Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
La începutul postului, Biserica, impunându-ne cenuşă pe cap, a rostit prin glasul preotului următoarea formulă: "Adu-ţi aminte, omule, că eşti pământ şi în pământ te vei întoarce". Apoi, în toată această perioadă a Postului Mare, prin rugăciune, prin intensificare a faptelor bune, cuvântul sfânt pe care îl proclamăm la Sfânta Liturghie, ne învaţă că, în timp ce în pământ se întoarce ceea ce aparţine pământului, sufletul nostru este chemat să se întoarcă în patria cerească pentru a locui acolo. Această credinţă, mereu reamintită de cuvântul Sfintelor Scripturi, trebuie să devină pentru noi hrană pe acest drum al vieţii pământeşti, lumină pentru timpurile în care trăim şi speranţă că ne vom bucura şi noi, nu numai pentru câteva momente, dar pentru toată veşnicia, de vederea strălucirii cereşti.
Se spune că la un călugăr pustnic, a venit într-o zi un militar şi a mărturisit profunda sa deznădejde că din cauza păcatelor nu mai poate spera în iertarea lui Dumnezeu. Şi atunci, călugărul îi spune: "Tu ce faci cu haina transpirată, murdară şi urât mirositoare? O arunci?". Iar el a spus: "Nu, o curăţ, o spăl". Şi continuă pustnicul: "Vezi, cum poţi să crezi că Dumnezeu va arunca haina existenţei tale, a sufletului tău, în care este imprimat chipul său? Căieşte-te, întoarce-te, căci milostivirea lui Dumnezeu este mult mai mare şi iartă orice păcat, dacă îţi pare rău şi te hotărăşti să nu te mai întorci la el".
În drumul său prin pustiu, poporul pe care Domnul şi l-a ales, condus de Moise, s-a îndepărtat de încrederea totală în Dumnezeu şi a început să acuze, să se întrebe dacă nu era mai bine în ţara sclaviei, în Egipt, unde aveau de toate şi nu duceau lipsă de apă. Dar Moise, la îndemnul Domnului, învaţă din nou poporul această virtute a încrederii totale în el. Printr-un gest miraculos, la îndemnul Domnului, bate cu toiagul în stâncă, şi de acolo unde nimeni nu mai putea în mod normal să aştepte să iasă apă, iată, începe să curgă un izvor.
Prima lectură, luată din Cartea Exodului, pe care am ascultat-o la această Sfântă Liturghie, ne propune legea, poruncile pe care Dumnezeu le încredinţează prin Moise, pentru ca acest popor, pe care doreşte să-l facă poporul său, să nu mai rătăcească departe de Domnul. Poruncile lui Dumnezeu nu modelează numai persoana individuală, ci au ca scop să modeleze şi grupările mai mici sau mai mari. Poruncile lui Dumnezeu trebuie să modeleze familia umană.
Sunt precepte divine, sunt precepte umane de atâtea feluri, pe care fiecare, individual, ca şi familia, este chemat să le respecte neîncetat. Dialogul cu oamenii, vrem, nu vrem, este mereu susţinut. Însă dialogul cu Dumnezeu poate uneori să fie uitat. Trebuie să recunoaştem că acest lucru este important, ca fiecare om, fiecare familie, să nu piardă din vedere acest dialog cu Dumnezeu, exprimat în rugăciunea de laudă, în rugăciunea de cerere, în rugăciunea de recunoştinţă, care ne conduc spre perfecţiunea rugăciunii: adoraţia.
În familie se învaţă multe lucruri, sau familia trebuie să înveţe multe lucruri. Printre acestea, stă şi lecţia rugăciunii. Părinţii nu pot da copiilor ceea ce nu au. Ei nu pot învăţa pe copii să se roage, dacă ei, mai întâi, nu sunt un exemplu pentru ei, în ceea ce priveşte viaţa de rugăciune. Părinţii, mai întâi, trebuie să ştie ce înseamnă dialogul intim cu Dumnezeu, ca mai apoi, să-i poată introduce în acest dialog şi pe copii. Părinţii sunt cei chemaţi să-i înveţe pe copii cum să-şi pună mâinile în rugăciune. Trebuie să-i înveţe rugăciunile şi să-i ridice pe copii mai presus de această lume, ca ei să înţeleagă că Dumnezeu cel invizibil este mai prezent decât vizibilul şi cu el pot dialoga, de la el pot învăţa, de la el pot aştepta şi spera, mai mult decât de la toţi cei pe care îi vezi şi îi asculţi. Familia este şcoală de creştere în rugăciune. Rămâne locul privilegiat al fiecărui om, care mai târziu îşi va aminti de locul unde a învăţat să vorbească nu cu altul, dar a învăţat să vorbească cu Dumnezeu. În rugăciune noi exprimăm ce este mai profund în fiinţa noastră. Nu putem chema nemărginitul, care este Dumnezeu, fără a exprima frământările noastre interioare. Rugăciunea angajează toată fiinţa, toată preocuparea, şi-l cheamă şi pe Dumnezeu asupra ei.
Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Evanghelia din această a 3-a duminică a Postului Mare ne invită să-l descoperim pe Isus intrând în templul din Ierusalim, care era transformat în altceva decât în ceea ce trebuia să fie. Noi suntem cei care prin botez am devenit noile temple, în care Isus a intrat să locuiască şi să rămână mereu cu noi. Nimic nu sună mai frumos în templu, decât rugăciunea. Celelalte lucruri, dacă s-au instalat în templul din interiorul nostru, trebuie îndepărtate, căci sunetul rugăciunii nu trebuie să găsească drept piedică nici egoismul, nici dispreţul, nici disperarea, nici descurajarea. Sunetul rugăciunii totdeauna îşi găseşte loc în inima aceluia care se află liber de patimi, liber de tot ceea ce poate îngenunchea spiritul uman. Isus, scoţând din templu cele care nu trebuiau să fie în templu, rămâne pentru noi acelaşi Mântuitor. Poate să arunce, să scoată afară din noi tot ceea ce ne împiedică în drumul nostru de mântuire, căci acest lucru îl dorim cu toţii: mântuirea. Iar rugăciunea, ca lecţie ce se dă în familie şi în marea familie a Bisericii, este un mijloc de mântuire. Cine se roagă, se mântuieşte, cine nu se roagă, putem spune că se osândeşte. Acesta este adevărul, cu acest adevăr ne judecăm, acest adevăr îl învăţăm şi îl trăim. Cine se roagă, se mântuieşte. De aceea, în Biserică prima voce rămâne vocea rugăciunii, căci Biserica este purtătoare de mântuire. Ea se roagă şi prin Cristos mântuieşte.
Timpul postului, prin rugăciunile oficiale ale Bisericii, prin practicile de pietate, prin Calea sfintei cruci, ne aminteşte acelaşi lucru: rugându-te, mergi alături de Cristos spre mântuire.
Rugăciunea zilei, din această a 3-a duminică a postului, face referire la un cuvânt din predica de pe munte, unde este apreciată rugăciunea, unde sunt apreciate postul, pomana, căci acestea acoperă mulţimea vinovăţiilor şi a păcatelor noastre.
În timpul postului, Biserica ne invită să ne gândim la o realitate prezentă, pe care uneori o putem neglija: vinovăţia noastră, păcatele pe care noi le săvârşim. Şi ne întrebăm ce este de făcut. Simt eu că în viaţa mea există greşeli şi păcate? Cred eu că Mântuitorul nostru, prin slujirea Bisericii, poate să intervină în viaţa mea şi să o mântuiască? Sunt dispus, printr-o spovadă bună, să-mi pun viaţa în faţa lui Dumnezeu, ca să o primesc înapoi schimbată?
Postul, rugăciunea şi pomana acoperă mulţime de păcate.
Poate că este bine să ne întrebăm cum postim. Ştim că putem renunţa, de exemplu, la hrana pe care, obişnuit, în fiecare zi, o mâncăm, în sensul de a mânca mai puţin, în anumite momente de a renunţa, de a lăsa, chiar dacă suntem ispitiţi să mâncăm mai mult.
Dacă îţi place să stai mult timp în faţa televizorului, suntem chemaţi să renunţăm, astăzi un pic, mâine un pic, şi cât durează postul să lăsăm la o parte imaginea televizorului, căutând altceva; intrând într-un gând de rugăciune, spune un "Tatăl nostru" ca să ai putere să laşi televizorul, să renunţi la altceva şi gândeşte-te că toate acestea sunt momente de iertare şi de acoperire a păcatului propriu.
Un alt mijloc, recomandat de Mântuitorul, este pomana, ajutorul dat celuilalt, lăsând nu numai ceea ce este în plus, dar chiar din necesarul tău, ca să dai celui nevoiaş, celui care duce lipsă. Şi pomana nu se referă doar la bunurile materiale, ci şi la viaţa spirituală a celuilalt. Să-ţi faci pomană cu cineva, dându-i un sfat bun; să-l atenţionezi, să-l ierţi, să te străduieşti să-l suporţi, să-l aştepţi să se întoarcă.
Postul ne îndeamnă să privim în interiorul nostru, să recunoaştem realitatea noastră aşa cum este. Şi să nu intrăm în tendinţa generală de a privi la celălalt, de a-l judeca, de a-l condamna. Nu trebuie să ne uităm la celălalt, să ne gândim cum este, ce spune, ce face, pentru a ne gândi apoi la noi că suntem mai buni. Trebuie să ne uităm la adevărul din noi, la păcatele pe care le săvârşim, pe care noi le cunoaştem, şi să intrăm în acest dialog deosebit cu Dumnezeu, aşa cum s-au străduit să o facă cei dinaintea noastră, care au mers pe drumul sfinţeniei. Dacă fiecare privim la noi înşine, la adevărul nostru, şi implorăm iertarea lui Dumnezeu, prin post, rugăciune şi pomană, putem să ne înseninăm printr-o spovadă şi să-i mulţumim lui Dumnezeu că prin Fiul său, Isus Cristos, ne-a învăţat cât de minunată este rugăciunea, că prin ea noi suntem mereu în dialog cu cel Preasfânt; cât de minunată este pomana, căci ea nu micşorează ceea ce avem, ci ne dă mai mult; cât de minunat este postul, căci ne face să ne gândim la realităţi mai mari, mai înalte decât noi. Şi acolo, la înălţime, să-l întâlnim pe Dumnezeu, care ne vrea altfel, ne vrea mai curaţi.
Cât de frumos spune apostolul Paul, adresându-se corintenilor, că poporul din Vechiul Testament a băut deja din apa izvorâtă, din stânca din care avea să vină Cristos.
Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Şi noi bem deja, prin spovadă, prin post, prin rugăciune şi prin pomană, din răsplata pe care o vom primi după mormânt. Să ne ajute Isus, care mereu este prezent în euharistie şi în cuvântul său, să apreciem ceea ce Biserica ne recomandă ca exerciţiu de purificare, de curăţire şi de reînnoire în acest timp sfânt al Postului Mare.
Lăudat să fie Isus Cristos!
