Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Am ascultat în evanghelia de astăzi prima minune pe care a săvârşit-o Isus la nunta devenită cea mai cunoscută din istorie, cea din Cana Galileii.
Icoanele pe care le avem în locuinţele noastre, ni-l arată pe Isus în multe ipostaze: fie răstignit pe cruce, fie la Cina cea de Taină, împreună cu apostolii, ori ca păstorul cel bun, înconjurat de oiţe, ori singur, bătând la uşă. Însă, poate nicăieri aşezat la o masă festivă, ca nuntaş, aşa cum ni s-a relatat astăzi.
La nunta din Cana, Isus a petrecut împreună cu ucenicii săi şi cu mama sa, a mâncat şi a băut în cinstea mirilor. A aflat că vinul se terminase. A vorbit cu slujitorii şi le-a dat indicaţii precise. A transformat apa în vin pentru ca mirii să nu se facă de râs în faţa lumii, iar nunta lor să nu fie una de pomină. Dar, mai mult decât toate acestea sau mai presus de ele, Isus, notează evanghelistul, şi-a arătat slava şi ucenicii lui au crezut în el.
Pe unii i-a indignat această primă minune a lui Isus, mai ales pe antialcoolici. De ce a trebuit Isus să le mai dea nuntaşilor încă un rând de vin? Şi încă ce vin! El nu e bun nici în cantitate redusă, darămite atunci când suplimentul ajunge la aproximativ 600 de litri, căci fiecare vas era de circa 100 de litri. Trebuie că au plecat toţi nuntaşi îmbătaţi acasă.
Se povesteşte că după o predică despre nunta din Cana ţinută de sfântul Ieronim, în secolul al IV-lea, vine la el unul dintre ascultătorii săi, cu o observaţie ironică. Acesta se întreabă: "600 de litri de vin? O cantitate frumoasă! Pe mine m-ar interesa ce au făcut oamenii cu atâta vin?". A venit şi răspunsul sfântului: "Ai dreptate", îi spuse. "Din acel vin noi bem încă şi astăzi".
Peste această replică, întrebăm şi noi imediat: "Cum aşa, sfinte Ieronime?". Şi răspunsul ni-l dă el, ca şi ceilalţi Sfinţi Părinţi, învăţându-ne că intenţia evanghelistului nu a fost pur şi simplu de a ne istorisi o minune, o faptă extraordinară, ceva suprafiresc, ci un semn, şi anume, primul din cele şapte semne ale evangheliei sale. De aceea, primele 12 capitole din Evanghelia după sfântul Ioan poartă supranumele de Cartea semnelor, iar ultimele nouă Cartea gloriei, în care vine şi se împlineşte ceasul lui Isus, adică glorificarea sa pe lemnul crucii. Înţelegem acum spusa lui Ieronim, că vinul de la Cana nu s-a terminat nici până astăzi, în măsura în care vedem în acel vin un semn, un simbol al vinului folosit de Isus la Cina cea de Taină, transformat în sângele său, din care bem până şi astăzi.
Semnele pe care Isus le face nu sunt pentru spectacol, pentru senzaţii tari, ci ele urmăresc să câştige din partea celui care ajunge la cunoaşterea lor, din partea noastră, un lucru precis şi de valoare: credinţa. Ucenicii sfârşesc prin a crede în el.
Să înţelegem şi noi acest prim semn cu ajutorul a trei cuvinte: bucuria, plinătatea şi credinţa.
Nuntaşilor de la Cana li s-a terminat vinul. La nuntă lua parte tot satul, iar aceasta se întindea pe mai multe zile. Odată cu vinul terminat s-a terminat şi bucuria lor. Psalmul 104 spune că pâinea este cea care întăreşte inima omului, dar vinul este cel care o înveseleşte. În pustiu, evreii au primit apă de la Dumnezeu. Isus a înmulţit pâinea pentru o mulţime de oameni. Apa şi pâinea trebuie înţelese ca indispensabile pentru viaţa biologică şi ele circumscriu nevoile noastre primare, hrana şi băutura. Dar de la Dumnezeu nu se primeşte doar ceea ce este strict pentru viaţă. Dumnezeu nu dă doar ceea ce asigură subzistenţa noastră. El vrea să simţim bucuria de a trăi, vrea să ne meargă bine punându-ne la dispoziţie toată creaţia, dar mai ales punându-se la dispoziţie pe sine. Noi nu suntem în această lume doar pentru a lucra, pentru a ne sătura stomacul, pentru a ne însoţi cu grijile elementare ale vieţii, pentru a ne limita la ceea ce este necesar, ci pentru a ne bucura în sufletul şi în trupul nostru, pentru a face comuniune cu semenii noştri şi cu Dumnezeu, pentru a face sărbătoare cu Isus.
