Iubiţi credincioşi, dragi ascultători,
La poporul evreu, la începutul unui rit important, era încredinţat unui copil un rol curios. Băieţelul se ridica în picioare şi cu voce tare întreba: "De ce suntem aici? Ce sărbătoare este astăzi? Ce rit celebrăm?" Astăzi acest băieţel ar putea să se ridice în picioare şi să ne întrebe: "Suntem în Postul Mare: Dar ce este Postul Mare? De ce se celebrează? Ce trebuie să facem?"
De miercurea trecută am intrat în timpul Postului Mare. Probabil pentru mulţi creştini acest timp nu spune prea mult, pentru că au pierdut ritmul vieţii creştine. Altădată se ştia că timpul Postului Mare era un timp foarte sever: posturi, înfrânări, abstinenţe, renunţarea la distracţii; în acest timp eram invitaţi să facem jertfe, să ne abţinem de la lăcomii de tot felul, să facem renunţări, să ne rugăm mai mult, să participăm la Calea sfintei cruci, chiar să fim mai sobri în atitudinile noastre. Primul lucru care ne vine de obicei în gând, când auzim de Postul Mare, este renunţarea, mortificaţia, sacrificiul, pomana.
Postul Mare este mai mult decât practicile de asceză. Sunt bune şi valabile toate renunţările şi restricţiile pe care ni le impunem în Postul Mare şi Biserica le recomandă mai departe, dar sunt atâtea lucruri uneori uitate şi trecute cu vederea şi care ne ajută tocmai să trăim mai intens şi mai cu folos acest timp sfânt al anului liturgic. Atunci să ne întoarcem la esenţial.
Pentru a înţelege şi a trăi cu folos timpul Postului Mare, trebuie să ne întoarcem la cuvântul lui Dumnezeu. Textele biblice din această primă duminică a Postului Mare sunt foarte semnificative pentru înţelegerea acestui timp sfânt din viaţa Bisericii.
Liturgia creştină din Postul Mare are scopul de a favoriza un drum de reînnoire spirituală, în lumina experienţelor biblice şi mai ales pentru a învăţa să-l imităm pe Isus care, în cele patruzeci de zile petrecute în pustiu, a învăţat să învingă ispita folosindu-se de cuvântul lui Dumnezeu.
1. Ceea ce este important în timpul Postului Mare, este să descoperim că Dumnezeu face legământ, alianţă, cu oamenii. Este mesajul primei lecturi de la sfânta Liturghie: Dumnezeu apare ca unicul Dumnezeu; el se preocupă să comunice cu oamenii; el se angajează în acest sens să facă legământ, o alianţă. Curcubeul care apare pe bolta cerului este semnul acestui legământ. Dumnezeul creatorul vrea să se facă partenerul omului şi să devină însoţitorul său de drum. El vrea să împărtăşească viaţa sa.
A trăi Postul Mare, nu înseamnă mai întâi de toate a face jertfe; dar înseamnă a privi spre acest Dumnezeu, a lua act de prezenţa sa activă, de angajarea sa fermă şi de iubirea fără margini faţă de oameni. Dacă noi înţelegem bine aceasta şi dacă noi îl integrăm pe Dumnezeu în viaţa noastră, postul nostru se va umple de prezenţa lui Dumnezeu.
2. Această atitudine o regăsim în rugăciunea psalmului responsorial. Înţelegem că de acum înainte putem să ne adresăm lui Dumnezeu personal.
Ne-am rugat Domnului: "Arată-mi, Doamne, căile tale, condu-mă pe cărările tale. Povăţuieşte-mă în adevărul tău şi învaţă-mă, căci tu eşti Dumnezeul mântuirii mele".
El ne iubeşte până la punctul de a se comunica nouă "învăţând căile sale". El este Dumnezeul care ne călăuzeşte cu gingăşie pentru a ne salva. Bunătatea sa este oferită tuturor, chiar şi celor păcătoşi care s-au îndepărtat de el. Cei smeriţi profită în mod deosebit de legământul său. Ei au fost eliberaţi din mândria lor, care i-a împiedicat să-l primească pe Domnul.
De-a lungul Postului Mare noi ne întoarcem spre Dumnezeu pentru a contempla faţa sa plină de bunătate. El este în mijlocul oamenilor pentru a le arăta drumul spre pământul făgăduit, locul păcii. Este important ca noi să avem destulă smerenie pentru a putea pune mâinile noastre în mâinile sale într-o atitudine de încredere totală.
