Iubiţi credincioşi, dragi ascultători,
Drumul Postului Mare ne face să înţelegem moartea şi învierea lui Isus, o realitate pe care o retrăim la fiecare sfântă Liturghie. Adesea însă cultul nostru este o repetare obositoare şi fără inimă. Să-i mulţumim lui Dumnezeu că, în această a treia duminică din Post, ne invită să ne reînnoim rugăciunea noastră comunitară, recunoscând valoarea crucii lui Cristos.
În timpul Postului Mare auzim de atâtea ori: "Convertiţi-vă şi credeţi în evanghelie... Ascultaţi glasul Fiului preaiubit..." care ne îndeamnă la un singur lucru: să trăim în legea lui Dumnezeu, să-i respectăm poruncile, cele zece porunci, cum sunt ele cunoscute, pe care astăzi Biserica ni le pune în faţă pentru a ne arăta adevărata fizionomie a creştinului. În ele găsim propunerea lui Dumnezeu şi răspunsul omului. Această pagină a Sinaiului ar putea fi punctul de verificare din acest Post Mare, pentru a-l regăsi pe Dumnezeu, pe noi înşine şi pe aproapele.
Încă de la început aş vrea să le dăm celor zece porunci numele lor adevărat: Decalog, adică zece cuvinte. Nu sunt norme juridice impuse de un despot care nu este obligat să-şi justifice ordinele - nu există nici o sancţiune pentru viitor, dar cine nu le trăieşte îşi distruge astăzi viaţa sa şi a altora. Decalogul nu este un jug dur şi apăsător, nu este o listă de somaţii nemotivate, ci zece cuvinte ale unui tată care are la inimă viaţa fiilor săi.
Decalogul a avut o importanţă deosebită în viaţa religioasă a Israelului. Constituia sinteza întregii Torah, era citit solemn la Sărbătoarea Corturilor şi zilnic în templu. Şi azi orice iudeu îl repetă de două ori pe zi, dimineaţa şi seara; băiatul care-şi sărbătoreşte intrarea în rândul adulţilor, la 13 ani, îl proclamă în faţa întregii adunări în sinagogă, pentru a declara hotărârea sa de a rămâne fidel legii poporului său. Totuşi, unii rabini, pentru a împiedica răspândirea convingerii că numai cele zece porunci au fost date de Dumnezeu, susţineau că pe cele două table ale legii, între o literă şi alta a Decalogului, Dumnezeu a scris toate cele 613 precepte.
Isus a rezumat toată Torah nu în zece cuvinte, ci în două: "Iubeşte-l pe Dumnezeu şi iubeşte-l pe aproapele tău" (cf. Mt 22,34-40), apoi numai într-un cuvânt: "Iubeşte-l pe aproapele" (In 13,34-35). Aşa spune şi Paul: "Cine-l iubeşte pe aproapele a împlinit toată Legea" (Rom 13,8-9). Porunca iubirii nu este numai sinteza tuturor poruncilor, ci deschide orizonturi şi posibilităţi infinite.
Cele zece cuvinte sunt mereu actuale, chiar dacă indică doar primii paşi, cei mai elementari şi indispensabili ai urmării lui Isus. Sunt frontierele minime ale iubirii.
Spun minime pentru că iubirea maximă ne-a arătat-o Dumnezeu, este Isus Cristos răstignit, pe care îl predică Paul, scandal pentru iudei şi nebunie pentru greci. Dar aceste două atitudini le putem găsi şi între noi. Unii gândesc ca iudeii, considerând credinţa şi religia nişte mijloace pentru a obţine haruri şi minuni, pentru a fi feriţi de nenorocirile şi necazurile care îi lovesc pe alţii. Nu îi venerăm noi pe sfinţi mai mult pentru că fac minuni, decât pentru faptul că sunt martori ai celui care şi-a dat viaţa pentru fraţi? Dar pot fi şi creştini care se comportă ca grecii: pretind dovezi raţionale ale credinţei şi uită că pentru acela care judecă după criterii omeneşti, propunerea lui Cristos va rămâne mereu o nebunie.
