"Ascultă, Israele, ascultă, creştinule, Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn!" "A-l iubi din toată inima, din tot cugetul, din tot sufletul şi din toată puterea, şi a-l iubi pe aproapele ca pe tine însuţi înseamnă mai mult decât toate arderile de tot şi decât toate jertfele!"
Iubiţi fraţi şi surori, dragi radioascultători,
Pericopele evanghelice din duminicile precedente, luate din Evanghelia după sfântul Marcu, ni l-au prezentat pe Isus mergând cu un pas grăbit şi hotărât spre Ierusalim, pentru a împlini misiunea pe care i-a încredinţat-o Tatăl. De-a lungul acestui drum a vorbit despre condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească un discipol pentru a putea intra în împărăţia lui Dumnezeu. Ne amintim de tânărul bogat căruia i-a cerut să renunţe la bogăţiile sale, de ucenicii Iacob şi Ioan, care doreau să stea la dreapta şi la stânga sa; de Bartimeu, orbul din Ierihon, care dorea să vadă... Din aceste experienţe am înţeles că averea, puterea, simţurile pot constitui o mare piedică în calea intrării în împărăţia lui Dumnezeu. Evanghelia de astăzi merge mai departe şi ne avertizează că şi legile, poruncile, preceptele ar putea să ne devieze de la drumul nostru către împărăţia lui Dumnezeu. Şi atunci, cum putem să depăşim aceste piedici? Cum ar trebui să arate structura existenţei noastre creştine pentru a avea parte de împărăţia lui Dumnezeu?
Să vedem care este învăţătura evangheliei.
Isus a ajuns deja la Ierusalim, ţinta activităţii sale, dar aici intră într-un conflict violent şi polemic cu cărturarii şi autorităţile religioase ale timpului, tensiune care va creşte până la tragedia finală de pe Calvar. Controversa pe care o citim în evanghelia de astăzi are un ton mai moderat şi se referă la o chestiune dezbătută deseori de şcolile rabinice, şi anume care ar fi ierarhia poruncilor. Învăţaţii evreilor au extras şi catalogat în Biblie 613 porunci, 365 negative, atâtea câte erau zilele anului, şi 248 pozitive, atâtea câte se considera atunci că ar fi oasele trupului omenesc, simbol al structurii persoanei. În această masă enormă de precepte, de norme care reglementau viaţa evreului în orice moment al zilei, era necesară o clarificare, o simplificare, o ierarhizare, ca să se ştie ce este cu adevărat important şi ce este de mai mică valoare. Întrebarea pe care i-o pun cărturarii lui Isus - "Învăţătorule, care este cea mai mare poruncă din Lege?" - şi-o puneau toţi rabinii, toţi învăţaţii timpului. De exemplu, celebrul rabin Hillel formula cea mai mare poruncă din Lege astfel: "Ceea ce ţie nu-ţi place, să nu-i faci aproapelui tău! Aceasta e toată Legea. Restul e numai interpretare". Ceva mai târziu, rabi Akiba, martirizat pentru credinţa sa, spunea şi mai clar: "Trebuie să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Acesta este principiul cel mai mare şi universal al Legii". În Talmudul babilonian, cartea în care este cuprinsă tradiţia religioasă a iudaismului, putem citi: "Pomana şi faptele de caritate valorează cât toate preceptele Legii".
La prima vedere, s-ar părea că Isus intră în această dezbatere cu o proprie ipoteză însă dacă privim mai atent la alegerea făcută de Isus, ne dăm seama că el nu a voit să recurgă la o schemă, la o listă, la o gradaţie a preceptelor. Prezentând iubirea ca porunca fundamentală, Isus vrea să ne ofere o perspectivă de fond cu care trebuie să trăim toate poruncile Legii. El nu vrea să sugereze scara valorilor, ci să ducă omul la rădăcina şi la esenţa oricărei experienţe religioase şi morale. Nu vrea să impună un cod, pe care îndeplinindu-l, omul ar putea să stea apoi liniştit şi indiferent, sigur de mântuire şi liber de alte angajamente. Isus vrea să ne indice o structură totală a existenţei pe care să se sprijine întreaga viaţă, care să conducă orice gest, orice moment, orice răspuns religios şi uman. Aşa cum face un îndrăgostit, care nu iubeşte doar pentru câteva ore sau în anumite circumstanţe, ci este întotdeauna legat şi orientat interior spre persoana pe care o iubeşte.