3. Prima Scrisoare a sfântului Petru ne invită să facem un pas mai departe în pelerinajul nostru prin Postul Mare. Această scrisoare, din care am citit fragmentul de la lectura a doua, ni-l arată pe Isus Cristos, Mântuitorul nostru: prin moartea şi învierea sa noi avem drum liber spre Dumnezeu; de acum înainte nimeni nu mai rămâne prizonierul morţii. Dar nu trebuie să uităm un lucru: dacă Cristos ne mântuieşte, el nu ne mântuieşte fără de noi. El cere colaborarea noastră. A trăi Postul Mare înseamnă o angajare serioasă pe drumul pe care el ni-l deschide, adică de a ne pune în ascultarea lui Dumnezeu. Cu acest preţ noi vom putea intra în legământul paştelui său.
4. După botezul pocăinţei la Iordan, în care Isus asumă asupra sa destinul slujitorului lui Dumnezeu, care renunţă la sine însuşi şi trăieşte pentru alţii şi se pune printre păcătoşi pentru a lua asupra sa păcatul lumii, el merge în pustiu pentru a sta patruzeci de zile în profundă unire cu Tatăl, repetând astfel istoria lui Israel în perioada peregrinării timp de 40 de ani prin pustiu. El se hrăneşte din cuvântul lui Dumnezeu, pe care îl foloseşte ca armă pentru a-l învinge pe diavol. Această dinamică este o constantă în viaţa pământească a lui Isus, care caută mereu momente de singurătate pentru a-l ruga pe Tatăl său şi a rămâne în intimă comuniune, în intimă singurătate cu el, în exclusivă comuniune cu el şi apoi a se întoarce în mijlocul oamenilor. Însă în acest timp de "pustiu" şi de întâlnire specială cu Tatăl, Isus se află expus pericolului şi este asaltat de ispită şi de seducţia Celui Rău, care îi propune o altă cale mesianică, departe de planul lui Dumnezeu, pentru că trece prin putere, succes, dominare şi nu prin dăruirea totală pe cruce. Aceasta este alternativa: un mesianism de putere, de succes sau un mesianism de iubire, de dăruire de sine.
Pentru mentalitatea biblică, pustiul este locul privilegiat al întâlnirii cu Dumnezeu, dar şi locul ispitelor.
La botezul în Iordan s-a auzit glasul Tatălui asupra lui Isus: "Tu eşti Fiul meu preaiubit". Pentru a contempla iubirea acestui Tată, pentru a înţelege ce înseamnă a fi din plin fiul acestui Tată, Isus simte că trebuie să facă experienţa a 40 de zile de singurătate şi de rugăciune. Cifra 40 este simbolică; ea indică timpul unei gestaţii, a unei maturizări: de exemplu, este nevoie de 40 de săptămâni pentru a modela un mic om în sânul mamei sale; e nevoie de 40 de ani la Sinai pentru a forma poporul alianţei; e nevoie de 40 de zile pentru Moise şi Ilie pentru a se pregăti pentru întâlnirea lor cu Dumnezeu. E nevoie de 40 de zile, de o perioadă a Postului Mare, pentru a ne renaşte la bucuria pascală.
Dar a merge în pustiu mai înseamnă a face experienţa ispitirii din partea Satanei, adversarul, diabolos, cel care divizează. Răul care îi divizează pe oameni între ei, care face din om o fiinţă împărţită, sfâşiată, care creează separări şi divizări: toate acestea vin de la satana, de la diabolos. Unirea, înţelegerea, acceptarea celuilalt şi cooperarea vin de la Duhul lui Dumnezeu, care este duh de unire şi de comuniune. Isus l-a învins pe Satana; el ne învaţă şi pe noi să-l învingem împreună cu el.
Vechiul Testament ne prezintă şi o altă imagine a peregrinării lui Israel în pustiu: este şi timpul ispitelor şi al pericolelor mai mari, când Israel murmură împotriva Dumnezeului său şi ar vrea să se întoarcă la păgânism şi îşi construieşte proprii idoli, pentru că simte exigenţa de a venera un Dumnezeu mai apropiat şi tangibil. Este şi timpul răzvrătirii împotriva Dumnezeului mare şi invizibil.