Dragi părinţi, preoţi cucernici, conştiincioşi profesori de religie, ajutaţi-i pe copii să le memoreze şi să le pună în practică. Ei pot învăţa pe de rost numele tuturor sportivilor, ale tuturor cântăreţilor, ale tuturor divelor lumii de azi, dar dacă nu ştiu rugăciunile şi poruncile lui Dumnezeu vor fi lipsiţi de stâlpii conştiinţei, de stelele care-i ajută să se orienteze, de razele de lumină în acţiunile lor. Vor fi lipsiţi de certitudini!
Imaginea lui Isus care-şi pregăteşte un bici din funii şi alungă din templu negustorii cu animalele lor, aruncând la pământ banii valutiştilor şi răsturnându-le mesele, nu prea se potriveşte cu imaginea blândă şi dulce pe care ne-am făcut-o despre Mântuitorul, dar se pretează bine în filmele despre viaţa lui Isus.
Cu ocazia Paştelui, Ierusalimul, care de obicei avea 50.000 de locuitori, ajungea şi la 180.000 de locuitori, fiecare familie avea oaspeţi. În timpul sărbătorii aceştia mergeau la templu ca să se roage, să se sfătuiască cu preoţii, să aducă jertfe (de aceea era nevoie ca animalele de jertfă să fie prin apropiere) şi să facă oferte pentru templu (numai în monede de aramă; cei care aveau dinari ai Romei trebuiau să-i schimbe la schimbătorii de valută, iar comisionul era de 12%). Gândiţi-vă ce câştig pe negustorii aceia în câteva zile: numai pentru cina pascală se sacrificau peste 18.000 de miei, dar mai era nevoie de boi, oi şi alte animale. Închipuiţi-vă un du-te vino continuu de negustori, crescători de animale, tăbăcari de piei, gărzi, pelerini. Era foarte greu pentru preoţii templului să nu cadă şi ei în ispită şi să nu intre în cercul afacerilor, deschizând şi ei vreo tarabă pe sub porticurile templului. Casa de rugăciune a fost transformată, chiar de slujitorii ei, într-o piaţă de negoţ.
Isus, venit la Ierusalim pentru sărbătoarea Paştelui, vede acest spectacol. Ce a urmat, am auzit la sfânta evanghelie. Era imposibil să ia o atitudine cu vorba: era nevoie de bici. Gestul lui Isus a decretat sfârşitul religiei legate de oferirea animalelor şi a declarat refuzul din partea lui Dumnezeu a jertfelor sângeroase. Singura jertfă plăcută Tatălui este "a-ţi da viaţa pentru fraţi" (1In 3,16).
Pocniturile biciului se amestecau cu cele ale cuvintelor. Privirea lui nu s-a înşelat. I-a sesizat imediat pe duşmanii cei mai periculoşi ai templului; erau chiar prietenii cei mai buni ai templului căci mărfurile erau în folosul jertfelor de la templu, deci slujeau gloriei lui Dumnezeu! Isus a voit să pună capăt acelei liturgii care era o blasfemie.
Consecinţele sunt tare neplăcute pentru noi. Înseamnă că cei mai mari duşmani ai creştinismului nu trebuie căutaţi în afară, ci în interiorul sferei sacre şi printre aceştia putem fi şi noi.
Pericolul pentru Biserică nu vine din exterior, vine din interior, de la noi înşine. Duşmanii din exterior îi fac până la urmă un serviciu: o fac mai vigilentă, îi măresc forţa de coeziune, o fac mai puternică, o constrâng în catacombe, o înmulţesc - sângele martirilor este sămânţa creştinilor - şi apoi are o garanţie de sus: Porţile iadului nu o vor birui...
Dar în faţa duşmanilor din interiorul ei, Biserica este neputincioasă. Împotriva acestor duşmani este nevoie de sfinţi... şi de biciul lui Cristos.
