Iubiţi credincioşi, dragi ascultători,
Reflectând cu atenţie asupra conţinutului evangheliei din această duminică, a 31-a de peste an, putem înţelege fără mare dificultate că între iudaism şi creştinism nu ar fi trebuit să se ajungă la nici o discordie, la nici o neînţelegere fundamentală. Între cele două religii există o continuitate, o unitate în ceea ce priveşte cea mai mare poruncă, aceea a iubirii totale a lui Dumnezeu; există o continuitate şi în ceea ce priveşte porunca iubirii aproapelui, ca pe tine însuţi. Ca o întărire a acestei idei, vine şi afirmaţia lui Isus despre fariseul cu care discută, şi despre care afirmă că "nu este departe de împărăţia lui Dumnezeu". Şi însuşi fariseul confirmă spusele lui Isus, afirmând că a iubi pe Dumnezeu şi pe aproapele valorează mai mult decât toate jertfele şi decât toate sacrificiile.
În felul acesta, iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele este pusă clar şi fără echivoc în viaţa creştinului deasupra oricărei venerări cultuale a lui Dumnezeu. De fapt, această superioritate a iubirii totale izvorâtă din inima omului o găsim deja în profetul Osea, care ne spune că Dumnezeu vrea milă, îndurare şi nu sacrificii (cf. Os 6, 6; Mt 12,7).
În pofida acestei duble porunci fundamentale pentru Vechiul Testament şi pentru Noul Testament, între iudaism şi creştinism rămâne totuşi o distanţă enormă: sacrificiile Legii vechi decad, încetează odată cu Cristos, şi aceasta pentru că Fiul lui Dumnezeu, jertfindu-se pe Calvar şi în Euharistie lui Dumnezeu Tatăl şi din iubire faţă de omenirea întreagă, a unit în aceste gesturi de ascultare şi iubire totală, atât iubirea faţă de Dumnezeu cât şi sacrificiul cultual. În felul acesta, iubirea lui Isus Cristos faţă de Tatăl şi faţă de lume ajunge la nişte dimensiuni şi la o atare intensitate pe care Vechiul Testament nu le putea nici măcar concepe.
Nu vrem prin aceasta să negăm valoarea deosebit de mare pe care poporul Vechiului Legământ a acordat-o iubirii faţă de Dumnezeul lui Israel. Vrem doar să afirmăm cu tărie că nimeni până la Isus Cristos nu a putut să iubească aşa cum a iubit Fiul lui Dumnezeu Tatăl, "până la sfârşit" (In 13,1).
În prima lectură din Cartea Deuteronomului este enunţată în toată splendoarea ei identitatea lui Yahve, ca Dumnezeu al poporului său, şi ca singurul Dumnezeu, în afara căruia nu există alţi dumnezei. Şi doar acest Dumnezeu trebuie adorat şi iubit, şi doar lui trebuie să i te închini.
Multe divinităţi împart inima omului şi cultul pe care acesta îl aduce. Unicul Dumnezeu, în schimb, cere inima omului în totalitate, cu toate forţele şi capacitatea ei de iubire şi de venerare cultuală. Din acest motiv, între iubirea totală a lui Dumnezeu pentru lume şi iubirea inimii omului nu trebuie să existe niciun dualism. Iubirea şi cultul adus lui Dumnezeu nu sunt impuse, nu pot veni din afară, sau de deasupra inimii omului, ci trebuie să izvorască din adâncul inimii omului. Acolo, în profundul fiinţei umane trebuie să fie scrise toate aceste cuvinte ale lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, iubirea faţă de Dumnezeu cere întreaga inimă a omului şi conlucrarea tuturor forţelor sale vitale. Iubirea reprezintă supremul angajament al omului, ca răspuns la iubirea divină faţă de el, creatura sa predilectă.
A doua lectură de astăzi subliniază cu claritate superioritatea sacrificiului lui Cristos şi caracterul esenţial al preoţiei lui, care nu mai oferă sacrificii cultuale în templu, aşa cum făceau preoţii Vechiului Legământ pentru păcatele lor şi pentru cele ale poporului, ci se oferă pe sine însuşi Tatălui, ca mielul fără pată, oferire necesară pentru ca noi să dobândim iertare de la Dumnezeu Tatăl şi să ne împăcăm cu el tocmai prin dăruirea totală a lui Cristos, Fiul său. Şi deoarece Isus Cristos rămâne în veci preot, altar şi miel de jertfă, sacrificiul său pe cruce nu e ceva ce aparţine trecutului. Cristos are o preoţie ce nu apune niciodată, nu se ofileşte nici o clipă; el este mereu viu şi actual şi mijloceşte continuu pentru noi în faţa Tatălui ceresc. În sacrificiul euharistic pe care îl celebrăm şi la care participăm acum se realizează mântuirea noastră, prin Cristos, marele şi veşnicul preot, la a cărui preoţie am fost chemaţi cu toţii prin Botezul primit. Să ne rugăm la această sfântă Liturghie ca Mântuitorul şi fratele nostru mai mare, Cristos, să ne facă vrednici de a lua parte la celebrarea acestor mistere mântuitoare, nu atât prin meritele noastre, ci din belşugul îndurării sale. Amin!