Această situaţie de ambivalenţă a pustiului - loc prielnic pentru rugăciune, contemplaţie şi comuniune cu Dumnezeu, pe de o parte, şi locul ispitelor, pe de altă parte - descrie şi condiţia Bisericii în drumul prin "pustiul" lumii şi al istoriei. În acest "pustiu", noi, cei care credem, avem, desigur, ocazia de a avea o profundă experienţă de Dumnezeu care face puternic spiritul, întăreşte credinţa, hrăneşte speranţa, însufleţeşte caritatea; o experienţă care ne face părtaşi de victoria lui Cristos asupra păcatului şi asupra morţii prin jertfa de iubire pe cruce.
Însă "pustiul" este şi aspectul negativ al realităţii care ne înconjoară: ariditatea, sărăcia de cuvinte de viaţă şi de valori, secularismul şi cultura materialistă, care închid persoana în orizontul lumesc al existenţei sustrăgându-l de la orice referinţă la divin. Acesta este şi locul în care cerul de deasupra noastră pare de atâtea ori că este întunecat, pentru că este acoperit de norii egoismului, ai neînţelegerii şi ai înşelăciunii. Cu toate acestea, şi pentru Biserica de astăzi timpul pustiului se poate transforma în timp de har, pentru că avem certitudinea că şi din stânca, piatra cea mai dură Dumnezeu poate să scoată apa vie care potoleşte setea şi răcoreşte.
În primele secole de viaţă a Bisericii, timpul Postului Mare era timpul în care cei care auziseră şi primiseră vestea cea bună a lui Cristos începeau, pas după pas, drumul lor de credinţă şi de convertire pentru a ajunge să primească sacramentul Botezului. Era vorba de o apropiere de Dumnezeul cel viu şi de o iniţiere la credinţă care trebuia făcută treptat, printr-o schimbare interioară din partea catehumenilor, adică a celor care doreau să devină creştini şi să fie încorporaţi lui Cristos şi Bisericii.
Mai târziu şi penitenţii şi apoi toţi credincioşii au fost invitaţi să trăiască acest itinerar de reînnoire spirituală, pentru a conforma tot mai mult propria existenţă cu cea a lui Cristos. Participarea întregii comunităţi la diferitele etape ale Postului Mare subliniază o dimensiune importantă a spiritualităţii creştine: răscumpărarea nu este numai pentru câţiva oameni, ci este destinată tuturor, ea este disponibilă tuturor oamenilor graţie morţii şi învierii lui Cristos. De aceea, fie cei care parcurgeau un drum de credinţă drept catehumeni pentru a primi Botezul, fie cei care s-au îndepărtat de Dumnezeu şi de comunitatea credinţei şi căutau reconcilierea, fie cei care trăiau credinţa în comuniune deplină cu Biserica, toţi împreună ştiau că timpul care precede Paştele este un timp de metanoia, de convertire, adică de schimbare interioară, de căinţă; timpul care identifică viaţa noastră umană şi toată istoria noastră ca un proces de convertire care se pune în mişcare acum pentru a-l întâlni pe Domnul la sfârşitul timpurilor.
Biserica a stabilit timpul Postului Mare ca un itinerar de 40 de zile care ne va conduce la triduum-ul pascal, comemorare a patimii, morţii şi învierii Domnului, inima misterului mântuirii noastre. Dar pentru a putea sărbători cum se cuvine acest misterul central al mântuirii, liturgia creştină din Postul Mare are scopul de a favoriza un drum de reînnoire spirituală, de verificare a calităţii vieţii noastre creştine, urmându-l pe Cristos pe calea ce duce la slava învierii.
De aceea, timpul Postului Mare este şi timpul marilor decizii, al deciziilor mature, al hotărârilor mari, al reînnoirii vieţii: "Convertiţi-vă şi credeţi în evanghelie!" ne spune Isus şi nouă, oamenilor de astăzi, aşa cum repeta cutreierând localităţile Galileii.
- Convertirea este condiţia indispensabilă, dispoziţia sufletească esenţială prin care vrem să prindem momentul potrivit şi să intrăm în împărăţia lui Dumnezeu, pe care Isus o declară că a venit s-o inaugureze.
- Convertirea este invitaţia pe care Biserica ne-o adresează la începutul Postului Mare şi care trebuie să ne conducă la celebrarea Paştelui.
"Convertire" este un cuvânt atât de des repetat încât riscă să devină o obişnuinţă şi, astfel, riscăm să nu mai aibă ecou în sufletul nostru, să nu mai scuture în mod salutar conştiinţa noastră.