Situaţia aceasta a fost ilustrată printr-o frază dură de cunoscutul Mahatma Gandhi: "Ce minunat ar fi creştinismul... dacă nu ar fi creştinii". Da, religia noastră este atât de adevărată, dar modul nostru de a o practica o face să pară falsă...
Fragmentul evanghelic de astăzi, dedicat în mare parte relatării curăţirii templului, ne oferă două puncte la care să reflectăm.
Primul punct de reflecţie ne vine din cuvintele: "Isus a găsit în templu vânzătorii de boi, de oi şi de porumbei şi pe schimbătorii de bani şezând acolo. Făcând un bici din funii, i-a alungat pe toţi din templu, la fel ca şi oile şi boii; a împrăştiat monedele schimbătorilor de bani şi a răsturnat mesele, iar celor care vindeau porumbei le-a zis: «Luaţi acestea de aici! Nu faceţi casa Tatălui meu o casă de negustorie»" (In 2,14-16).
Astfel de profanări, astăzi, cred că au loc mai rar sau cel puţin în forme mai reduse, dar există totuşi un alt tip de profanare a casei lui Dumnezeu în care şi noi am putea cădea. Există persoane care merg la biserică numai cu scopul de a încheia cu Domnul un contract de vânzare-cumpărare în toată regula. Consideră că pentru a-şi asigura paradisul este de ajuns o rugăciune, o liturghie de duminică, o novenă, o lumânare aprinsă.
Ce să mai spui despre atâta lume care se duce la biserică să se roage Domnului numai atunci când le-a ajuns apa la gât, iar recurgerea la ajutorul său devine o urgenţă?
În mod paradoxal, are dreptul să treacă pragul bisericii numai cine ştie cum să stea în afara bisericii, adică cine ştie să se comporte afară ca un adevărat creştin; are dreptul să se roage în biserică numai acela care, afară, a fost curajos să ridice glasul în favoarea dreptăţii şi a demnităţii omului; are dreptul să vorbească cu Dumnezeu numai cel care afară a fost capabil să vorbească cu omul, despre om şi pentru om.
Tu care intri cu atâta uşurinţă în biserică, ai grijă, aşadar, să nu o profanezi şi să nu-l faci pe Domnul să folosească şi împotriva ta biciul pe care odată l-a folosit împotriva negustorilor din templu. Adu-ţi aminte deseori de acest lucru. În interiorul casei lui Dumnezeu este uşor să fim profanatori. Este uşor să fim intruşi. Este uşor să fim negustori.
Iată, eu care m-am adăpostit la umbra templului, eu care trăiesc în sfera sacră, pot fi un duşman al templului, un profanator al templului. Faptul că sunt atât de mediocru, nu-l cunosc pe Dumnezeu şi religia îndeajuns, faptul că acţiunile mele nu sunt conforme cu articolele din Crez, faptul că refuz să-mi murdăresc mâinile în realităţile pământeşti din jurul meu, faptul că vin la biserică mai mult ca o poliţă de asigurare împotriva unor eventuale riscuri ale vieţii veşnice, faptul că sunt incapabil să trăiesc evanghelia în timpurile de azi; toate acestea sunt tot atâtea arme pe care eu le îndrept împotriva templului.
Se aude în aer biciul lui Cristos. Ca un fulger de lumină care mă luminează şi-mi face rău. Înţeleg, "văd" în această lumină că vinovatul sunt eu, nu ceilalţi. Eu sunt duşmanul. Şi atunci îmi aplec spatele şi aştept loviturile. E mult mai bine să am spatele brăzdat de bicele lui Cristos, decât să port în continuare peste pielea fină o haină de creştin, sub care stă un suflet deşelat şi o inimă de trădător.
