Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Într-o zi de duminică trei prieteni se întâlnesc după câţiva ani de zile şi s-au aşezat în jurul unei mese, şi cu o sticlă de vin desfăcută şi-au ridicat paharele. Unul dintre ei îi întreabă pe ceilalţi: "Prieteni, când priviţi la această sticlă, la ce vă gândiţi?". Primul, răspunzând, zise: "O sticlă de vin roşu, dintr-un sortiment bun şi rafinat". Al doilea răspunde: "O sticlă de vin roşu, bun, aşa cum ne plăcea nouă să bem". Cel care a adresat întrebarea, însă, răspunde: "Pentru mine, această sticlă de vin roşu dintr-un sortiment bun şi rafinat, aşa cum ne plăcea nouă să bem, este semnul că încă suntem prieteni şi că dincolo de trecerea timpului avem atât de multe de împărţit lângă o sticlă de vin".
Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Astăzi este duminică, şi asemenea acestor trei prieteni stăm şi noi în catedrala din Iaşi, aşezaţi, strânşi în jurul altarului, pe care peste câteva momente se vor aşeza pâinile şi vinul, semnele prieteniei şi comuniunii noastre, atât între noi cât şi între noi şi Dumnezeu. Aş dori să adresez şi eu o întrebare asemănătoare discuţiei dintre aceşti prieteni: "Dragi prieteni, de aici şi de departe, când participaţi la Sfânta Liturghie, când se aşază pe altar pâinea şi vinul, la ce vă gândiţi? Care sunt lucrurile care vă vin în minte?". Ar fi puţin anormal să lăsăm un moment de linişte ca să primim câteva răspunsuri, dar, cred, în sine, fiecare a răspuns deja.
Astăzi permiteţi-mi să încep împreună cu dumneavoastră să dau un răspuns la această întrebare. Fragmentul pe care l-am ascultat, din capitolul al şaselea al Evangheliei lui Ioan, este încadrat încă din primele versete în Galileea, regiunea de baştină a lui Isus, şi în apropierea sărbătorii Paştelui, amintind prin înmulţirea pâinilor de mana venită din cer în pustiu pentru hrana iudeilor.
Cel ce participă la Sfânta Liturghie este contemporan cu Isus, aproape de el şi primeşte pâinea vieţii. Dar pentru a primi acest dar trebuie să creadă că Isus este pâinea cerească şi să se ridice asemenea lui Ilie, din prima lectură, să o primească, să o consume, pentru a obţine mântuirea. Ascultaţi cu atenţie cuvintele din prima lectură: "Iată, un înger l-a atins şi i-a spus: Ridică-te şi mănâncă". Îngerul îl îndeamnă: ridică-te. Este datoria ta să te ridici, să nu mai stai în atitudine de renunţare şi descurajare. Câţi dintre cei care sunt la masa lui Isus se mai ridică şi vor mânca? Dumnezeu dă, dar lasă şi omul să colaboreze la această mântuire.
Dacă tot a trecut timpul bacalaureatului, îmi aduc aminte de o întâmplare în care un preot, marţi, la sfântul Anton, după examenul de bacalaureat, a primit vizita unei bunicuţe ce venea să plătească în fiecare marţi rugăciune pentru reuşita nepoatei sale. Bunicuţa, de cum a intrat pe uşă, i-a spus: "Părinte, să ştiţi că am început să mă îndoiesc de puterea sfântului Anton!". "Dar ce s-a întâmplat, bunică?" "Nepoata mea a picat examenul". "Dar i-aţi transmis mesajul meu să înveţe, cel puţin o parte din subiecte?" "Nu, părinte, nu am avut curaj să-i spun, pentru că nu mă ascultă". Săraca nepoată nu a învăţat niciun subiect, însă bunica voia ca ea să ia examenul.
De câte ori nu ne aflăm şi noi în faţa altarului lui Dumnezeu, aşteptăm harurile sale, dar nu suntem în stare să ne ridicăm, să participăm şi noi, să mâncăm o pâine a vieţii ce ne aşteaptă pe masa de altar, dar la care, asemenea lui Ilie, privind de departe, din cauza oboselii, din cauza greşelilor şi a păcatelor noastre. Drumul vieţii e greu, e presărat de încercări şi ispite, în care uneori cădem: salariul mic, facturile mari; nedreptatea de la locul de muncă; lipsa unui trai decent pentru tine şi pentru copiii tăi. Sunt atâtea motive de descurajare, de cădere şi de îndepărtare de ceea ce este sfânt şi bun. Avem nevoie să ne ridicăm. Daţi-mi voie să cred că acest gest de a te ridica nu reprezintă doar o mişcare spre ceva, ci şi un semn de respect faţă de darul lui Dumnezeu, un semn al respectului de sine, ca fiu al lui Dumnezeu. În faţa unui şef de stat, în faţa unei persoane importante te ridici. Şi atunci ne întrebăm: Dar noi, cum stăm înaintea lui Isus?
De pe buzele lui Isus întâlnim şi această afirmaţie: "Dacă mănâncă din această pâine va trăi în veci". Orice om, pentru a trăi are nevoie de hrană. Hrana, mai întâi este pregătită, apoi consumată şi se transformă în energie pentru trupul omului. Acest lucru se întâmplă atât din punct de vedere fizic, cât şi supranatural. Pentru ca omul să fie sănătos i se recomandă să evite alimentele alterate sau cu prea multe E-uri. Într-un cuvânt, cele nesănătoase. Omul se transformă. În funcţie de ceea ce consumă el este sănătos sau devine bolnav. La ce ne invită Isus atunci când trebuie să-l consumăm? Atât la a primi trupul său, pâinea de pe altar, ca hrană, cât şi la a primi în noi modul lui de a fi, de a ne transforma pe deplin în el. Prin botez am fost încorporaţi în trupul mistic al său, dar devenim tot mai asemănători dacă ne hrănim cu el şi ne însuşim viaţa lui.
