Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
În fiecare duminică, orice creştin se adună în biserică pentru a asculta cuvântul lui Dumnezeu, pentru a se lăsa format, educat, de acest cuvânt, de învăţătura lui Isus, trimisul Tatălui ceresc, de noutatea pe care Isus a venit să ne-o aducă.
Evanghelia de azi ne prezintă un Isus supărat, nervos, violent. Şi ne întrebăm de ce această atitudine a lui Isus? Îl cunoşteam atât de bine ca un Fiu al lui Dumnezeu, ca un om, Dumnezeu milostiv şi iertător. Astăzi, în schimb, evanghelistul Ioan ni-l prezintă supărat. De ce? Pentru că am văzut atitudinea poporului ales; pentru că Isus vede şi astăzi atitudinea fraţilor săi, atitudinea creştinilor, care de multe ori, în loc să fie o viaţă spirituală, o viaţă de credinţă, este o trăire pur religioasă, a unui cult.
De aceea, aş vrea împreună cu dumneavoastră, astăzi, să ne oprim asupra noutăţii pe care Isus, prin cuvântul său, prin gesturile sale, a încercat să o aducă. Prin cuvânt şi fapte, Isus propune o imagine a lui Dumnezeu, care este complet necunoscută în panorama religioasă contemporană şi marchează trecerea de la religie, înţeleasă drept ceea ce omul trebuie să facă pentru Dumnezeu, la credinţă, adică ceea ce Dumnezeu face pentru om.
Isus, ca Fiu al Omului, plinătatea umanităţii, şi ca Fiu al lui Dumnezeu, manifestare vizibilă a acelui Dumnezeu pe care nimeni nu l-a văzut, prin învăţătură şi practică, s-a arătat ca un Dumnezeu inedit şi neobişnuit, chiar surprinzător; un Dumnezeu care nu poate fi înţeles dacă rămânem în parametrii religiei, a unei religii tradiţionale.
Excluzând că vreo persoană l-a văzut pe Dumnezeu, în realitate, evanghelistul Ioan l-a exclus şi pe Moise. Nici Moise nu l-a văzut pe Dumnezeu şi, de aceea, Legea pe care el a transmis-o, nu poate reflecta plinătatea voinţei divine. Tocmai de aceea, a devenit necesară o schimbare în raportul dintre Dumnezeu şi oameni. Aşa cum au vestit profeţii: "Iată, vin zile, zice Domnul, când voi încheia cu casa lui Israel şi cu casa lui Iuda un legământ nou". Noua alianţă, vestită de profetul Ieremia, nu va fi ascultarea faţă de o Lege din afara omului, ci comunicarea din partea lui Dumnezeu a unei puteri interioare, care îi va permite omului să-i fie fidel. Iar Isus, omul Dumnezeu, era unicul care putea schimba relaţia dintre oameni şi Dumnezeu Tatăl. Şi tocmai pentru că el s-a inspirat de la Tatăl, nu de la părinţii săi.
Isus a reuşit să se detaşeze radical de cultura şi lumea religioasă a timpului său, în care a fost educat şi crescut, şi a adus o schimbare radicală şi ireversibilă. Cu Isus, Dumnezeu nu mai guvernează oamenii emanând legi care trebuie respectate, ci comunicându-le însuşi capacitatea sa de iubire. În timp ce iubirea este o realitate în interiorul omului, legea va fi mereu un for comportamental exterior. Iubirea este cea care creează şi comunică viaţa. Legea nu poate face acest lucru.
Pentru a exprima această schimbare profundă, radicală, în raportul cu Dumnezeu, era nevoie de o nouă alianţă, care să înlocuiască alianţa veche, pentru că legea a fost dată prin Moise, harul şi adevărul au venit prin Isus. În timp ce Moise, slujitorul lui Dumnezeu, a impus poporului lui Israel un raport cu Iahve, asemenea celui dintre slujitori şi domni, Isus, Fiul lui Dumnezeu, inaugurează noua relaţie dintre fii şi tatăl lor, bazată pe o comunicare neîncetată a iubirii. "Aşa cum Tatăl m-a iubit pe mine, aşa vă iubesc şi eu", am ascultat şi ascultăm de atâtea ori în Evanghelia lui Ioan. Această nouă alianţă dintre Tatăl şi oameni, propusă de Isus şi pe care am ascultat-o în evanghelia de astăzi, era complet necunoscută în panorama religioasă a timpului. Isus înlocuieşte templul, construit din pietre, cu templul trupului său. În Isus, Dumnezeu se manifestă ca cel care este în slujba oamenilor şi, de aceea, Dumnezeu nu cere, ci oferă, ba, mai mult, se oferă în Isus. Nu exclude, ci primeşte pe toţi, nu pedepseşte, ci iartă.