Postul Mare, pregătirea imediată pentru Paşti, este un stimulent pentru purificarea templului inimii credinciosului. Există şi astăzi oameni care nu sunt gata să-şi cureţe templul inimii de idoli. Unii oameni pur şi simplu nu pot trăi fără idolii lor: ţigări, droguri, vorbe murdare, pornografie, gelozie, bârfă şi aşa mai departe. Ei simt că nu pot trăi fără ele; de aceea ei nu sunt gata să se dăruiască pe deplin Domnului. Este uşor să ascunzi în inimă idolii plăcerii, idolii senzualităţii, idolii geloziei, idolii amărăciunii, idolii neiertării. Nimeni nu va şti ce ai ascuns acolo, dar Dumnezeu ştie şi îţi spune: "Ridică-te! Ia biciul de la mine şi alungă-i". Când cineva spune: "Nu am chef să mă rog", ar trebui să privească ce este în templul său. Dacă cineva spune: "Nu-mi place să mă spovedesc, să mă împărtăşesc; pe vremuri îmi plăcea să vorbesc despre Domnul, dar acum, nu". Uită-te în templul inimii tale. Scoate afară acei schimbători de bani idolatri. Răstoarnă mesele din sufletul tău. Lasă-l pe Domnul să te ajute şi el te va binecuvânta.
Al doilea punct de reflecţie îl găsim în cuvintele: "Isus a spus: «Dărâmaţi acest templu şi în trei zile îl voi ridica»". Ioan adaugă: "Însă el vorbea despre templul trupului său" (In 2,19). În tradiţia religioasă a evreilor, templul lui Dumnezeu era cel de la Ierusalim. Aici însă se afirmă că, odată mort şi înviat, Isus în persoană va fi noul templu al Domnului, unicul templu care contează cu adevărat şi care dă sens oricărui alt templu.
Dacă vrei să intri în casa lui Dumnezeu şi să devii tu însuţi acest templu, nu trebuie decât să stabileşti o intimă comuniune de viaţă cu Isus. Cu cât vei fi mai unit cu el, cu atât mai mult Domnul va fi prezent în tine şi te va alege ca locuinţă plăcută a sa. Sfântul Augustin spunea: "Să nu vă gândiţi, fraţilor, că templul lui Dumnezeu este în afara voastră. Iubiţi fapta bună şi voi înşivă veţi fi acest templu".
Gestul lui Isus nu este o simplă corectare a unor abuzuri, ci este anunţarea dispariţiei templului, considerat o garanţie a prezenţei lui Dumnezeu şi a mântuirii. Întâlnirea omului cu Dumnezeu nu mai are loc într-un loc special, ci într-un templu nou: trupul lui Cristos înviat. Cultul introdus de Isus va fi recomandat de Paul tuturor creştinilor: "Vă îndemn deci, fraţilor, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să vă oferiţi trupurile voastre ca jertfă vie, sfântă şi plăcută lui Dumnezeu". Acest tip de cult este recomandat şi de autorul Scrisorii către Evrei: "Nu uitaţi binefacerea şi întrajutorarea, pentru că astfel de sacrificii îi plac lui Dumnezeu" (Evr 13,16). Sfântul Iacob concretizează şi mai mult conţinutul noului cult: "Religiozitatea curată şi fără pată înaintea lui Dumnezeu şi a Tatălui este aceasta: a-i vizita pe orfani şi pe văduve în necazurile lor şi a se păstra nepătaţi de lume" (Iac 1,27). Aceste jertfe pe care creştinul este chemat să le ofere nu au loc într-un ambient sacru, nici prin rituri, ci în viaţa sa şi în inima sa.
Este clar cum să trăim cele auzite azi: singura jertfă plăcută lui Dumnezeu este dăruirea propriei vieţi, sunt faptele de iubire, slujirea oamenilor, mai ales a celui sărac, bolnav, marginalizat, flămând, fără haine. Cine se apleacă asupra fraţilor pentru a-i sluji, împlineşte un gest preoţesc: unit cu Cristos, templul lui Dumnezeu, face să se înalţe spre cer parfumul suav al unei oferte curate şi sfinte şi face din noi toţi pietre vii ale noului templu. Amin.
