Când acum două duminici am meditat la sfânta Liturghie binecunoscuta evanghelie a înmulţirii pâinilor, am simţit şi noi liniştea şi mulţumirea pe care au avut-o acele mulţimi care au fost săturate de Domnul. Am avut poate, ca şi acei oameni, sentimentul că ceea ce a fost mai greu a trecut. Odată îndepărtată foamea trupească, se pare că totul decurge normal. Aşa a încercat omul să-şi creeze siguranţa în această viaţă, gândind deseori că atâta timp cât are ce pune pe masă totul este bine şi nu are decât să fie liniştit. Văzând apoi că se poate mult mai mult decât strictul necesar, omul a ridicat ştacheta pretenţiilor sale. Ba chiar a văzut că e capabil singur să-şi atingă dorinţele de progres, crezând că nu mai este nevoie să depindă de cineva superior lui.
Se cuvine, aşadar, în faţa acestor atitudini să observăm două pericole pe care ni le fac cunoscute lecturile de astăzi.
Pe de o parte cel în care se afla profetul Ilie care fuge de mânia reginei Izabela fără a şti încotro se îndreaptă: pericolul rătăcirii. Ajunge în cele din urmă să-şi dorească moartea: "Îmi ajunge, Doamne, ia-mi viaţa, căci nu sunt mai bun decât părinţii mei!" Este ca acel om care merge să-şi cumpere un bilet la tren fără a şti în ce direcţie trebuie să meargă, ba mai mult, fără a-l interesa lucrul acesta. Profetul Ilie în lectura de astăzi reprezintă pe acei oameni care au pierdut sensul vieţii şi odată cu aceasta şi speranţa regăsirii lui. Ilie este întruchiparea atâtor oameni din zilele noastre, poate chiar din familiile noastre, din vecinătatea noastră, a multora de mai aproape sau mai departe de noi, care în faţa greutăţilor vieţii abandonează lupta, se lasă copleşiţi şi cedează. Câţi nu se descurajează atunci când sunt loviţi de o boală sau de un eşec în planurile pe care şi le-au propus în viaţă! Câţi soţi nu reuşesc astăzi să depăşească un punct critic în viaţa de familie şi ajung rapid la divorţ! Câţi tineri abandonează lupta în căutarea unui loc de muncă mulţumitor sau în dorinţa lor de a-şi întemeia un cămin! Unde vor mai găsi forţa revenirii din această situaţie? Autorul Cărţii întâi a Regilor ne spune că un înger al Domnului l-a atins pe profetul Ilie şi l-a îndemnat să mănânce hrana pe care i-a adus-o. Această hrană i-a potolit întâi doar foamea trupească. La o a doua invitaţie de a se scula să mănânce, Ilie a înţeles că Domnul îl cheamă să parcurgă un drum, nu un drum oarecare, ci drumul spre muntele Horeb, spre muntele lui Dumnezeu. Numai hrana trimisă din cer ne poate satisface pe deplin, nu numai trupul, ci şi sufletul, nu numai căutarea noastră materială, a unei bune poziţionări în societatea de azi, ci mai ales căutarea noastră interioară, din sufletul şi conştiinţa noastră.
Pe de altă parte există pericolul pe care îl regăsim la iudeii din evanghelia de azi, din capitolul şase al Evangheliei după sfântul Ioan: pericolul autosuficienţei. Iudeii murmurau împotriva lui Isus pentru că le spusese: "Eu sunt pâinea care s-a coborât din cer" (In 6, 41). Astfel ei ziceau: "Nu este oare acesta Isus, fiul lui Iosif, pe ai cărui tată şi mamă îi cunoaştem? Cum de spune acum: «M-am coborât din cer?»" (In 6, 42).
O istorioară spune că un om fascinat de libertatea deşertului s-a aventurat în drumul său, fără a realiza că urmele sale vor fi şterse curând de vântul care adia. Astfel s-a rătăcit şi în scurt timp a început să simtă setea pe care de data aceasta nu avea cu ce să o potolească, precum altă-dată când avea la îndemână o sursă de apă. Nu departe, în drumul său a observat palmieri şi se auzea chiar apă curgând. Dar el se gândea: "Aceasta nu poate fi decât o închipuire de-a mea. Îmi joacă feste imaginaţia. În realitate eu ştiu că deşertul e deşert. Nu poate să-ţi ofere nimic". Lipsit de speranţă şi sleit de puteri s-a culcat pe nisip. La scurt timp au trecut pe lângă el doi beduini care l-au găsit deja mort. Unul dintre aceştia îi spune celuilalt: "Poţi să-ţi închipui aşa ceva? Să fii atât de aproape de apă şi fructele palmierilor aproape să-ţi cadă în gură şi totuşi să nu găseşti forţa să te apropii? Cum e posibil aşa ceva?" Celălalt îi răspunde însă: "Acesta era un om modern!"
