Iubiţi credincioşi, dragi ascultători,
Duminica a treia din Postul Mare reia apelul la convertire, plecând de la premisele recunoaşterii vinovăţiei în faţa lui Dumnezeu şi a încrederii în îndurarea sa, capabilă să ofere omului vindecarea şi ridicarea pentru a practica mai intens rugăciunea, postul şi pomana. Întrebarea de fond: cum trebuie să fie şi să se exprime cultul nostru?
Episodul narat în pagina evanghelică, cu ocazia primei vizite la Ierusalim, de sărbătoarea Paştelui, anticipă evenimentul pătimirii, morţii şi învierii lui Isus. Relatarea cuprinde două părţi.
În prima parte apare imaginea lui Isus revoltat de starea de degradare a cultului de la templu. Indignat de spectacolul de acolo, împleteşte un bici din funii cu care îi alungă pe negustorii de animale şi schimbătorii de valută (cei ce ofereau pelerinilor moneda de la templu, diferită de cea obişnuită care avea imprimat chipul împăratului). Interesant cum pe vânzătorii de porumbei îi tratează cu mai multă amabilitate deoarece vindeau animale de jertfă pentru cei săraci; ar fi exprimată o predilecţie pentru aceste categorii; şi Maria prezentase oferta celui sărac pentru pruncul Isus.
Isus este provocator şi surprinzător. Surprinde chipul mânios al Fiului lui Dumnezeu, înclinat către violenţă, el care, în trecut, se prezentase iertător, cu inima blândă şi smerită. De ce? Probabil, datorită zelului pentru casa Tatălui care îl consuma, voia ca acel loc să fie o întâlnire adevărată a omului cu Domnul (tăcere, rugăciune, ascultare). Cerea, aşadar, revenirea la un cult purificat de interese, un cult autentic şi interiorizat.
A doua parte îl prezintă pe Isus în dispută cu autorităţile religioase ebraice. Acestea cer un semn care să justifice, să autorizeze gestul lui Cristos. Şi aici Isus este surprinzător. Semnul oferit este: "Distrugeţi acest templu (naos)... şi eu în trei zile îl voi ridica la loc". Iudeii nu înţeleg spusele lui Isus, ei rămânând la planul fizic (hieron - templu), nerealizând că el vorbea de templul trupului său. Din punct de vedere istoric, semnul s-a adeverit, mai marii poporului au distrus templul trupului lui Isus, trimiţându-l la moarte. Ucenicii şi-au amintit atunci de cuvintele Mântuitorului; au înţeles că Dumnezeu îşi stabilise cortul prezenţei sale în Isus. Gloria dumnezeiască părăsise templul şi locuia de acum în Isus (locul prezenţei lui Dumnezeu nu mai era un edificiu, ci o persoană): în el este posibilă întâlnirea omului cu Dumnezeu. Astfel se oferă un răspuns la acea veşnică întrebare: Unde şi cum îl pot întâlni pe Dumnezeu?
Lectura întâi prezintă Decalogul, cele zece cuvinte ale lui Dumnezeu oferite poporului ales după eliberarea din robia egipteană. Aceste cuvinte sunt un dar al Domnului, făcut celor aleşi să fie naţiunea sfântă al lui Yahve. Toate preceptele se bazează pe intervenţia lui Dumnezeu care alege, fondează poporul şi încheie o alianţă cu el. Fundamentul legii este, aşadar, Dumnezeul alianţei, un Dumnezeu personal, Dumnezeul tău, cu care tu trebuie să relaţionezi. Cele zece cuvinte sunt oferite pentru ca poporul să fie liber, ele sunt izvorâte din marele gest al eliberării divine şi date ca garanţie şi cale către libertate (astfel, legile divine nu îngrădesc libertatea, ci îl ajută pe om să se elibereze de sclavie). Decalogul eliberează din sclavia egoismului, este izvor de comuniune cu Dumnezeu şi cu aproapele.