Cu toate acestea este unul dintre cuvintele cele mai necesare, unul dintre cele care îşi păstrează valabilitatea şi actualitatea lor permanentă; un cuvânt pe care ar trebui să ni-l repetăm în continuu nouă înşine, pentru că toţi suntem păcătoşi, recădem deseori în păcatele noastre şi ne pierdem în poteci care nu mai sunt cele ale lui Dumnezeu.
Numai când vom fi perfecţi, nu vom mai avea nevoie de convertire, şi anume niciodată pe acest pământ. Vai nouă, dacă nu am simţi nevoia să ne convertim, să ne schimbăm în mai bine comportamentul nostru, să ne schimbăm în interior; ar fi scleroza sau paralizia vieţii noastre spirituale.
Convertiţi-vă!, aşadar, ne repetă Biserica astăzi şi ne-a repetat-o fiecăruia dintre noi, cei care în Miercurea Cenuşii ne-am prezentat înaintea preotului pentru a primi cenuşa pe cap.
Convertirea este o verificare profundă a vieţii proprii şi a direcţiei pe care a luat-o viaţa noastră. Ea implică o "schimbare de direcţie".
Convertire înseamnă o trecere de la o credinţă acceptată în mod pasiv, credinţă moştenită, la o credinţă activă, ca răspuns la darul lui Dumnezeu şi la intervenţia Duhului Sfânt în viaţa noastră.
Convertire înseamnă ruperea unei mentalităţi orientată spre păcat, spre valorile pur umane şi materiale, spre autosuficienţă şi mândrie, pentru a adera la semnele de pocăinţă care nu trebuie să fie numai rituale.
Convertire înseamnă adeziune la împărăţia care vine şi angajare pentru ea; înseamnă atitudinea celui sărac, al celui mic, al slujitorului, al fiului; înseamnă un comportament autentic care se împotriveşte oricărei forme de disociere între credinţă şi viaţă.
Cristos ne provoacă din nou la începutul acestui timp sfânt la o adevărată convertire: Dumnezeu ne aşteaptă acest moment hotărâtor; aşteaptă din partea credinţei noastre un act de curaj; nimeni nu-l poate face în locul nostru.
"Iată, acum este timpul potrivit, iată acum este ziua mântuirii!" ne îndeamnă sfântul Paul în Scrisoarea a doua către Corinteni: "Astăzi, dacă veţi auzi glasul Domnului, să nu vă împietriţi inimile voastre!"
"Un om şedea într-un compartiment de tren. La fiecare staţie se ridica şi privea neliniştit afară pe fereastră, apoi se aşeza din nou, suspinând, după ce a bolborosit numele staţiei de gară. După patru sau cinci minute, vecinul de compartiment l-a întrebat: «E ceva care nu vă merge bine? Vă văd tare agitat». Omul l-a privit şi a răspuns: «Cu adevărat, ar fi trebuit să schimb de mult trenul; merg într-o direcţie greşită. Dar stau aşa de bine aici şi este aşa de cald...»"
Şi noi preferăm de multe ori să stăm comozi şi la căldură şi, astfel, nu facem nimic pentru a schimba, dar noi nu trebuie să fim acel om din tren!
Noi îl avem pe Domnul care ne cheamă când am greşit direcţia, care ne călăuzeşte, care ne ajută să ne convertim. O face prin cuvântul său şi prin persoanele care ne vor binele. Îl avem pe Isus care ne spune clar: "Convertiţi-vă şi credeţi în evanghelie!" Dacă vom asculta de acest glas, vom lua trenul cel corect pentru a ajunge în paradis.
"Iubiţi fraţi şi surori - spunea Sfântul Părinte Benedict al XVI-lea în alocuţiunea din Miercurea Cenuşii desfăşurată în Vatican - în aceste 40 de zile care ne vor conduce la Paştele învierii putem regăsi nou curaj pentru a accepta cu răbdare şi cu credinţă orice situaţie de dificultate, de suferinţă şi de încercare, având conştiinţa că din întuneric Domnul va face să răsară ziua nouă. Şi dacă vom fi fost fideli faţă de Isus, urmându-l pe calea crucii, lumea clară a lui Dumnezeu, lumea luminii, a adevărului şi a bucuriei ne va fi ca redată: vor fi zorile noi create de Dumnezeu însuşi. Drum bun de Postul Mare vouă tuturor!"