Fiecare religie învaţă că omul avea ca sarcină principală aceea de a-l sluji pe dumnezeul său, un dumnezeu prezentat ca un suveran foarte exigent, care le cerea oamenilor încontinuu, sustrăgându-le lucrurile. "Pârga roadelor pământului o vei aduce în casa Domnului Dumnezeului tău", citim în Exod; precum şi timpul sau energiile, printr-o slujire care era adusă în mod principal printr-un cult religios.
Dumnezeul pe care Isus l-a făcut cunoscut discipolilor săi, şi pe care ni-l face cunoscut şi nouă, nu se compară cu un suveran. Cu Isus nu mai este omul în slujba lui Dumnezeu, ci Dumnezeu este în slujba oamenilor; un Dumnezeu care nu a venit ca să fie slujit, dar a venit să slujească omul. Imaginea unui Dumnezeu în slujba oamenilor este atât de importantă pentru Isus, încât la Ultima Cină, după ce s-a dăruit pe sine ca hrană vitală pentru ai săi, declară: "Eu sunt în mijlocul vostru ca unul care slujeşte".
Aşadar, slujirea este cea care dezvăluie identitatea lui Isus. Şi la acest lucru pare că Isus ţine foarte mult, ca noi, creştinii, ucenicii săi, să-l descoperim. Răsturnând logica şi obiceiul, Isus îl va asemăna pe Dumnezeu cu un stăpân care întorcându-se noaptea târziu, dintr-o călătorie, şi găsindu-l pe slujitor încă treaz, în loc să se aşeze la masă pentru a fi slujit, îl va aşeza la masă şi-l va sluji; un Dumnezeu care-şi pune toată puterea iubirii la dispoziţia oamenilor pentru a-i înălţa la nivelul său.
În Isus, omul-Dumnezeu, se manifestă plinătatea iubirii Tatălui, un Dumnezeu iubire, care nu este un rival al omului, ci este aliatul său, care nu domină, nu absoarbe, ci se oferă omului pentru a-i comunica plinătatea vieţii sale dumnezeieşti. Cu Isus, omul nu mai trebuie să se înalţe pentru a se contopi cu Dumnezeu său, ci trebuie să accepte un Dumnezeu care coboară, pentru a-i comunica omului iubirea sa şi a se contopi cu el. Unicul cult pe care Dumnezeu îl cere nu este îndreptat spre el, către maiestatea sa, ci este practicarea unei iubiri fidele faţă de oameni, faţă de cei din casa proprie. A oferi cult Tatălui, înseamnă a colabora cu acţiunea sa creatoare, comunicând viaţă oamenilor. De aceea, Dumnezeu nu cere jertfe personale, ci el însuşi s-a făcut jertfă pentru a se dărui oamenilor. "Milă vreau şi nu jertfă, şi cunoaşterea lui Dumnezeu mai mult decât toate arderile". Dumnezeul lui Isus nu le ia pâinea oamenilor, ci este acela care se face pâine pentru a comunica viaţă oamenilor.
Cultul cerut de Legea lui Moise, pretindea din partea omului renunţarea la anumite bunuri pentru a le oferi lui Dumnezeu. Era o diminuare a omului, un cult al servitorului în faţa unui Dumnezeu suveran. Noul cult, propus de Isus, nu-l umileşte pe om, ci îl potenţează, făcându-l, de fiecare dată, tot mai asemenea cu Tatăl.
Cultul vechi sublinia distanţa dintre Dumnezeu şi oameni, cel nou tinde să o suprime.
Cultul oferit lui Dumnezeu nu este altceva decât viaţa însăşi trăită în favoarea binelui celuilalt, iubirea fiind linia dezvoltării umane. Această creştere în iubire va realiza în noi planul Creatorului, ducându-ne spre o comuniune tot mai mare cu Tatăl.
De aceea, astăzi, la această Sfântă Liturghie, să-i cerem lui Isus, să-i cerem Măicuţei noastre cereşti să ne ajute şi pe noi să facem această trecere, de la trăirea unui cult religios, la trăirea unei vieţi creştine, la o trăire de comuniune cu Dumnezeu, dar mai ales la o trăire de comuniune şi iubire cu fraţii noştri.
