Dragi credincioşi, iubiţi ascultători,
Miercurea trecută am primit semnul auster al cenuşii care ne-a introdus în timpul liturgic al Postului Mare. Astăzi, prima duminică din acest timp liturgic, intrăm cu Isus şi în prima mare etapă a acestui itinerar anual pe care Biserica îl trăieşte ca pregătire la sărbătoarea Paştelui.
Postul Mare este un timp privilegiat, un moment forte, o perioadă care pregăteşte la sărbătoarea cea mai importantă a anului, Paştele. Lecturile din prima duminică a Postului Mare ne propun trei cuvinte cheie: "legământul" lui Dumnezeu cu Noe după potop; "botezul", deoarece arca lui Noe era figura botezului care mântuieşte; "convertire", aşa cum ne invită Isus: "Convertiţi-vă şi credeţi în evanghelie!" Şi evanghelia nu este o carte sau o povestire, ci este o persoană, este Isus. Astfel începe acest ciclu liturgic al Postului Mare.
Postul Mare indică o perioadă de 40 de zile, destinate rugăciunii şi pocăinţei, ca pregătire la Paştele învierii. Patruzeci este un număr simbolic: 40 de zile a durat şi potopul, care s-a terminat cu apariţia unui curcubeu şi cu legământul dintre Dumnezeu şi Noe; 40 au fost anii petrecuţi de poporul ales în pustiu, în timpul cărora noul popor a intrat în ţara făgăduită; 40 au fost şi zilele postului lui Moise, al profetului Ilie şi a lui Isus în pustiu; locuitorii din Ninive au avut la dispoziţie 40 de zile pentru a se converti; 40 sunt, de asemenea, zilele Postului Mare, timp de meditare profundă a cuvântului divin.
Putem face o referinţă şi la originea etimologică a cuvântului ce indică timpul Postului Mare în limba latină: quadragesima, perioadă de 40 de zile, cuvânt care derivă din cuvântul latinesc quaerere, care înseamnă a căuta, a dori, a se angaja. Sfântul Augustin propunea credincioşilor săi din Hipona această angajare la începutul Postului Mare: mai multă rugăciune, mai mult post, a dărui mai mult. Este un timp forte, o ocazie privilegiată pentru a descoperi cine este Dumnezeu şi cine suntem noi. Cu Isus, ca Isus, suntem chemaţi să facem alegerea noastră.
Pe poarta de intrare a Postului Mare se află scrisă chemarea lui Cristos: "Convertiţi-vă şi credeţi în evanghelie!" În esenţa şi forţa lor aceste cuvinte sunt ca o lovitură de trăsnet, care rupe şi sparge superficialitatea, compromisul şi obişnuinţele consolidate ale existenţei umane.
Evanghelia din prima duminică a Postului Mare din acest an este scurtă, dar foarte densă. Fiecare frază are o mare semnificaţie pentru itinerarul de convertire pe care l-am început odată cu Miercurea Cenuşii.
Spune evanghelia: "Duhul Sfânt l-a dus pe Isus în pustiu". De ce? Pentru că pustiul este unul dintre acele bunuri de care omul nu se poate lipsi: dacă vrea să rămână om!
Pentru aceasta Isus deseori căuta singurătatea: înainte de a-i chema pe apostoli, a petrecut întreaga noapte în rugăciune.
După o intensă zi petrecută la Cafarnaum s-a ridicat repede şi s-a dus într-un loc singuratic pentru a se ruga.
Isus avea nevoie să vorbească cu Tatăl în tăcere. Cine, mai mult decât el, simţea fascinaţia lui Dumnezeu?
Şi după ultima cină a ieşit din Cenacol şi a căutat tăcerea şi rugăciunea invitând cu sine pe Petru, Iacob şi Ioan. Şi le-a spus: "Rămâneţi aici şi vegheaţi cu mine!"
De ce? Pentru că omul, ieşit bun din mâinile lui Dumnezeu, a făcut atâta drum şi a creat o aşa de mare distanţă între el şi Dumnezeu.
Cristos a simţit povara acestei situaţii, trăind într-un trup fragil ca al nostru; pentru el rugăciunea şi tăcerea trebuiau să fie exigenţe foarte puternice. Nimeni, mai mult decât el, nu ştia şi nu simţea că fără Dumnezeu omul este pierdut, fără Dumnezeu omul rămâne fără importanţă.