Trăim, într-adevăr, într-un timp al cercetării, al cunoaşterii, al noilor descoperiri ştiinţifice. Aşa afirmă cu multă mândrie oamenii de azi în aşa-numita lume modernă şi privesc plini de mirare, uneori cu ironie cum de mai pot exista regiuni în lume unde oamenii par să trăiască rupţi de realitatea progresului. Pe drept putem afirma că ştim azi mult mai multe decât bunicii şi chiar decât părinţii noştri. Printr-o simplă apăsare de buton trimitem informaţii în toate colţurile lumii, vorbim cu persoane ce se află la mii de kilometri distanţă ca şi cum ar fi lângă noi. Chiar şi viaţa însăşi pare a fi uşor de fabricat. Pot fi create noi tipuri de plante. Şi îndrăzneala ştiinţifică nu se opreşte aici. Încearcă în mod ilegitim să propună conceperea de fiinţe umane pe căi ştiinţifice, altfel decât a lăsat Dumnezeu. Iar când apar catastrofe naturale care distrug diferite regiuni din lume, privim cu nedumerire şi ne întrebăm cum a fost posibil. Şi nu rareori se întâmplă ca unii să zâmbească ironic dacă cineva ar îndrăzni să spună că s-a întâmplat ceva care depăşeşte capacitatea lumii noastre de a înţelege.
Evanghelia de azi doreşte să transmită tocmai un mesaj pentru fiecare dintre noi, pentru omul modern de azi, pentru noi care avem deseori tendinţa de a ne considera autosuficienţi, care avem la îndemână totul, care credem că putem transforma şi stăpâni totul.
Omul modern din deşert era atât de sigur că nu poate exista o sursă de viaţă încât chiar şi când apare contrariul nu e capabil să renunţe la ştiinţa sa pe care şi-a dobândit-o, pentru care a trudit. Iudeii din evanghelie nu pot să depăşească acest zid pe care şi l-au construit, că Isus nu poate fi decât cel cunoscut de ei: fiul lui Iosif şi al Mariei, de acelaşi neam cu ei. Orice altă cunoaştere este exclusă.
Să ne întrebăm, aşadar, astăzi fiecare dintre noi: cine este Isus pentru noi, pentru omul modern de azi? Oare nu l-am încadrat şi noi pe Isus în sistemele noastre de gândire, nu l-am abandonat în arhiva cunoştinţelor de odinioară de la catehism, iar acum ne considerăm liniştiţi că există într-un colţ al vieţii noastre? Nu considerăm şi noi oare că nu poate să existe altceva dincolo de aceste adevăruri stocate în memoria noastră şi că nimic altceva nu ne mai poate surprinde, nu ne mai poate mişca?
Nu este oare aceasta o cauză pentru care mulţi azi nu-şi găsesc timp să vină la sfânta Liturghie? Nu este acesta un motiv pentru care mulţi azi nu se mai apropie de sfânta Spovadă şi de sfânta Împărtăşanie?
În acest caz există mereu pericolul de a muri sufleteşte, ca şi acel om în deşert, deşi avem în faţa noastră toate resursele vieţii, tot harul şi binecuvântarea Domnului.
Liturgia de azi ne învaţă, aşadar, să nu ne oprim numai la a căuta resursele pentru a ne potoli foamea şi setea trupească. Aceste resurse am învăţat între timp să le procurăm singuri, am căutat chiar să ne perfecţionăm descoperind noi metode cât mai la îndemâna noastră. Să privim însă mai departe, să spargem zidurile care ne blochează, să descoperim hrana cea nepieritoare, pâinea vieţii, sfânta Euharistie, hrana care ne conduce nu numai la o întărire trupească, dar la o întărire sufletească, la mântuire, pe care nu o vom putea realiza niciodată cu forţele proprii.
Să învăţăm astăzi să ne lăsăm mişcaţi de iubirea lui Isus, care să transforme judecata noastră rigidă, care să ne facă să depăşim certitudinile noastre pur ştiinţifice.
Cristos ne oferă hrana sa. Se oferă pe el însuşi ca hrană pentru noi, nu ca fiind ceva doar mental, dar ca "pâine vie". Această pâine vie ne poate transforma zi de zi, ne poate face capabili să trăim cu Cristos. Atunci vom reuşi să transformăm adevărul credinţei în fapte şi vom fi fascinaţi de schimbările care se vor produce în noi. Ne vom strădui să fim binevoitori unii faţă de alţii, generoşi, iertători, aşa cum sfântul apostol Paul le doreşte efesenilor în lectura a doua pe care am ascultat-o. Cine crede, cine se abandonează în mâinile sale iubitoare, nu va primi doar viaţa pe acest pământ, dar viaţa veşnică în ceruri.
