Iubiţi creştini, stimaţi ascultători,
Cred că nu este altă satisfacţie mai mare pentru un învăţător decât aceea de a şti că învăţăceii săi, elevii săi au înţeles corect lecţia pe care le-a predat-o şi că şi-au însuşit-o cât mai bine. Pentru a se convinge de acest lucru, de obicei, învăţătorul recurge la ascultarea şi notarea elevilor.
Isus Cristos, divinul învăţător, în fragmentul evanghelic pe care l-am ascultat la această sfântă Liturghie, nu face altceva decât să verifice dacă discipolii săi au fost atenţi, au învăţat şi au înţeles corect tot ceea ce el le-a predat, adică dacă şi-au format o părere justă, corectă despre persoana lui.
Lecţiile pe care le predase Isus nu au fost ţinute într-o şcoală specială, într-o aulă anume, rezervată doar pentru apostoli. Aşa cum va declara în timpul pătimirii, el a învăţat totdeauna în public, în sinagogă şi în templu, în aşa fel încât oricine putea să-l asculte. Ca atare, în loc de introducere, cu scopul de a-i pregăti pe apostoli pentru răspunsul pe care aveau să-l dea, Cristos, la început, se arată interesat să afle "cine spune lumea că este el?"
Părerea pe care şi-o formase lumea despre Cristos nu le era străină apostolilor, precum cred că nu-i era străină nici lui Cristos, dar odată spartă gheaţa, Cristos nu se îndoieşte o clipă că va putea afla şi impactul pe care persoana sa l-a avut asupra apropiaţilor săi, apostolii. Doar tocmai lor le-a fost dat să cunoască tainele împărăţiei cerului, aşa cum se va exprima Cristos cu ocazia explicaţiilor pe care le dă, la cererea apostolilor, pe marginea parabolei semănătorului.
Pentru a ne pregăti să înţelegem mai bine răspunsul pe care sfântul Petru l-a dat în numele tuturor apostolilor v-aş ruga să facem referinţă la prima prezentare a lui Isus Cristos pe care o face discipolilor săi chiar verişorul său mai mare, sfântul Ioan Botezătorul, atunci când, arătându-l pe Isus care se apropia de locul unde boteza el pe malul râului Iordan, spune: "Iată mielul lui Dumnezeu care ia asupra sa păcatele lumii!"
Această prezentare a lui Isus ca miel al lui Dumnezeu care e capabil să ia asupra sa păcatele lumii l-a şocat, l-a impresionat atât de mult pe sfântul Andrei, unul dintre discipolii sfântului Ioan Botezătorul, prezent la acea scenă, încât acesta numaidecât îl anunţă pe fratele său Petru că l-a aflat pe Mesia. Ţinând cont de această informaţie furnizată de sfântul Andrei, am putea spune că sfântul Petru ştia foarte bine încă de la început cine este Isus. Da, teoretic el ştia că Isus este Mesia. Însă răspunsul pe care sfântul Petru îl dă în fragmentul evanghelic de azi la întrebarea lui Isus: "Dar voi cine spuneţi că sunt eu?" deşi este identic: "Tu eşti Mesia", totuşi el este la un nivel superior. Răspunsul său, "pe care nici carnea şi nici sângele nu i l-a descoperit", se bazează pe experienţa faptelor pe care Cristos le-a săvârşit înaintea apostolilor şi a întregii mulţimi adunate în jurul lui Isus.
Minunile prezise încă de profetul Isaia că vor avea loc atunci când va veni Mesia erau prezente şi se întâmplau la tot pasul în faţa ochilor tuturor. Tocmai aceste minuni săvârşite de Isus îl fac pe sfântul Petru, ca în numele tuturor apostolilor să declare cu fermitate, fără nici o reţinere, că Isus este Mesia cel aşteptat.
Nimic mai simplu şi mai logic până în acest punct: dacă Isus îi face pe orbi să vadă, pe surzi să audă, pe cei şchiopi să umble, adică face tot ceea ce profetul Isaia şi atâţia alţi profeţi au prezis că va face Mesia, înseamnă că Isus este Mesia.
Cu acest răspuns, sfântul Petru nu face altceva decât să dea dovadă de faptul că ştie Scripturile, că le interpretează logic, că şi-a însuşit lecţiile practice ale învăţătorului său Cristos, dar în mod trunchiat, incomplet. Pe sfântul Petru, ca şi pe ceilalţi apostoli îi păştea un mare pericol, acela de a-l reduce pe Cristos la un simplu taumaturg, la un om înzestrat cu puteri suprafireşti, paranormale şi atât. Cristos putea să rămână pentru ei toţi ca unul care porunceşte vântului şi mării şi acestea i se supun, unul care porunceşte duhurilor necurate şi acestea ascultă de el etc.
Diferenţa enormă dintre un Cristos puternic prin forţă, prin poruncă şi un Cristos care învinge prin suferinţă, prin umilinţă şi supunere ne este sugerată de prima lectură de astăzi din Cartea profetului Isaia, care ne vorbeşte despre aşa-numitul Ebed Yahve, servitorul suferind, cel care "şi-a dat spatele spre a fi lovit, obrajii spre a fi pălmuiţi şi faţa spre a fi batjocorită şi scuipată".
Când Cristos, în fragmentul evanghelic de azi, satisfăcut de modul în care apostolii în frunte cu Petru şi-au însuşit prima parte a lecţiei, îşi continuă învăţătura cu partea a doua, vorbind despre tot ceea ce avea să sufere Fiul Omului, sfântul Petru se scandalizează, se sminteşte şi-l crede pe Isus ieşit din minţi, fapt ce explică atitudinea sa grăbită şi grijulie de a-l trage pe Isus deoparte şi de a-l certa pentru că a luat-o razna.
Isus nu-i dă explicaţii lui Petru. Iubirea nu se explică. Ea se trăieşte. Expresia: "Pleacă din faţa mea Satană!" adresată de Isus lui Petru ne vorbeşte despre fermitatea chemării lui Cristos, prin parcurgerea celor trei etape necesare: renunţarea la sine însuşi, luarea crucii şi urmarea lui Cristos.
Iubiţi fraţi şi surori în Cristos, mintea omului are limitele ei naturale, raţiunea omului se simte neputincioasă în faţa misterelor divine. Doar luminat de credinţă omul poate să depăşească limitele umane şi să accepte misterul lui Cristos. Iar misterul pe care Cristos, Dumnezeu adevărat, a venit să ni-l descopere este că el, Dumnezeu fiind, s-a făcut om ca să ia asupra sa păcatele noastre şi să sufere, dovedindu-ne, astfel, cât ne iubeşte.
De câte ori n-ar trebui să recunoaştem că mintea noastră ne lasă, că puterile raţiunii noastre slăbesc. De câte ori n-ar trebui să spunem şi noi ca şi sfântul Petru la sfârşitul discursului lui Isus despre pâinea vieţii: "Doamne, la cine am putea să mergem? Tu singur ai cuvintele vieţii veşnice!"
În asemenea momente mintea, raţiunea noastră ar trebui să cedeze locul credinţei, a acelei credinţe dovedită prin fapte, aşa cum ne învaţă sfântul Iacob în cea de-a doua lectură de azi.
În încheiere, dragi creştini şi stimaţi ascultători, îl rugăm pe Dumnezeu să ne ajute să creştem mereu în credinţă şi să aducem cât mai multe roade. Amin.
