Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Începem Postul Mare cu această primă duminică. Timpul postului se deschide cu semnul splendid al curcubeului, care se întinde între cer şi pământ şi vesteşte legământul dintre Dumnezeu şi oameni şi cu orice fiinţă vie, aşa cum am auzit în prima lectură de la această Sfântă Liturghie. Dumnezeu îşi arată adevărata sa faţă şi se prezintă ca Domn, iubitor de viaţă, care nu vrea moartea fiilor săi, dar ca ei să trăiască şi să ajungă la fericire.
Conştient de limitele sale şi de uitarea sa cronică, omul, cu glasul psalmistului, de două ori, cere lui Dumnezeu să-şi amintească de milostivirea sa, în timp ce, pe de altă parte, îl roagă pe Domnul să-l înveţe căile sale şi să-i arate cărările sale. Această cerere, prezentată cu umilinţă sinceră, este primită de Dumnezeu, care-l trimite în lume pe Fiul său, pentru a-i învăţa pe oameni calea dreptăţii care duce la mântuire.
Astfel, evanghelia de azi ni-l prezintă pe Isus în timp ce este condus de Duhul Sfânt în pustiu pentru a fi ispitit. Isus este în pustiu, în singurătate totală, şi Diavolul încearcă să schimbe planul său şi să-l pună în dificultate. Cererea este clară, dar Isus nu cedează, el este gata să parcurgă drumul vieţii, acceptând suferinţa, crucea, fără să facă vreun compromis.
Relatarea evanghelistului Marcu este esenţială, dar în scurtimea ei extremă evanghelia ne oferă puncte interesante pentru reflecţia noastră. În evanghelia de astăzi nu găsim descrierea celor trei ispitiri, aşa cum face evanghelistul Matei sau evanghelistul Luca. Dar faptul că Isus este ispitit în pustiu, prevesteşte că toată viaţa sa a fost o continuă luptă împotriva ispitelor şi a curselor insidioase ale celui rău.
Fiecare frază din evanghelia de astăzi are o mare semnificaţie pentru drumul de convertire pe care noi abia am pornit odată cu Miercurea Cenuşii. Spune evanghelistul: "Duhul Sfânt l-a dus pe Isus în pustiu". Ne uimeşte, fără îndoială, faptul că Duhul Sfânt îl conduce pe Isus în pustiu, dar, în acelaşi timp, ne aminteşte că toată viaţa lui Isus este sub călăuza specială a Duhului. El s-a făcut unul dintre noi prin lucrarea Duhului Sfânt, atunci când îngerul spune Preacuratei Fecioare Maria că prin puterea Duhului Sfânt va zămisli. Şi acest lucru îl duce să împărtăşească cu oamenii experienţa amară a ispitei, care ne descoperă nouă, oamenilor, slăbiciunea noastră, uşurătatea cu care ne lăsăm amăgiţi de minciunile şi de cursele Satanei.
Isus tocmai a primit botezul la Iordan, unde Duhul Sfânt s-a aşezat deasupra lui şi care descoperă că el este cel în care Tatăl îşi află toată plăcerea, toată bucuria.
Evanghelistul subliniază că Isus a rămas în pustiu timp de patruzeci de zile, o aluzie la cei patruzeci de ani petrecuţi de poporul lui Dumnezeu în pustiu, unde, în continuu, a dat ascultare mai degrabă ispitelor de a nu asculta de glasul lui Dumnezeu şi de a se îndepărta de la ascultarea faţă de poruncile sale. Şi, în acelaşi timp, popor care l-a ispitit pe Dumnezeu sfidând legământul său.
Isus nu caută ispita, dar o acceptă şi îi răspunde ca Fiu al lui Dumnezeu. Ispititorul este prezentat de Marcu cu numele său: Satana. Astfel, în evanghelia de astăzi, ne aflăm în faţa lui Isus şi a Satanei. Numele, de obicei, descoperă identitatea celui care îl poartă şi ne ajută să înţelegem în faţa cui ne găsim, pentru a ne putea orienta mai bine. Satana, prin definiţie, este cel care acuză, în timp ce Isus este cel care îndreptăţeşte şi se face avocatul nostru la Tatăl. Satana este cel care dezbină, este principele discordiei, în timp ce Isus este cel care uneşte şi face ca oamenii să se apropie unii de alţii, să facă din noi un singur trup. Satana este adversarul, cel care se opune totdeauna împotriva noastră şi aţâţă pe unii împotriva altora, în timp ce Isus este cel care ne numeşte pe noi prieteni şi fraţi, făcându-ne să ne recunoaştem cu toţii ca fii ai aceluiaşi Tată. Satana este cel care provoacă moartea, în timp ce Isus este cel care ne dăruieşte viaţa - şi o dăruieşte din belşug. Satana este cel care se simte antagonistul lui Dumnezeu şi ni-l prezintă pe Dumnezeu ca un rival, gelos de măreţia noastră, de puterile noastre, în timp ce Isus este cel care ne face să-l recunoaştem pe Dumnezeu drept Tatăl nostru, doritor să împărtăşească cu fiii săi puterea şi slava sa, pentru a-i face tot mai asemănători cu ei. Satana este cel care vrea să cumpere inima oamenilor, vorbindu-i cu vrăjile puterii, ale bogăţiei, ale plăcerii, ale aparenţei şi ale unei pseudo-atotputernicii, care este neînfrânare, în timp ce Isus vrea să-i atragă pe oameni cu puterea iubirii sale şi a dăruirii totale a vieţii sale pentru noi. Cui vrem să dăm ascultare?
Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Pustiul nu este numai locul aridităţii, uscăciunii şi al ispitei, dar este locul tăcerii şi al căutării esenţialului pentru viaţă, unde reuşim să deosebim ceea ce este necesar de ceea ce este superfluu, ceea ce contează cu adevărat de ceea ce ne putem lipsi cu uşurinţă, locul unde putem să ascultăm mai bine glasul lui Dumnezeu, să descoperim voinţa Tatălui. Pustiul ne oferă ocazia de a ne regăsi pe noi înşine, care suntem deseori distraţi, împrăştiaţi din cauza ocupaţiilor multiple, din cauza diferitelor interese sau suntem ameţiţi de multele provocări, zgomote şi confuzia care domină în zilele noastre.
Evanghelistul Marcu ne informează că acolo, în pustiu, Isus stătea cu animalele sălbatice şi că îngerii îl slujeau. Desigur, în singurătatea munţilor din Iudeea hoinăreau probabil lupii, se auzea urletul şacalilor, se târau şerpi veninoşi. Aceste animale sunt evocate pentru a construi un cadru nu atât geografic, dar mai curând simbolic: lupii, şacalii, şerpii, care întind mereu curse, ne pun în pericol - păcatele. Un lucru cert este că Isus trăia în mijlocul lor în deplină armonie. Cu această imagine grandioasă, evanghelistul Marcu ne sugerează că în Isus creaţia îşi regăseşte armonia sa originară şi omul nu trebuie să se mai teamă de animalele sălbatice, aşa cum nici animalele nu trebuie să se teamă de om, pentru că toate fiinţele vii au fost împăcate între ele. În plus, este descoperită demnitatea originară a lui Isus, întrucât îngerii, slujitorii lui Dumnezeu, care de obicei sunt trimişi pentru a ajuta, pentru a călăuzi, pentru a lumina şi ocroti pe oameni, acum îşi află bucuria lor în a-l sluji pe Isus, ca drept stăpân al lor. Tatăl îi trimite pe îngerii săi să-i slujească Fiului, care s-a făcut ascultător faţă de voinţa sa.
Şi nouă, Dumnezeu ne trimite îngeri, uneori chiar cu faţă omenească, pentru a ne călăuzi, pentru a ne încuraja, pentru a ne lumina şi pentru a ne mângâia. Ne dăm seama de aceste intervenţii speciale ale lui Dumnezeu? Poate timpul Postului Mare ne ajută să-i descoperim şi pe aceşti îngeri.
Isus se întoarce în pustiu cu deplina conştiinţă de a duce înainte misiunea pe care Tatăl i-a încredinţat-o. Aşteaptă doar semnalul. Arestarea lui Ioan Botezătorul marchează pentru Isus calea liberă pentru misiunea sa. Dacă glasul înainte mergătorului este redus la tăcere, acum începe să vorbească însuşi Cuvântul, care se pune în mişcare pentru a proclama evanghelia lui Dumnezeu, vestea cea bună, pe care Dumnezeu vrea să o comunice tuturor oamenilor.
Câte vestiri extraordinare, care sună ca nişte trâmbiţe puternice pentru a-i trezi pe oameni din lâncezeala şi din toropeala lor, pentru a le aminti că timpul s-a împlinit, împărăţia lui Dumnezeu este de acum la îndemâna tuturor. Însăşi prezenţa lui Isus aduce cu sine împărăţia lui Dumnezeu, care nu este altceva, care trebuie căutat sau aşteptat să vină, dar care este deja prezentă aici, ca o realitate pe care nu o mai putem amâna. Acum şi aici, această împărăţie este răspunsul nostru. Prin chemarea lui Isus "Convertiţi-vă şi credeţi în evanghelie", "Timpul s-a împlinit", "Împărăţia lui Dumnezeu este aproape" primim parcă indicaţiile esenţiale pentru a nu pierde această ocazie şi pentru a putea intra în logica împărăţiei sale. Condiţia: să ne convertim şi să credem în vestea cea bună, în evanghelie.