Cristos trasează structura profundă a existenţei creştine, recurgând la două texte biblice. Primul indică dimensiunea "verticală", întrucât se referă la iubirea noastră faţă de Dumnezeu. Este preluat din faimosul text al Deuteronomului, numit Shema' - Ascultă, pe care l-am ascultat şi la prima lectură de astăzi şi care constituia rugăciunea cea mai dragă pietăţii ebraice. Pe timpul lui Isus, fiecare evreu trebuia să o recite dimineaţa şi seara, în timp ce textul scris era purtat într-o teacă din piele, în aşa-numitele "filacterii", care erau legate la frunte şi la mână în timpul rugăciunii. Shema este primul cuvânt al textului şi înseamnă "ascultă". În sens biblic, această ascultare este o adeziune bucuroasă, o supunere filială, o ascultare entuziastă a cererii fundamentale a lui Dumnezeu, cea a iubirii. O iubire care angajează "inima, mintea, puterea", adică toate dimensiunile fiinţei umane în interioritatea şi acţiunea sa.
Al doilea text este practic o lărgire pe "orizontală" a primului, căci include în iubire şi pe aproapele. Citatul este luat din Cartea Leviticului, cartea sacerdotală prin excelenţă: "Să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi" (19,18). Iubirii lui Dumnezeu cu toată inima, mintea, puterea, îi corespunde acum iubirea aproapelui "ca pe tine însuţi".
Prin Cristos, aceste două dimensiuni, verticală şi orizontală, sunt inseparabile, se încrucişează şi se vivifică reciproc, constituind "fiinţa creştină" veritabilă. Cărturarul a înţeles foarte bine lecţia şi, ca un bun discipol, o repetă adăugând însă un ulterior element: "A-l iubi din toată inima, din tot cugetul, din tot sufletul şi din toată puterea, şi a-l iubi pe aproapele ca pe tine însuţi înseamnă mai mult decât toate arderile de tot şi decât toate jertfele!" Cu aceste cuvinte este evocată o teză foarte dragă profeţilor şi care constituia nucleul central al mesajului lor. Osea, de exemplu, într-un text citat şi de Isus, afirma că Dumnezeu vrea "iubire, şi nu jertfe" (6,6). Ritul liturgic şi rugăciunea au sens doar dacă sunt însoţite şi de credinţă, de iubire, de viaţă dreaptă. Cele două iubiri, faţă de Dumnezeu şi faţă de om, trebuie să se încrucişeze în existenţa zilnică şi în alegerile morale. "Dacă unul spune: îl iubesc pe Dumnezeu, dar îl urăşte pe fratele său, este un mincinos", scrie Ioan în prima sa scrisoare (4,20). Şi noi ştim că în limbajul lui Ioan "mincinos" este echivalent cu "ateu", necredincios. Dacă suntem cu adevărat îndrăgostiţi de Dumnezeu nu este suficientă simpla participare la liturgie, ci întreaga viaţă trebuie să fie pătrunsă de ea.
Un cunoscut romancier contemporan, H. Hesse scria pe bună dreptate că "atunci când suntem plini de Dumnezeu în inima noastră, se întâmplă ca el să apară din ochii noştri, din faptele şi cuvintele noastre şi să vorbească şi altora care nu-l cunosc şi nu vor să-l cunoască". Această "transparenţă" a lui Dumnezeu revelează adeziunea noastră la porunca genuină şi determinantă pe care Domnul ne-o propune. Este Isus cel care la acest punct dă o judecată despre noi, aşa cum a dat şi despre cărturarul din evanghelie. Şi este o laudă extraordinară: "Nu eşti departe de împărăţia lui Dumnezeu!" Acel om este de acum discipol al lui Cristos, chiar dacă la primii paşi, deoarece a înţeles că acum trebuie să acţioneze, a ascultat, dar acum trebuie să îndeplinească voinţa divină.
Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Nimeni nu este atât de ingenuu să creadă că poate să-l iubească pe Dumnezeu, fără să-l iubească pe aproapele. Poate să fie adevărat contrariul: cineva să fie cuprins de sentimente de iubire faţă de aproapele, faţă de omenire, dar fără să fie credincios. Avem atâtea cazuri de filantropie, care nu sunt legate de o alegere de credinţă. De altfel, iubirea semenilor este ceva natural, aproape instinctivă. Dar dacă a-l iubi pe Dumnezeu şi deci a avea credinţă, ne duce la iubirea aproapelui... de ce nu se verifică acest fapt şi în comportamentul nostru de buni creştini?
Auzim deseori, de la cei care stau departe de Biserică şi de practica religioasă, afirmaţii de tipul: "De ce să merg la biserică? Să faci un bine altuia valorează mult mai mult în faţa lui Dumnezeu". Şi dacă apoi "modelul" sunt acei creştini care nu ştiu altceva decât "casă şi biserică", dar care după ce ies de la Liturghia duminicală se comportă într-o manieră nu tocmai creştină sau chiar puţin umană faţă de semenii lor, ei bine, atunci chiar e mai bine să eviţi să le urmezi exemplul.
Putem fi de acord că afirmaţiile de acest tip sunt gratuite şi caută să justifice faptul că unul sau altul nu vrea să aibă o practică religioasă fie din lene, fie din lipsă de credinţă, şi atunci orice scuză este bună. Totuşi aceste afirmaţii, bazate uneori pe fapte evidente de incoerenţă din partea noastră, a creştinilor, nu ne pot lăsa indiferenţi.
Chestiunea fundamentală ridicată de evanghelia de astăzi este cea a raportului dintre credinţă şi viaţă, dintre practica religioasă şi caritatea practicată, dintre Crezul profesat şi Crezul trăit: în definitiv, a raportului dintre iubirea datorată lui Dumnezeu "cu întreaga noastră fiinţă" şi iubirea datorată aproapelui "ca pe noi înşine", care, de fapt, sunt acelaşi lucru. Şi dacă iubirea faţă de Dumnezeu şi iubirea faţă de aproapele sunt acelaşi lucru, atunci a le separa sau a nu le trăi împreună şi cu coerenţă constituie o fractură, o ruptură, este sfârşitul iubirii.
Din păcate, nu vorbim de simple ipoteze sau de fapte care se întâmplă izolat, reprezentând o excepţie faţă de marile manifestări de iubire şi de caritate pe care noi, cei care credem în Cristos, le arătăm fraţilor noştri. Ruptura dintre credinţă şi viaţă, care înseamnă, de fapt, fractura iubirii, este un pericol care ne pândeşte mereu pe noi, cei care ne străduim să fim adevăraţi discipoli ai lui Cristos, şi pentru a-l evita, trebuie să depunem un mare efort, plecând de la lucrurile mici de fiecare zi.
Într-adevăr, dacă noi considerăm că putem sta cu conştiinţa împăcată, întrucât am participat la Liturghia duminicală şi la principalele sacramente ale credinţei noastre, dar apoi avem faţă de fraţi o atitudine de excludere, de judecăţi şi prejudecăţi, de vorbiri de rău, dacă nu chiar calomnii şi condamnări nedrepte... ce fel de creştini suntem? Dacă cu gura mărturisim că Isus este Domnul, ba chiar cântăm şi ne rugăm tare într-o adunare duminicală, dar apoi cu aceeaşi gură umplem de înjurături soţul dezordonat, fiii capricioşi, soţia nervoasă, părinţii în vârstă, colegii antipatici, arătându-ne nerăbdători şi puţin înţelegători faţă de oricine îţi iese în cale, mi se pare evident că trebuie să revedem legătura dintre iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de fraţi.
Dacă vrem să redescoperim credinţa noastră în acest An al Credinţei, trebuie să pornim de aici, pentru că a-i iubi pe fraţi ca expresie a iubirii pe care o avem faţă de Dumnezeu este, la urma urmei, ceva ce toţi, dar chiar toţi, suntem în măsură să o facem.
Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Cărturarul din evanghelie a devenit un fel de emblemă a tuturor celor care, şi din iudaism, vor alege să adere la Lege nu cu rigoarea rece a observării sau cu teama judecăţii, ci cu totalitatea iubirii, o cale desigur mai exigentă decât cea a simplei observări juridice, dar mult mai exaltantă. Iată doar două exemple care par să fie un comentariu la fragmentul evanghelic citit astăzi. În scrierea apocrifă iudaică, numită Testamentul celor doisprezece patriarhi, citim: "Iubiţi-i doar pe Domnul şi pe aproapele, să aveţi milă de cei slabi şi de cei săraci". Iar filozoful iudeu din Alexandria Egiptului, Filon nota: "Există două doctrine fundamentale la care se subordonează toate celelalte învăţături şi porunci particulare: în relaţie cu Dumnezeu, porunca adoraţiei şi a credinţei, în relaţie cu oamenii, porunca iubirii aproapelui şi a dreptăţii".
Aceasta este calea regală pe care au mers toţi sfinţii, discipolii desăvârşiţi ai lui Cristos în iubire. Pe această cale ne invită să mergem şi papa Benedict al XVI-lea în prima sa scrisoare enciclică Deus caritas est (Dumnezeu este iubire), căci, scrie el, "La sfinţi, devine limpede faptul că acela care merge spre Dumnezeu nu se îndepărtează de oameni, ci, dimpotrivă, se apropie mai mult de ei".
Cunoscutul scriitor Carlo Caretto, membru al Congregaţiei "Micii Fraţi ai lui Isus", înfiinţată de fericitul Charles de Foucauld, povesteşte în cartea sa Scrisori din deşert despre întâlnirea pe care a avut-o cu fratele Paul, şi el membru al congregaţiei, în deşertul Sahara. Fratele Paul lucra împreună cu vreo 50 de indigeni la construirea unui drum prin deşert. Scrie Carlo Caretto: "Nimeni nu l-ar fi recunoscut pe acest european, bărbos, cu veşmintele uzate şi cu turbanul îmbibat de praf şi sudoare... Dar eu îl cunosc bine, căci am făcut noviciatul împreună... Fratele Paul, tânăr inginer la Paris, lucra într-o uzină destinată să pregătească material atomic, când a auzit chemarea Domnului... a părăsit totul şi s-a făcut mic frate al lui Isus... Acum e aici şi nimeni dintre cei de faţă nu-l cunosc, nu ştiu nimic despre el... era un sărac ca toţi ceilalţi..."
Alegerea făcută de Paul i-a scandalizat pe toţi, dar mai ales pe mama sa, care a venit la Carlo Caretto şi l-a rugat: "Ajută-mă, frate Carlo, să înţeleg vocaţia fiului meu! Eu l-am făcut inginer şi voi îl faceţi simplu muncitor! Dar de ce? Nu ar fi de mai mare folos Bisericii dacă ar servi-o cu intelectul?", întrebă mama disperată.
Şi nouă ne vine greu să înţelegem de ce a trebuit Paul să-şi sacrifice situaţia, cultura, toate puterile sale intelectuale, doar pentru că îl iubea pe Dumnezeu şi pe fraţii săi abandonaţi... Mulţi ar putea zice: "Păcat! O asemenea inteligenţă să sfârşească într-o groapă a drumurilor sahariene! Dacă tot voia să-i ajute pe acei oameni, n-ar fi fost mai util să le trimită nişte maşini şi instrumente moderne de construit drumuri, decât să lucreze cu lopata şi târnăcopul alături de acei africani?"
În faţa acestor perplexităţi, Carlo Caretto i-a răspuns mamei lui Paul: "Doamnă, sunt lucruri pe care mintea omenească nu le înţelege. Numai credinţa le poate lumina! De ce a voit Isus să fie sărac? De ce a voit să-şi ascundă divinitatea şi natura sa divină, atotputernicia sa şi să trăiască printre noi ca fiind cel din urmă dintre oameni? Pentru ce eşecul crucii, scandalul Calvarului, pentru ce ruşinea morţii a aceluia care era însăşi viaţa? Nu, doamnă, Biserica nu are nevoie de un inginer în plus, ci are nevoie de un grăunte de grâu care să putrezească în pământ. Cu cât această sămânţă va fi mai plină de viaţă, mai încălzită de soare, cu atât roadele sale vor fi însutite pentru recolta viitoare".
