrători. Iubirea lui nu este o iubire care se opreşte la suprafaţă. El a spus că în casa Tatălui său sunt multe lăcaşuri: el deschide porţile casei sale, cerul lui Dumnezeu, pentru a le face loc tuturor.
Aceasta este iubirea care a schimbat şi schimbă lumea.
Să ne gândim la acea uimire a păgânilor (Tertulian ne spune), care văzându-i pe primii creştini ieşind de la adunări exclamau: "Iată, cât de mult se iubesc!"
Sau să ne gândim la cuvintele care au fost scrise în primii ani ai creştinismului, în Scrisoarea către Diognet: "Creştinii nu se deosebesc de ceilalţi oameni nici în ceea ce priveşte ţara, nici în ceea ce priveşte limba, nici în ceea ce priveşte moravurile. Nu locuiesc în oraşe proprii, nu folosesc un grai propriu, nu duc un mod diferit de viaţă... Trăiesc în trup, dar nu după poftele trupului. Locuiesc pe pământ, dar sunt cetăţeni ai cerului. Se supun legilor în vigoare, dar prin viaţa lor sunt deasupra legilor... Într-un cuvânt: creştinii sunt în lume ceea ce este sufletul în trup".
Dar şi în zilele noastre: să ne gândim la misionari plecaţi departe, la operele de caritate semănate în această lume înecată în violenţă sau indiferenţă... Atâtea case care îi primesc pe bolnavi, pe bătrâni sau pe orfani. Oameni, care motivaţi de iubirea lui Cristos, jertfesc din timpul lor, din bunurile lor, care sunt gata să sară în ajutor, să mângâie, să dea speranţă... Acolo e prezent Dumnezeu.
Pr. Iosif Cottolengo este fondatorul operei numită de el însuşi "Căsuţa Divinei Providenţe". Într-o zi a anului 1827, a fost chemat cu sfintele taine la moartea unei tinere mame cu cinci copii. Adânc mişcat, a mers în faţa preasfântului sacrament şi s-a rugat: "Dumnezeul meu, de ce? De ce m-ai ales pe mine să fiu martor la această suferinţă? Ce aştepţi de la mine? Trebuie să fac ceva!" Ridicându-se, a tras clopotele, a aprins lumânările în biserică şi, primind lumea care intra, spunea tuturor: "Mi-a fost dat harul! Am primit harul!" Din acel moment, Cottolengo a fost transformat: toate capacităţile şi înzestrările sale de bun organizator au fost folosite pentru a da viaţă la iniţiative de sprijin pentru cei mai nevoiaşi, implicând zeci şi zeci de colaboratori şi voluntari. A mers la periferia oraşului Torino unde a înfiinţat un gen de sat, Căsuţa Divinei Providenţe. Fiecare avea o misiune precisă: cei sănătoşi şi cei bolnavi împărţeau cu toţii aceeaşi greutate a zilei. A murit la 30 aprilie 1842, pronunţând aceste cuvinte: "Misericordia, Domine! Misericordia, Domine! Bună şi sfântă Providenţă... Fecioară Preasfântă, acum e rândul tău!" Viaţa sa, stă scris într-un ziar al timpului, a fost "o zi intensă de iubire".
Oriunde creştinii trăiesc porunca iubirii - atât în cadrul parohiilor, cât şi în afara lor - se observă reînflorirea miracolelor Bisericii primare. Ei trezesc din nou uimirea celorlalţi. Văzând asemenea lucruri, oamenii au impresia că văd ceva cu totul nou, care nu este din această lume: o părticică din cerul lui Dumnezeu. Prin creştinii care trăiesc iubirea, Dumnezeu se află în mijlocul acestei lumi.
Dar cum sunt recunoscuţi adevăraţii creştini? Răspunde Isus în finalul evangheliei: "Din aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii mei, dacă aveţi iubire unii faţă de alţii".
Cu 70 de ani în urmă, la Katyin, erau ucişi peste 22.000 de polonezi din ordinul lui Stalin. Printre obiectele găsite în gropile comune se află un rozariu şi un medalion de argint, în formă de scut, pe care e gravată Maica Domnului din Czestochowa. Au aparţinut unora dintre cei asasinaţi în primăvara anului 1940. S-a mai găsit şi o medalie. "În amintirea sfântului Botez, Krakow, 24 octombrie 1909" este notat pe ea. Purtătorul medaliei (Kozlinski Stefan) împlinise 31 de ani. Cei care au găsit aceste obiecte au realizat că acolo erau îngropaţi creştini. Erau semne care atunci ca şi acum îndreaptă spre cer, de unde oamenii pot primi mângâiere şi putere de a merge mai departe.
Pentru Isus, semnul specific creştinului este modul în care trăieşte. Iubirea este identitatea creştină. Iubirea este obiceiul creştinului. Când ne îmbrăcăm în iubire arătăm că aparţinem cu adevărat grupului creştinilor. Dacă nu, ne excludem singuri. Cuvintele sunt doar o parte a mărturiei despre Cristos. Comportamentul sau punerea în practică arată cui îi aparţinem, cine suntem. Faptele vorbesc mai tare decât cuvintele. De aceea, sfântul Francisc din Assisi le spunea confraţilor săi: "Predicaţi evanghelia clipă de clipă şi folosiţi-vă şi de cuvinte dacă este necesar".
Aşa trebuie să iubim dacă vrem să fim ucenici autentici ai Domnului. Nu există alternativă. În faţa indiferenţei, a lipsurilor şi a sărăciei, a durerilor şi a suferinţelor lumii acesteia rămâne o singură posibilitate: iubeşte cel care se dedică fraţilor în slujire, în iertare, în dăruire...
Iubiţi credincioşi,
Sunt mulţi... care par că nu au ochi pentru a vedea sau mâini pentru a dărui. Oamenii care au nevoie de iubire sunt destui: unii nu cer decât un zâmbet, alţii un cuvânt, sau o încurajare, sau ajutor, sau adăpost, sau muncă sau dreptul la viaţă...
Evanghelia de astăzi ne aminteşte care ar trebui să fie comportamentul nostru pentru a ajunge să vedem, aşa cum ne spune lectura a doua, "un cer nou şi un pământ nou", când "El va şterge orice lacrimă din ochii lor: nu va mai fi moarte, nici plâns, nici strigăt, nici durere".
Cuvintele din testamentul lui Isus, "Iubiţi-vă unii pe alţii", ne fac să ne mărim atenţia şi ne cheamă să ne grăbim să le punem în practică: iubirea celui care îţi face rău, a duşmanului, a celui care nu te salută, care nu te iubeşte. Dar şi iubirea celui care are nevoie, care suferă, plânge, este în lipsă sau singur. Cei care fac aşa se pot numi cu adevărat creştini.
Probabil că cel mai bun exerciţiu pe care îl putem face astăzi este să ne gândim la persoanele care sunt lângă noi sau le întâlnim zilnic: rude, vecini, prieteni, persoane din Biserică, de la locul de muncă, de la şcoală... Să ne amintim de ele pentru a ne întreba dacă le-am iubit şi le iubim aşa cum ne-a învăţat Cristos. Amin.