Timpul s-a împlinit! Să nu aşteptăm minuni, să nu aşteptăm alte anunţuri din partea lui Dumnezeu. Dumnezeu deja ne-a dat maximum dăruindu-l pe Fiul său. Să nu trăim într-o aşteptare sterilă a unui mâine care va fi totdeauna ca astăzi, dacă nu ne hotărâm să ne reînnoim viaţa. Să nu amânăm deciziile de credinţă. Timpul s-a împlinit şi pentru noi. Împărăţia lui Dumnezeu este în mijlocul nostru, este aici, în mijlocul nostru, şi aşteaptă răspunsul nostru.
La începutul Postului Mare ne este lansat acest mesaj a cărui urgenţă nu o putem ignora. Vrem să lăsăm să treacă deasupra noastră ca o simplă ştire, ca o simplă informaţie, între atâtea altele, sau vrem să-l primim ca timp de har şi de mântuire?
De câteva zile am intrat în Postul Mare. De câţi ani parcurgem drumul Postului Mare? Ce s-a schimbat în viaţa noastră? Mai are vreo importanţă pentru noi Postul Mare? În fiecare an, în această perioadă, Biserica ne pregăteşte ca să celebrăm solemn sărbătorile pascale. În fiecare an Biserica lansează un apel tuturor celor botezaţi. Care este semnificaţia acestui apel pentru noi? Despre ce este vorba? Ritmul vieţii noastre cotidiene, uneori este sufocant, frenetic. Riscăm să fim victime ale unei aritmii spirituale şi, dacă nu suntem atenţi, există pericolul de asfixiere sau de sufocare spirituală. Biserica ne invită în Postul Mare să ne oprim, să reflectăm, să respirăm. Obişnuinţele, viaţa de fiecare zi cu preocupările sale, apasă asupra existenţelor noastre. Acestea sunt prezente uneori cu multă violenţă. Şi atunci, poate nu ar strica şi pentru noi să căutăm un pic de pustiu în timpul acesta al Postului Mare. De ce? Pentru că pustiul este unul din acele bunuri de care omul nu se poate lipsi, dacă vrea să rămână om. Spunea un scriitor italian, un gânditor foarte profund: "Astăzi am pierdut obişnuinţa tăcerii, pentru că ne este teamă să ne confruntăm cu adevărul. Aşa nu putem creşte. Suntem condamnaţi la mediocritate".
Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Este Postul Mare. De ce să nu căutăm şi să găsim şi noi mai mult timp pentru a ne hrăni din tăcere, prin ascultarea cuvântului lui Dumnezeu, din adoraţie, din dialog cu Tatăl?
Un preot italian, Carlo Carretto, care a făcut experienţa pustiului, scria în anul 1954: "Mă duc în pustiu pentru a mă dezintoxica de o viaţă în care nu-l mai găsesc pe Dumnezeu". Şi în cartea sa, Scrisori din deşert, povesteşte că acolo în pustiu a regăsit forţa de a privi stelele, cerul, soarele, un apus de soare, mişcarea nisipului, o floare. A regăsit sintonia cu mesajul lucrurilor, care este glas al lui Dumnezeu, mai ales a regăsit pacea cu sine însuşi, redescoperind prezenţa lui Dumnezeu.
Şi atunci ne întrebăm, trebuie să mergem şi noi în Sahara? Nu este posibil şi nici Dumnezeu nu vrea acest lucru de la noi. Trebuie să ne procurăm momente de tăcere în casele noastre, împreună cu cei din casă sau singuri, pentru a deveni mai atenţi la prezenţa lui Dumnezeu. Orice viaţă trece prin pustiul pe care Isus însuşi a voit să-l cunoască. Pustiul este şcoala vieţii, este drumul spre bucuria adevărată, este o trecere obligatorie pentru a ne opri, pentru a face tăcere în interiorul nostru, pentru a asculta, pentru a întâlni şi pentru a da loc lui Dumnezeu. De multe ori, a accepta acest pustiu în viaţa noastră este o dovadă de curaj, o luptă din care izvorăsc roadele convertirii adevărate. Şi să nu uităm de chemarea acceptată de noi în Miercurea Cenuşii: convertiţi-vă şi credeţi în evanghelie! Amin.
