Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
"Care este prima dintre toate poruncile?". Evanghelia de astăzi ne spune clar că între evrei şi creştini nu ar trebui să fie nicio neînţelegere. Şi unii şi ceilalţi sunt de acord asupra celei mai mari porunci, cea a iubirii lui Dumnezeu. Ba chiar şi asupra celei de-a doua porunci, a iubirii aproapelui, ambele religii sunt pe aceeaşi lungime de undă. Chiar Mântuitorul confirmă aceasta, spunându-i cărturarului că nu este departe de împărăţia lui Dumnezeu. Inclusiv învăţatul legii gândeşte ca şi Cristos, când spune că "a-l iubi pe el din toată inima, din tot cugetul şi din toată puterea şi a-l iubi pe aproapele ca pe tine însuţi este mai mult decât toate arderile de tot şi decât toate jertfele". În felul acesta, învăţatul legii vechi ne învaţă pe noi creştinii că porunca iubirii lui Dumnezeu şi a aproapelui este mai importantă decât orice act de cult. Ceea ce Domnul spusese deja demult în Cartea lui Osea (6, 6): "Milă vreau, nu jertfă".
Şi totuşi, între iudaism şi creştinism există o distanţă foarte mare (aşa cum ne arată şi a doua lectură), căci importanţa sacrificiilor evreieşti se termină odată cu venirea lui Cristos. El, Cristos, a unit iubirea de Dumnezeu şi de aproapele în moartea lui pe cruce şi în jertfa euharistică. În jertfa lui se uneşte iubirea trăită şi sacrificiul cultic. Prin gestul lui suprem de iubire, iubirea pentru Tatăl şi iubirea pentru noi ajung în Cristos la o intensitate pe care legea veche, ebraică, nici măcar nu o putea concepe. Aceasta nu înseamnă că nu mai rămâne valabilă porunca din legea veche: "Să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din toată puterea ta!". Diferenţa între legea veche şi cea nouă, creştină, constă în faptul că înainte de Cristos, nimeni nu a trăit iubirea de Dumnezeu şi de oameni cu intensitatea cu care a trăit-o el (In 13, 1: "Ştiind Isus că îi venise ceasul să treacă din lumea aceasta la Tatăl, iubindu-i pe ai săi care erau în lume, i-a iubit până la sfârşit").
"Ascultă, Israele!". În prima lectură din Cartea Deuteronomului, porunca cea mare a iubirii este prezentată într-o formă imperativă solemnă: "Ascultă, Israel! Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn. Nu există alţi dumnezei, decât Dumnezeul nostru". Sunt mulţi dumnezei care rup şi împart inima omului şi cultul adus propriului dumnezeu. Dumnezeul cel adevărat, însă, ne cere toată inima şi toate forţele noastre; ne cere totul şi întreaga noastră fiinţă. De aceea, între iubirea absolută a lui Dumnezeu şi inima omului nu există niciun dualism. În această iubire, nu este ca şi cum inima ar fi înăuntrul omului, iar porunca iubirii ar veni din afară sau de deasupra lui. Nu! Această poruncă a iubirii este înscrisă în inima noastră. Cu alte cuvinte, această poruncă ne obligă din interiorul nostru şi antrenează inima şi toate forţele noastre.
"El, pentru că rămâne în veci, are o preoţie netrecătoare". A doua lectură ne prezintă şi mai clar caracterul existenţial al preoţiei lui Cristos, care nu oferă sacrificii cultuale în templu, aşa cum făceau preoţii pentru păcatele lor şi ale poporului. Isus Cristos se sacrifică pe el însuşi, sacrificiu care era necesar pentru spălarea păcatelor noastre. Şi deoarece Cristos rămâne în veci, sacrificiul său sacerdotal pe cruce nu este ceva care aparţine trecutului; el are o preoţie care nu apune niciodată iar sacrificiul său se adevereşte în orice moment, deoarece el este totdeauna viu pentru a interveni în favoarea noastră". Din acest motiv, euharistia, plecând de la veşnicia lui Dumnezeu prezent în ea, actualizează în orice moment al vieţii noastre sacrificiul său mântuitor. Iar acest sacrificiu rămâne, aşa cum am spus deja, mărturia dumnezeiască a unei iubiri care poate spăla păcatele lumii întregi, unind într-o singură iubire pe Dumnezeu Tatăl cu fiii săi, prin Fiul lui iubit, Isus Cristos, care atât de mult ne iubeşte încât se face întru totul asemenea nouă, în afară de păcatele noastre, spunea Hans Urs von Balthasar.