Primele table ale Decalogului sunt dedicate Domnului. Mai întâi se cere recunoaşterea lui Yahve drept singurul Dumnezeu, experimentând din generaţie în generaţie faptul măreţ al eliberării din robie. Acest Dumnezeu este unul gelos şi nu acceptă rivali. Este un Dumnezeu care nu poate fi reprezentat prin chipuri cioplite, acele obiecte făcute de mâna omului pentru a face vizibil un Dumnezeu invizibil sau cu scopul de a-l manipula pe Domnul după bunul plac, aşa cum se face cu obiectul pe care îl muţi de aici acolo şi îl scoţi ca pe o baghetă magică atunci când ai nevoie. Dumnezeul acesta se remarcă prin milostivirea sa infinită (până la a mia generaţie), chiar dacă pedepseşte perseverarea în greşeală. Numele unui astfel de Dumnezeu nu trebuie profanat, ci doar lăudat, invocat şi făcut cunoscut popoarelor pământului. E un Dumnezeu căruia trebuie să i se aducă cult în ziua sabatului, o zi consacrată (decupată din sfera profană).
Episodul purificării templului e un avertisment faţă de încercările de câştig din cult. De aceea în Post este propusă pomana, exerciţiu pentru a ne elibera de bogăţii (a ne vindeca de ataşamentul nostru pentru bani) şi stimul pentru a pune în aplicare caritatea (în acest fel punem în prim plan iubirea).
De asemenea, se poate medita la ideea de templu şi casă a lui Dumnezeu. În Vechiul Testament, de multe ori era concepţia unei case materiale, cort, templu unde Domnul locuia. Episodul din evanghelie îl prezintă pe Isus drept cel mai frumos templu: în el îl putem vedea şi întâlni pe Dumnezeu. În Euharistie luăm contact cu trupul dumnezeiesc a lui Isus; în cuvântul Scripturii ascultăm glasul Tatălui şi discernem voinţa divină. În fratele nostru, care poartă chipul lui Cristos, ne întâlnim tot cu Dumnezeu.
Este evidenţiată atitudinea lui Isus care ia poziţie, nu acceptă haosul, vrea să clarifice lucrurile, nu permite denaturări ale funcţiei templului. Astăzi, există o întrecere, cine să fie mai permisiv, în numele deschiderii se renunţă la legile morale, se creează o specie de confuzie, unde fiecare poate să facă ceea ce vrea.
Ne amintim că anul acesta este Anul Familiei. Ar fi oportună şi o învăţătură pentru viaţa de familie. Gestul ferm al lui Isus se poate aplica şi în cadrul educaţiei copiilor, unde trebuie să existe claritate, fermitate, intenţie sinceră de a forma caracterul şi conştiinţa. Nu îşi iubeşte copiii cel care cultivă capriciile lor; nu îşi iubeşte proprii fii, cel care nu intervine pentru a corecta şi a oferi valorile autentice. A corecta şi a interveni este semn de iubire faţă de copii şi faţă de viitorul lor. Pentru aceasta e nevoie de efort, pasiune pentru bine.
O altă învăţătură ce reiese din lecturile zilei este aceea că se condamnă o viaţă religioasă pur exterioară, fără culoare, fadă, exprimată adesea printr-o cruce făcută în grabă, o rugăciune scurtă sau o lumânare aprinsă în treacăt. Un asemenea cult exterior exista şi în Vechiul Testament, iar profeţii l-au condamnat în nenumărate rânduri. Se crease o separare între cult (unde se aduceau multe jertfe care l-ar fi îmbunat pe Domnul) şi viaţă. Îndemnul profeţilor era la restabilirea dreptăţii (grija pentru orfani, văduve, eliminarea asupririi), condiţie pentru a te putea prezenta în faţa maiestăţii divine.
Credinţa trebuie să fie trăită, nu doar proclamată prin cuvinte. E nevoie de o rugăciune continuă şi sinceră; eliberare de ritualism şi formalism (să nu procedăm ca evreii, care erau scrupuloşi cu animalele de jertfă fără meteahnă, cu moneda "sacră" de la templu, însă au fost fără scrupule atunci când au strigat "Răstigneşte-l!").
Cum este cultul meu, zelul meu? Asist ca un simplu spectator la Liturghie sau particip cu toată fiinţa? Sunt consumat de zel, fascinat de iubirea faţă de Dumnezeu? Am în vedere transformarea fiinţei şi convertirea?
Postul Mare ne cere să revizuim cultul nostru; acesta să devină un cult sincer şi interior unde să îl întâlnim pe Dumnezeu în persoana lui Isus Cristos. Amin.
