Iubiţi fraţi şi surori în Cristos, dragi ascultători
Sfânta Liturghie din această duminică are un caracter penitenţial deosebit, întrucât ne vorbeşte despre Cristos pe care nu l-am cunoscut, despre Cristos pe care am refuzat să-l recunoaştem şi despre Cristos pe care nu am avut curajul să-l mărturisim. Instinctiv, atunci când suntem puşi în faţa unei asemenea acuzaţii, ne vine să ne apărăm invocând taina de necuprins a celui care este Dumnezeu adevărat şi om adevărat. Într-adevăr, cine poate să-l cunoască pe Dumnezeu în sine? Cine poate pătrunde adâncul bogăţiei, înţelepciunii şi ştiinţei sale, aşa cum se minunează sfântul Paul în Scrisoarea către Romani? Da, recunoaştem că nimeni nu poate face acest lucru, după cum nimeni nu poate bea toată apa dintr-un râu! Dar la fel de adevărat este că dacă nimeni nu poate bea până să golească albia unui râu, tot aşa nimeni nu poate trăi fără să bea apă! Ori, a-l cunoaşte şi pe Isus Cristos în viaţa noastră este chiar mai vital decât apa şi aerul: "Fără mine nimic nu puteţi face!" (In 15,5).
Dar atunci de ce ne vine atât de greu să-l cunoaştem? Toate lecturile de astăzi răspund la unison, arătând că nu-l cunoaştem pe Cristos, atâta vreme cât nu-l mărturisim aşa cum ni s-a arătat, aşa cum a trăit printre noi, aşa cum continuă să rămână prezent în zilele noastre. Prima lectură ne spune că nu-l recunoaştem în încercări, mai ales în prigoană. Nu-l recunoaştem pentru că nu vrem să trecem prin ce a trecut el, uitând că trecerea sa este paştele nostru! Întâi de toate, nu vrem să ascultăm aşa cum el a ascultat, împlinind cuvântul din profeţia lui Isaia: "Domnul Dumnezeu mi-a deschis urechea, iar eu nu m-am împotrivit, nici nu m-am dat înapoi" (Is 50,5). Apoi, nu vrem să ne dăm obrajii spre a fi pălmuiţi (cf. Is 50,6), ci vrem să ne "salvăm faţa", să facem "bella figura", cum spun italienii... Cu greu ne lăsăm pălmuiţi peste un obraz, uitând că Mântuitorul ne-a cerut să-l întoarcem şi pe celălalt. Obrazul drept este faţa văzută a faptelor bune, în timp ce obrazul stâng reprezintă fărădelegile noastre: suntem chemaţi să dăm socoteală cu umilinţă şi de unele, şi de altele, neputând uita astfel cine suntem cu adevărat: nişte păcătoşi iertaţi! Mai departe, nu ne facem faţa de cremene în faţa compromisurilor, aşa cum a făcut Isus în drum spre Ierusalim: "Când s-a apropiat vremea în care avea să fie luat în cer, Isus şi-a îndreptat faţa hotărât să meargă la Ierusalim" (Lc 9,51). Isus şi-a întărit faţa pentru a-şi păstra inima de carne, pe când noi ne schimonosim chipurile, având înăuntrul nostru o inimă de piatră... Dar, mai ales, nu putem spune că "apărătorul meu este aproape" (cf. Is 50,7), fiindcă nu trăim în Duh: nimeni nu poate spune că Isus este Cristos fără Duhul Sfânt!
Lectura a doua ne arată orbirea care ne împiedică să-l recunoaştem pe Cristos în aproapele. Sfântul apostol Iacob ne spune că nu putem avea credinţă fără fapte, şi cu atât mai puţin fără fapte de milostenie. Iar lucrul acesta se înţelege cel mai bine dacă ne amintim de unde vine cuvântul "a crede" în limba română. Acesta traduce latinescul credere, care la rândul său provine din îngemănarea a două cuvinte cor-dare, care înseamnă literal a dărui inima. Dar cum putem avea inima dăruită, cu alte cuvinte, cum este cu putinţă să credem fără dărnicia concretă care se poate realiza prin cinci moduri: daruri, cuvinte, gesturi, servicii, timp (cf. Gary Chapman, "Cele cinci limbaje ale iubirii")?