Isus, de la mulţimea oamenilor la singurătatea pustiului
A fost prin apele şi câmpiile Galileii, între ţăranii din Nazaret şi penitenţii de la râul Iordan; acum este în pustiu. Singur! Cine a spus expresia: "Vai celui ce este singur!" a măsurat numai propriile temeri; societatea este uneori un sacrificiu, o jertfă, comunitatea este o pocăinţă. Singurătatea, pentru cel ce are sufletul bogat, este un premiu, este garanţia unui bine sigur. Nu poate suporta singurătatea cel mediocru, cine este pustiit în suflet, cine este plictisit şi neliniştit, cine nu poate trăi fără a se confrunta cu alţii.
Cristos a fost printre oameni şi se va întoarce printre oameni pentru că îi iubeşte, dar deseori se va ascunde de ei. Pentru a iubi oamenii, trebuie ca din când în când să-i părăsim: departe de ei, ne apropiem din nou de ei.
Este ciudat locul pustiului! Aici se intră pentru a-l ruga pe Dumnezeu şi tot aici are loc întâlnirea cu diavolul; ne împinge spre pustiu Duhul şi găsim aici ispititorul; se posteşte şi aici se visează banchete îmbelşugate; Dumnezeu îşi descoperă prezenţa sa în pustiu, dar şi lumea se prezintă aici cu sugestiile sale răutăcioase.
Nici o mirare dacă Cristos a fost ispitit. Satana îi ispiteşte numai pe cei mari; pentru ceilalţi va fi suficient doar o şoaptă la ureche, ba, dimpotrivă, mulţi nu-şi mai dau seama că Cel Rău există; nu se prezintă, pentru că i se dă ascultare de la distanţă.
Ultima viclenie a diavolului este să ne facă să credem că el nu există, că este o invenţie a preoţilor. Satana se apropie de cel care este departe; cu cât suntem mai sus cu atât ne ispiteşte mai mult de jos; a fi ispitiţi este semn de mărinimie şi Cristos merita mai mult decât toţi această consacrare.
Şi noi? Un scriitor italian, Mario Pompilio, mort în 1991, observa pe bună dreptate: "Astăzi am pierdut obişnuinţa tăcerii, pentru că ne este teamă să nu ne confruntăm cu adevărul. Astfel nu putem să creştem: suntem condamnaţi la mediocritate!"
Este Postul Mare! De ce să nu căutăm şi să găsim şi noi mai mult timp pentru a ne hrăni din tăcere, din ascultarea cuvântului lui Dumnezeu, din adoraţie?
Carlo Caretto, călugăr în Congregaţia "Micii Fraţi ai lui Isus", în anul 1954 a spus: "Mă duc în pustiu pentru a mă dezintoxica de o viaţă în care nu-l mai găsesc pe Dumnezeu". Şi în cartea "Scrisori din pustiu" povesteşte că acolo, în pustiu, a regăsit puterea de a privi stelele, cerul, soarele, apusul de soare, mişcarea nisipului, o floare... A regăsit armonia cu mesajul lucrurilor, care sunt glas al lui Dumnezeu, mai ales a regăsit pacea cu sine însuşi, regăsind compania lui Dumnezeu.
Atunci trebuie să mergem şi noi în pustiul Sahara? Nu este posibil şi Dumnezeu însuşi nu vrea. Trebuie să creăm momente de tăcere în case, când suntem mai mulţi sau singuri, pentru a deveni atenţi la prezenţa lui Dumnezeu.
Madeleine Delbrel, care la vârsta de 15 ani se declară atee şi pesimistă ("Lumea este un absurd, viaţa nu are niciun sens"), se converteşte descopeindu-l pe Dumnezeu în tăcere; ea spunea: "Tăcerea este prezenţă a lui Dumnezeu şi nu în mod necesar lipsa oamenilor". Şi când îşi dă seama de prezenţa lui Dumnezeu, atunci totul se iluminează şi devine frumuseţe strălucitoare.
Fericita Maica Tereza de Calcutta, adevărată creştină, a participat odată la o masă rotundă cu un ateu. Ateul spunea: "Totul este întâmplare"; creştina Maica Tereza răspundea: "Totul este iubire".