În acest sens, vinul cel bun păstrat până la sfârşit este chiar Isus. El a venit în lume ca să aducă bucurie, ca să încânte inimile noastre, ca să ne simţim bine cu el, să avem momente festive în numele lui, împreună cu el. El vrea să ne asigure bucuria de a trăi.
Ioan ne spune în mod expres că vasele de piatră erau în număr de şase. Isus a cerut slujitorilor nu numai să pună apă în ele, ci să le umple până sus. Acest detaliu, până sus, sugerează plinătatea. Numărul şase simbolizează întotdeauna imperfecţiunea. Piatra din care sunt făcut vasele vorbeşte despre duritatea legalismului, a prescripţiilor Legii vechi. Apa din acest vase era întrebuinţată pentru curăţirea evreilor, aşa cum prescria ritualul. Adevărata curăţire, însă, nu se mai putea realiza prin vechiul ritual, ci prin Isus Cristos. Prin el, Dumnezeu vrea să purifice pe fiecare om şi să-l readucă la starea frumuseţii originare.
Vinul este semnul bucuriei, al vieţii care primeşte de la Cristos un gust aparte, de calitate. Cu apă nu se face sărbătoare. E nevoie de vin. Cele şase vase trimit la al şaptelea, care se va deschide pe cruce, când soldatul va străpunge coasta lui Isus pentru a curge dintr-însa băutură spirituală pentru toţi oamenii.
Expresia "până sus" vrea să ne spună că Dumnezeu nu drămuieşte, nu măsoară cu precizie, nu dă cu zgârcenie, ci aşa cum se exprimă Steinhardt, numai clătinat şi îndesat, cu toată generozitatea, căci el este Domn al belşugului, al veseliei şi al plinătăţii. Chiar Isus spune în evanghelie: "Eu am venit ca să aibă viaţă şi să o aibă din belşug". Credem noi acest lucru atunci când ne confruntăm cu lipsuri? Este Dumnezeu plinătatea vieţii noastre sau el e lăsat să umple doar una din părţile existenţei noastre? Ne arătăm şi noi generoşi faţă de semenii noştri?
Se povesteşte că într-un sat sărac din China, oamenii pregăteau o nuntă. Fiindcă mirii erau săraci, au căzut de acord ca fiecare să aducă cu sine o sticlă de vin, care urma să fie turnată într-un butoi mare, chiar la intrarea în sala nunţii. Când a sosit momentul festiv, servitorul a turnat fiecăruia în pahar pentru a ciocni cu mirii. Nu mică le-a fost mirarea nuntaşilor când au văzut că în pahare nu aveau altceva decât apă. Ruşinea i-a cuprins pe toţi, căci fiecare se gândise în sinea lui: "O sticlă cu apă e aproape nimic într-un butoi aşa de mare". Din nefericire, însă, toţi, până la ultimul, gândiseră la fel.
Poate ne-am purtat şi noi la fel ca aceştia. Dumnezeu ne îndeamnă astăzi să ne schimbăm şi să pledăm pentru generozitate.
La sfârşitul evangheliei, care, totuşi, nici până acum nu s-a sfârşit, ni se spune că ucenicii au crezut în el, adică au manifestat credinţă, nu unei învăţături sau doctrine, ci unei persoane care şi-a dezvăluit slava de Fiu al lui Dumnezeu.
Ce anume înseamnă credinţă, ne arată în mod exemplar mama lui Isus, Maria. În Evanghelia după sfântul Ioan, o întâlnim pe Maria la începutul activităţii publice a lui Isus şi la sfârşitul ei, sub cruce, adică la începutul semnelor şi când ceasul lui Isus e pe sfârşite. Răspunsul interogativ primit de la fiul ei, la sesizarea că nu mai este vin, ar fi putut trezi în Maria numai descurajare. Dar ea are pur şi simplu încredere. Din această încredere se nasc şi cuvintele ei către servitori: "Faceţi tot ce vă va spune!". Există situaţii şi probleme în viaţa noastră pentru rezolvarea cărora noi nu contăm pe cuvântul lui Dumnezeu, pe indicaţiile pe care le primim în evanghelie. Mama lui Isus ne învaţă să avem credinţă.
Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Minunea transformării apei în vin este un semn al bucuriei, al plinătăţii şi al credinţei pe care le avem de la Dumnezeu şi împreună cu el. La fiecare banchet euharistic este şi un semn că transformarea noastră trebuie să înceapă. S-o rugăm pe mama lui Isus să ne facă încrezători în orice împrejurare, căci Isus vrea să facă sărbătoare cu noi, oferindu-ne multe şi pe sine ca dar, ca să simţim din plin frumuseţea vieţii. Amin.
