Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Atunci când auzi pe cineva întrebând: "Cine spun oamenii că sunt eu?", nu are cum să nu-ţi treacă tot felul de ipoteze prin cap. În primul rând, cum se poate pune o astfel de întrebare? Şi apoi, ce scop urmăreşte cel care o pune? Cum ar suna, spre exemplu, din gura noastră, o astfel de întrebare? Cine ştie ce ar spune cei apropiaţi. De regulă, unii o spun, dar într-o formă respingătoare, ceva de genul: "Tu ştii cine sunt eu?", voind cumva să-şi facă cunoscută poziţia în societate.
La Isus, însă, nu e vorba de poziţie în societate. El nu a venit în lume pentru un prestigiu omenesc ci, pur şi simplu, a venit în lume pentru a iubi, pentru a salva lumea, pentru a o mântui. Avea să urmeze acel moment de suferinţă intensă, drumul crucii, de aceea, Isus îi ia deoparte pe ucenici şi vrea să vadă dacă oamenii au înţeles din ceea ce el făcuse până în acel moment cine este. Şi nu e de mirare că, în ciuda minunilor făcute, a vindecărilor, a diavolilor scoşi, a predicilor profunde, oamenii se limitează la a crede că este Ioan Botezătorul, Ilie sau unul dintre profeţi, în timp ce, de fapt, el este Cristos, adică cel uns, cel trimis de Dumnezeu. El e Mântuitorul, aşa cum avea să-l numească Petru, luminat de Duhul Sfânt.
Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Avem două realităţi. Pe de o parte sunt oamenii care cred că este Ioan Botezătorul, Ilie sau unul dintre profeţi, iar de cealaltă parte îi avem pe ucenici, cu Petru în frunte, care au fost martori la tot ceea ce a făcut Isus. Dacă primii au fost doar sporadic, dacă au văzut poate doar în treacăt ce făcuse, ucenicii erau cu el şi au văzut totul. Ca atare, fiecare vorbeşte în baza a ceea ce a văzut şi auzit. De aceea, nu ne miră că oamenii credeau că este Ioan Botezătorul, Ilie sau unul dintre profeţi. Ne-am fi mirat dacă ucenicii ar fi spus la fel. Se vede, însă, că în cei trei ani de activitate publică au învăţat bine cine era Isus. Dar oare e suficient doar să fi ştiut cine era Isus? La ce ne-ar fi folosit doar să ştie? Nu cumva trebuiau să acţioneze aşa cum a acţionat Isus? Dar momentul nu avea să fie departe. Isus le vorbeşte despre apropiata lui pătimire, că va trebui să sufere mult, să fie respins de bătrâni, de arhierei şi de cărturari, să fie ucis şi a treia zi să învie. În acest context, Petru, cel care dăduse un răspuns atât de frumos şi profund - luminat de Duhul Sfânt -, iese parcă din rândul apostolilor şi se dă de partea mulţimii, care nu înţelege cine este Isus. Şi se pune pe ceartă cu el. Se vede că planul lui Dumnezeu cu Fiul său era altul. Era diferit de ceea ce înţelegeau mulţimile, chiar dacă asta presupunea suferinţă, cruce şi moarte. Dincolo de ele, probabil că lui Petru îi scăpase ceva şi anume, că a treia zi trebuie să învie. Deci, dincolo de vestea tristă a pătimirii, trebuia să meargă mai departe şi să se oprească la frumoasa veste a învierii.
Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Viaţa noastră este plină de lumini şi umbre, de momente frumoase şi mai puţin frumoase. Ceea ce ne învaţă astăzi Evanghelia e că trebuie să o trăim în integralitatea ei, adică să fim oameni integri, pentru a fi apoi creştini integri.
O pictură frumoasă este o îmbinare de culori deschise şi închise, de lumini şi umbre, ambele îmbinându-se din punct de vedere cromatic şi dând naştere unei capodopere. De altfel, culorile deschise sunt puse în evidenţă de cele închise, aşa cum cele închise sunt puse în evidenţă de cele deschise. Ce vreau să spun? Momentele de bucurie şi de încercare din viaţa noastră nu sunt întâmplătoare. Ele formează însăşi viaţa noastră. Problema e atunci când ne este bine, cum reuşim să înmagazinăm credinţa că viaţa noastră este în mâinile lui Dumnezeu, indiferent de ceea ce spun oamenii despre noi, aşa cum au spus despre Isus. I-au spus că e Ioan Botezătorul, Ilie sau unul dintre profeţi. Au spus altceva decât se aştepta el. Şi despre noi pot să spună oamenii altceva decât ne aşteptăm noi. Dar chiar dacă oamenii ne consideră într-un anumit fel, cred că ceea ce este cel mai important este cum ne consideră Dumnezeu, cine suntem, de fapt, în ochii lui Dumnezeu? Că vor veni sau avem deja momente de pătimire, că vom fi încercaţi în trupul sau în sufletul nostru, poate în familiile noastre, în viaţa noastră, aceste culori constituie, de fapt, culorile închise ale vieţii noastre, care le scot în evidenţă pe cele luminoase, pe cele deschise.
Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Recunoştinţa, pentru ceea ce suntem, este ceea ce vrea să salveze evanghelia de astăzi. Să ştim să fim recunoscători lui Dumnezeu şi atunci când ne este bine, şi atunci când ne este greu, convinşi că ceea ce este greu în viaţa noastră ne este spre maturizare umană şi spirituală, iar ceea ce este frumos este spre preamărirea lui Dumnezeu. Doar crezând astfel, vom putea spune cu profetul Isaia, din prima lectură de astăzi, "Spatele mi l-am dat spre a fi lovit, obrajii, celor care îmi smulgeau barba. Nu mi-am ascuns faţa de la cei care mă ocărau şi mă scuipau. Domnul Dumnezeu îmi vine în ajutor. Cine este cel care mă declară vinovat?". De unde oare această maturitate în decizia profetului, dacă nu din această asumare a momentelor frumoase şi grele. Dumnezeu este acela care ştie de ce acceptă pentru viaţa noastră şi momente dificile. El ştie că doar acestea îl maturizează pe om, atât în sufletul său, cât şi în umanitatea sa, aşa cum Cristos, prin cruce, prin moartea sa pe cruce, a dus planul Tatălui la împlinire, la maturizare. Atunci când te ştii în pace cu Dumnezeu te simţi liber, ştii să-ţi asumi viaţa în integralitatea ei, cu bune şi rele, cu bune şi grele. Atunci cuvintele lui Isus "Dacă vrea cineva să vină după mine, să renunţe la sine, să-şi ia crucea şi să mă urmeze" vor fi uşor de înţeles. Doar atunci viaţa, în sine, va fi percepută ca o cruce, dar nu ca o cruce care duce la moarte, ci, prin ea, către înviere, convinşi că doar asumându-ne crucea vom putea ajunge la înviere. Pentru că trebuie să o spunem: nu există înviere fără cruce, viaţă frumoasă fără suferinţă; aşa cum nu există un tablou frumos fără culori deschise şi închise, fără lumini şi umbre.
De aici derivă necesitatea ca, odată asumată această viaţă, înţeleasă în integralitatea ei, să se treacă la fapte, aşa cum ne îndeamnă apostolul Iacob, în cea de a doua lectură de astăzi. Spune el: "Ce folos dacă cineva are credinţă, dar nu are fapte? Oare poate credinţa să-l mântuiască?". Ce folos că înţelegem planul lui Dumnezeu cu viaţa noastră, dacă nu o şi punem la dispoziţia lui?
Sigur, cu atâţia săraci care se dau săraci, care cerşesc pe la semafoare, care împrumută copiii altora pentru a impresiona, care ţi-aduc documente că i-a ars casa, fără să vadă că data e anticipată chiar şi cu un an, aşa cum mi s-a întâmplat mie odată, aceştia, aş spune, au denaturat instituţia săracului. Aproape că nu se mai ştie astăzi cine este cu adevărat sărac sau cine o face pe săracul. Rămâne la dispoziţia noastră să-l descoperim pe adevăratul sărac, pentru că adevăratul sărac nu-şi face niciodată reclamă, nu o să-l vedeţi făcându-şi publicitate. Rămâne la dispoziţia noastră în ce tabără ne plasăm: a celor care-l percep pe Isus doar ca pe simplul Ioan Botezătorul, Ilie sau unul dintre profeţi. Sau ca pe Mântuitorul, pe cel al cărui cuvânt are autoritate, a cărui moarte şi înviere ne-a adus mântuirea.
Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Suntem în faţa acestui moment, aşa cum ştim cu toţii, în care trebuie să ne dăm de partea Creatorului şi să spunem că familia are la bază ceea ce el a decis încă de la început, adică un bărbat şi o femeie. S-ar putea să vină unii - şi au venit deja - să spună că sunt şi alte probleme în ţară, poate mult mai importante decât a schimba un articol din Constituţie. Şi au dreptate, sunt multe probleme în ţară. Sau s-ar putea să vină şi să spună: cine a cerut să se căsătorească, fără să fie bărbat şi femeie? Şi aceştia au dreptate. N-am auzit încă pe nimeni să vină. S-ar putea să vină cineva şi să spună că înainte de a rezolva căsătoria care trebuie să aibă la bază un bărbat şi o femeie, trebuie să rezolvăm celelalte probleme din familie: divorţul, avortul, alcoolismul, infidelitatea, convieţuirea fără căsătorie. Şi aş spune: şi aceştia au dreptate.
Dar astăzi suntem în faţa unei alegeri. Parafrazând cuvintele din evanghelie - "Cine spune lumea că sunt eu?" - aş spune: Cine spun oamenii că este familia? Şi vedem ce spun. Şi vedem şi ce se încearcă a se impune, în ceea ce priveşte familia. În conştiinţă, însă, Isus ne întreabă pe fiecare în parte, pe cei prezenţi în biserică, pe cei prezenţi care ne ascultă în acest moment: Dar voi, voi ce spuneţi, ce este familia? El a murit pentru fiecare familie în parte, a predicat pentru familie, a făcut minuni, a ridicat căsătoria la rang de sacrament, iar iubirea dintre el şi Biserică este model de iubire între soţ şi soţie.
În acest context, putem plasa familia, atât de lovită astăzi din toate părţile, printre cei săraci care au nevoie de atenţia noastră. Ea, dragi credincioşi, care nu-şi face reclamă, trebuie apărată, susţinută şi promovată.
"Cine spun oamenii că sunt eu?" Tu eşti Cristos, Fiul lui Dumnezeu, care a venit în lume, eşti Mântuitorul nostru, eşti cel care ai înfiinţat sacramentul Căsătoriei, care vrei şi preţuieşti familia şi pe fiecare om în parte. Tu eşti Mântuitorul nostru, Cristos, şi pentru asta îţi mulţumim şi te preamărim. Amin.