Sunt două moduri de a interpreta lucrurile, care derivă din două moduri de a trăi: a trăi rugându-te sau a trăi fără a te ruga.
Şi continuă evanghelistul Marcu: "A rămas în pustiu timp de patruzeci de zile şi a fost ispitit de Satana".
Evanghelistul nu se preocupă să dea un conţinut ispitirilor. El ştie că toată viaţa lui Isus a fost o continuă încercare: ca, de altfel, şi viaţa tuturor. Într-adevăr, venind în această lume, făcându-se om ca şi noi, Isus a trebuit să împărtăşească binele ca trudă, binele ca suferinţă, binele ca luptă.
Şi ne-a avizat şi pe noi: "Cine vrea să vină după mine, să-şi ia în fiecare zi crucea şi să mă urmeze" (Mc 8,34). În aceste cuvinte nu există pesimism; cu atât mai puţin, nu există teamă de bucurie, de viaţă, de entuziasm.
Nu! Să nu ni-l imaginăm pe Cristos cu faţa severă şi tristă! Dacă i-a numit fericiţi pe cei săraci, pe cei blânzi, pe cei milostivi, pe făcătorii de pace, pe cei persecutaţi... e pentru că el cunoştea deja această fericire şi ştia că fericirea trece prin sacrificiul angajării, a lepădării de sine, a depăşirii de sine, a slujirii.
"Astăzi - spune acelaşi Mario Pompilio amintit mai înainte - am exorcizat sacrificiul, jertfa, dar toţi suntem mai trişti".
E bine să ascultăm cuvintele lui Isus. De ce să nu profităm de ele în acest timp al Postului Mare?
Pentru ce să nu programăm sacrificii, jertfe, care ne pot maturiza în caritate?
De ce să nu ne impunem mortificaţii care ne dau mai multă libertate de lucrurile efemere şi trecătoare şi o disponibilitate mai mare în a-i primi cu sinceritate pe alţii?
De ce să nu privilegiem momentele de slujire şi de atenţie faţă de cei care suferă din cauza marginalizării sau a indiferenţei?
De ce să nu profităm să facem primul pas spre situaţii de sfâşiere cauzate de păcatul nostru?
Iată o reflecţie a unui teolog ortodox, care a trăit în Franţa, Paul Evdokimov: "Într-un timp asceza părinţilor deşertului impunea privări intense şi extenuante. Acum lupta se deplasează pe alt front. Omul nu are nevoie să fie vlăguit de ciliciu, lanţuri şi biciuiri, pe care nu le-ar înţelege. Mortificarea timpului nostru constă în eliberarea din unele comodităţi stupefiante: grabă, gălăgie, droguri, alcool, plăcere, excitaţii de tot felul. Pustiul Postului Mare va consta în odihna creativă, în linişte şi tăcere, unde omul regăseşte facultatea de a se concentra pentru rugăciune şi contemplaţie, chiar şi în mijlocul zgomotului lumii, a mulţimilor, a răscrucilor de stări ale oraşului. Dar mai mult decât orice alt lucru, pustiul interior constă în facultatea de a înţelege prezenţa altora, a prietenilor din fiecare întâlnire. Pustiul va fi, spre deosebire de o adevărată măcinare de noi înşine, va fi renunţarea plină de bucurie la tot ceea ce este de prisos, o împărţire a sa cu cei săraci, va fi o seninătate netulburată şi spontană a conştiinţei".
Evanghelia de astăzi conclude foarte bine: "Timpul s-a împlinit şi împărăţia lui Dumnezeu este aproape. Convertiţi-vă, schimbaţi-vă viaţa şi credeţi în evanghelie!"
Timpul s-a împlinit: să nu aşteptăm minuni; să nu aşteptăm alte atenţionări din partea lui Dumnezeu. Dumnezeu a dat maximul pe care îl putea da, dăruindu-l pe Fiul său.
Să nu trăim într-o aşteptare sterilă a unui mâine care va fi totdeauna ca ziua de azi, dacă nu ne decidem noi s-o reînnoim.
Să nu amânăm deciziile de credinţă: timpul s-a împlinit şi pentru noi! Împărăţia lui Dumnezeu s-a apropiat şi de noi!