Ajungem, aşadar, la evanghelie, acolo unde Mântuitorul însuşi ne întreabă: Cine spune lumea că sunt eu? Este o întrebare al cărui răspuns ne arată că nu-l putem cunoaşte cu adevărat pe Isus Cristos decât mărturisindu-l în viaţă şi, la limită, chiar cu viaţa. De fapt, numai căutând adevărul lui în viaţa noastră ne putem descoperi cu adevărat şi cine suntem. Aşadar, ce spune acest fragment evanghelic despre Isus şi despre noi? Întâi de toate să luăm aminte în ce context ne adresează această întrebare. Noi ne punem de obicei astfel de întrebări în campanie electorală sau înaintea unei ocazii de promovare (interviuri de angajare sau chiar examene şcolare) însă Isus întreba aceasta înaintea pătimirii sale! Şi aici se întâmplă un lucru de neînchipuit pentru noi. Cere ucenicilor să tacă; tocmai lucrul cel mai important care poate fi cunoscut şi spus despre el: el este "Cristos"! Noi de multe ori suntem tentaţi şi chiar sfătuiţi să susţinem despre noi în interviuri şi CV-uri afirmaţii chiar peste competenţele noastre, când Isus trece sub tăcere... am putea spune adevărul său cel mai profund. De ce? Tocmai pentru că nu-l putem cunoaşte cu adevărat cine este dacă nu trăim viaţa lui, dacă nu ne facem părtaşi ai misterului crucii sale în aşteptarea învierii!
Pentru moment, sfântul Pentru nu este în stare să facă trecerea de la afirmaţia: "Tu eşti Cristos" la o mărturisire dincolo de cuvinte. Este momentul când piatra de temelie este încă piatra de poticnire: "Atunci Petru l-a luat deoparte şi a început să-i facă reproşuri vii" (Mc 8,32). Este momentul care l-a făcut Pascal să constate cu ironie amară: "Dumnezeu l-a creat pe om după chipul şi asemănarea sa, iar omul s-a simţit obligat să-i întoarcă acest compliment" căutând să-l reducă pe Dumnezeu în cadrul îngust al aşteptărilor şi intereselor omeneşti, mult prea omeneşti. Sfântul Petru va fi în stare de această trecere "pascală" de la afirmaţie la mărturie abia după învierea lui Isus, când va fi gata "să dea socoteală de speranţa" care era în el (cf. 1Pt 3,15). Şi a făcut-o fără rest, până la capăt.
Greutatea mărturisirii este de fapt greutatea crucii: "Dacă vrea cineva să vină după mine să renunţe la el însuşi, să-şi ia crucea şi să mă urmeze" (Mc 8,34). De cele mai multe ori vedem în cruce un simplu instrument decorativ, câteodată suntem dispuşi să recunoaştem instrumentul prin care am fost mântuiţi, dar de câte ori acceptăm că aceeaşi cruce ne arată şi un stil de viaţă creştină, în urmarea lui Cristos? De câte ori nu simţim tentaţia de a separa crucea de Cristos, uitând că nu există binecuvântare fără semnul sfintei cruci, dar nici cruce fără binecuvântare?
Legătura aceasta este una vitală, şi ultimele cuvinte ale evangheliei de astăzi insistă tocmai asupra ei: "Căci cel care vrea să-şi salveze viaţa o va pierde; dar cel care-şi va pierde viaţa pentru mine şi pentru evanghelie o va salva" (Mc 8,35). În original, acolo unde noi citim "viaţă" se spune de fapt "suflare" şi atunci înţelegem că dacă încercăm să ne ţinem respiraţia, nu avem nici o şansă să trăim! Adevărul vieţii biologice devine şi mai evident în viaţa spirituală: nu este cu putinţă "viaţa ca o pradă" (Marin Preda), ci numai viaţa ca dar!
Iubiţi credincioşi, am subliniat la început caracterul penitenţial al acestor lecturi pentru a descoperi în cele din urmă dimensiunea lor harică, euharistică. De aceea, profit de comemorarea sfântului Ioan Gură de Aur pentru a aminti minunata mărturisire de credinţă din Liturghia care-i poartă numele şi care se spune înainte de Împărtăşanie:
"Cred, Doamne şi mărturisesc, că tu eşti Cristos, Fiul lui Dumnezeu celui viu, care ai venit în lume să mântuieşti pe cei păcătoşi, dintre care cel(-a) dintâi sunt eu. Cred că ce iau este cu adevărat însuşi preacurat trupul tău şi însuşi preacinstit sângele tău. Deci mă rog ţie: miluieşte-mă şi-mi iartă greşelile, cele de voie şi cele fără de voie, pe care le-am făcut cu cuvântul sau cu lucrul, cu ştiinţa şi cu neştiinţa; şi mă învredniceşte, fără de osândă să mă împărtăşesc cu preacuratele tale taine, spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci. Amin.
Cinei tale celei de taină, astăzi, Fiule al lui Dumnezeu, părtaş primeşte-mă: că nu voi spune duşmanilor tăi taina ta, nici sărutare-ţi voi da, ca Iuda, ci ca tâlharul mărturisind, strig către tine: Pomeneşte-mă, Doamne, întru împărăţia ta.
Nu spre judecată sau spre osândă să-mi fie împărtăşirea sfintelor tale taine, Doamne, ci spre vindecarea sufletului şi a trupului. Amin".