Lectura a doua, din Scrisoarea către Efeseni, ne spune că dintre creştini trebuie să dispară orice amărăciune, furie, mânie, răcnet, blasfemie şi răutate. A ne hrăni şi a fi ai lui Cristos. Iată garanţia vieţii veşnice, dar şi a vieţii pe deplin umane creştine autentice.
Câţi dintre noi ne mai asemănăm cu Isus, care se sacrifică pentru cei dragi, pentru cei apropiaţi, pentru cei care au nevoie? Permiteţi-mi o mică paranteză cu privire la relaţia cu ceilalţi. Legându-mă de cuvintele sfântului Paul, în viaţa de zi cu zi ne scuzăm şi punem pe seama slăbiciunii noastre greşelile şi păcatele, dacă cei incriminaţi suntem noi. Dar dacă un frate de-al nostru, celălalt, greşeşte, suntem foarte repede de acord că el este vinovat. Dacă nu ne-a răspuns, dacă se uită lung şi cruciş la noi, atunci îl privim ca pe un duşman. Dar ce înseamnă duşman? DEX-ul spune aşa: "Persoană care are o atitudine ostilă, răuvoitoare faţă de cineva sau faţă de ceva". Să analizăm puţin: "Persoană care are o atitudine ostilă". Să presupunem că vecinul meu de două zile nu mă mai salută pentru că am avut o discuţie puţin în contradictoriu, şi de atunci nu mă mai suportă. El are o atitudine ostilă faţă de mine. Atunci el este, conform dicţionarului, duşmanul meu. El are o atitudine ostilă faţă de mine. Atunci, el, fiind duşman, mă determină şi pe mine să am o atitudine ostilă faţă de el. Mă surprinde rezultatul. De fapt, eu sunt duşmanul fratelui meu. Mă opresc, îmi revăd calculul şi analizez. Cred că am greşit undeva. Cum adică, eu să fiu duşmanul cuiva? Nu e corect. Poate nu ţi se pare corect, dar logic este. Orice duşman îşi are duşmanul său atât timp cât acesta se comportă cu ostilitate.
Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Atunci când mâncăm din aceeaşi pâine, orice urmă de ostilitate cade. Ne apropiem, frângem pâinea şi toate neînţelegerile noastre cad. Suntem o familie în jurul aceleiaşi mese. Există astăzi, acum, în inima noastră urmă de ostilitate? Ce-ţi spune ţie faptul că eşti în faţa aceleiaşi pâini şi în faţa aceleiaşi cupe cu vin? Suntem de acord că mult prea repede devenim duşmani unii altora?
Isus încheie evanghelia de astăzi cu aceste cuvinte: "Pâinea pe care o voi da eu este trupul meu pentru viaţa lumii". E pâinea ce se frânge pentru viaţa întregii lumi, nu doar pentru viaţa mea, ci pentru viaţa tuturor. Este utilă şi pâinea feliată, care a apărut din ce în ce mai mult, dar tinde să înlocuiască pâinea aceea întreagă, din care membrii aceleiaşi familii rupeau bucată cu bucată. Ne-am obişnuit fiecare cu felia lui şi nu ştim să mai împărţim din pâinea noastră. O lume tot mai tehnică şi sistematizată ia locul lumii pline de generozitate. Maica Tereza de Calcutta povesteşte această întâmplare. Într-o zi a oferit o pâine unei familii. Această pâine a rupt pâinea în jumătate şi a dus unei alte familii care nu mai mâncase de câteva zile. Mare i-a fost mirarea când, şi această familie, a rupt jumătate din bucata primită şi a dat-o mai departe unor copii care sufereau şi ei de foame. Aceasta este adevărata împărtăşire: să dai din ceea ce ţi se pare necesar, pentru a oferi celui care duce lipsă. Ne-am obişnuit să punem pâinea pe masă şi să o mâncăm singuri. Ne-am obişnuit să trăim credinţa singuri şi să nu o mai împărtăşim.
O pâine se aşază pe altar, astăzi, la Sfânta Liturghie, şi se jertfeşte şi se frânge pentru toţi. Aş vrea să ne întrebăm: Ne vom mai ridica noi pentru a o primi şi a o mânca? Şi mâncând-o, o vom asimila şi vom deveni mai asemănători cu Cristos? Fiind mai asemănători cu Cristos, va dispărea dintre noi orice amărăciune, furie, mânie, răcnet, blasfemie şi răutate? Vom împărţi cu toţii această pâine venită pentru viaţa lumii ce continuă în veşnicie? Dacă da, atunci, dragi prieteni, prezenţi în catedrala din Iaşi sau aproape de postul de Radio Iaşi, mă voi bucura să ridic împreună cu voi această pâine, să o frâng şi să o împart. Mă voi bucura să ridic împreună cu voi această cupă şi să-i mulţumim lui Dumnezeu pentru acest mare dar, de a fi prieteni între noi şi de a avea încă multe de împărţit.
Şi, totuşi, la sfârşitul acestei predici vă mai întreb odată: Când priviţi această pâine, la ce vă gândiţi?