Iubeşte aşa cum eşti! Acest fragment evanghelic spune că Isus Cristos ne porunceşte să-l iubim pe Dumnezeu şi pe oameni ca pe noi înşine. Din felul cum o spune, se naşte însă o întrebare: Dumnezeu ne poate obliga să iubim? Iubirea poate să reprezinte o poruncă? Dacă Dumnezeu nu ne forţează libertatea nici atunci când o folosim contra lui şi contra semenilor noştri, ne poate constrânge să iubim? Sau cum trebuie să înţelegem această poruncă a iubirii?
Iubirea nu poate fi rezultatul unei constrângeri, a unei impuneri din partea cuiva. Ceea ce trebuie să înţelegem aici este altceva şi anume faptul că poate iubi doar cel care se lasă iubit. Un copil poate să-şi iubească părinţii şi pe cei din jurul lui dacă mai întâi a pătruns în el iubirea părinţilor; dacă a învăţat ce este iubirea, dacă a simţit-o în inima şi în viaţa lui. Noi, ca şi creştini, iubim doar dacă ne lăsăm mai întâi iubiţi de Cel care este Iubire. Iar Dumnezeu ne iubeşte fără ca noi să merităm acest lucru. El ne iubeşte aşa cum suntem, fără să ne condiţioneze în vreun fel. Putem iubi pe cineva, cu limitele şi greşelile lui, doar atunci când am învăţat să ne acceptăm propriile limite şi greşeli. Din cauza orgoliului şi mândriei din noi, adesea încercăm să arătăm în exterior ceea ce, de fapt, nu suntem. În aceste cazuri, mimăm iubirea faţă de ceilalţi, din cauză că pe noi înşine nu ne iubim aşa cum suntem, ci iubim o imagine falsă a noastră, aceea pe care vrem să o arătăm altora.
Spre diferenţă de Dumnezeu, omul nu este capabil de o iubire pură, totală. Totdeauna, iubirea noastră este marcată de limitele şi fragilităţile pe care le avem. Chiar şi aşa, cu toate slăbiciunile şi căderile noastre în păcat, să iubim aşa cum putem, cu toate imperfecţiunile noastre. Să iubim fără frică şi fără jenă, acceptându-ne toate stângăciile şi greşelile; acceptându-ne exact aşa cum suntem. În actele de iubire, să nu ne lăsăm influenţaţi doar de iubirea "perfectă" a personajelor celebre din filmele romantice, din romanele de dragoste sau din povestiri care sunt mai mult poveşti decât realitate. Dacă suntem frumoşi sau urâţi, deştepţi sau mai prostuţi, sănătoşi sau bolnavi, bogaţi sau săraci, tineri sau bătrâni, în faţa iubirii, toate acestea contează puţin. Un soţ trebuie să-şi iubească soţia (şi invers) nu după standardele top-modelurilor, ci aşa cum este fiecare. Important este să-i iubim pe ceilalţi aşa cum sunt şi să ne iubim aşa cum suntem; dar să iubim cu toate puterile noastre. Căci şi Dumnezeu ne iubeşte aşa cum suntem şi nu ne cere nimic altceva decât iubire. Iubirea este cea dintâi şi ultima noastră poruncă, adică prima şi singura noastră misiune în această lume. De fapt, iubirea este totul, iar însuşi numele lui Dumnezeu este tot iubire.
