Iubiţi credincioşi, dragi ascultători
Evanghelia după sfântul Ioan este cunoscută drept evanghelia semnelor şi a simbolurilor. În spatele fiecărui cuvânt, a fiecărei expresii folosite, există şi un sens mult mai profund. De exemplu, apa nu este apa reală, pe care o folosim în fiecare zi, ci ea reprezintă Botezul; vântul, mai mult decât vânt, este Duhul care bate încotro vrea; pâinea nu este doar pâine, ea este viaţă. Se vorbeşte despre foame fizică, dar şi despre o foame a spiritului pentru Dumnezeu şi o foame a lui Dumnezeu. Mulţimea care îl urma pe Domnul Isus era înfometată, dar nu s-a săturat la înmulţirea pâinii şi a peştilor. Isus însuşi se prezintă în faţa lor ca acela care este capabil să le potolească adevărata foame, o foame sufletească, numindu-se pe sine însuşi "pâinea vieţii".
Astăzi, mulţi oameni, din păcate, cunosc foamea, şi mai ales o foame sufletească. Sunt mulţi oameni în lume care nu au suficientă hrană însă toţi oamenii au o foame spirituală. Dacă ne-ar întreba cineva de ce suntem aici în biserică, cred că mulţi ar răspunde: deoarece dorim să ne hrănim sufletul pentru o nouă săptămână. Îi puteţi întreba chiar şi pe cei care în fiecare duminică dimineaţă la ora 08.00 deschid radioul, se îmbracă în straie de sărbătoare şi se aşază cu sfinţenie la marginea patului de care sunt pironiţi în suferinţa lor, aşteptând începerea sfintei Liturghii. Unora le lipseşte pâinea, altora le lipsesc medicamentele, altora le lipsesc persoanele dragi care să-i viziteze, să-i mângâie, dar, înainte de toate, toţi aşteaptă o hrană pentru suflet; nu face medicul ceea ce face Cristos, nu fac fraţii şi surorile ceea ce face preotul în persoana lui Cristos, toţi, dar toţi, simt nevoia de a fi săturaţi de o pâine din cer, de o hrană pentru suflet.
Cine şi ce te hrăneşte atunci când participi la sfânta Liturghie? În primul rând faptul că aici descoperi că nu eşti singur. Pe unii din biserică îi ştii, pe alţii nu. Unii sunt din aceeaşi localitate cu tine, alţii sunt în trecere. Însă toţi sunt înfometaţi, indiferent de motivul pentru care au venit astăzi la biserică. Toţi împărtăşesc aceeaşi credinţă, indiferent de gradul de maturitate, responsabilitate sau fidelitate. Sunt printre noi şi sfinţi şi păcătoşi, adevăraţi creştini, dar şi ipocriţi, bogaţi şi săraci, faimoşi şi necunoscuţi, înţelepţi şi mai puţin înţelepţi, oameni de succes şi ghinionişti, mândri şi umili - dar aici şi acum toţi suntem egali. Aici, în biserică, dispare orice diferenţă între noi, toţi suntem simpli şi profunzi, un popor vulnerabil şi plin de nevoi. Această mixtură, acest colaj al tipurilor de credincioşi constituie de fapt familia noastră de credinţă în Dumnezeu. Toţi aceştia se roagă aici împreună cu tine. În alte locuri, în lumea întreagă, sunt milioane şi milioane care fac acelaşi lucru. Trebuie să-ţi aminteşti, creştinule, că atunci când participi la sfânta Liturghie tu eşti o parte din ceva mai mare, eşti un vlăstar dintr-un butuc de viţă de vie, eşti o piatră dintr-o clădire, un membru al trupului mistic al lui Cristos. Indiferent unde te-ai aşezat în biserică, indiferent cât de păcătos eşti, indiferent de starea ta spirituală sau emoţională, tu îi aparţii lui Cristos. Chiar străinii sunt fraţii şi surorile tale în Domnul. Trebuie să te hrăneşti din aceasta! Foamea de a avea o familie, de înţelegere şi armonie este potolită la biserică, pentru că în biserică, în faţa lui Cristos, mai mult decât oriunde, formăm o familie. Aici nu mai există om cu mulţi bani sau fără bani, om cu pile sau fără pile, bolnav sau sănătos. Indiferent de greutatea poverilor ce le avem de purtat, aici, în biserică, suntem ca într-o familie, aici, în biserică, cineva ne mângâie, ne întăreşte. Aceasta este hrană care satură.
Ce ne mai hrăneşte atunci când participăm la sfânta Liturghie? În al doilea rând este o mare doză de onestitate. De ce onestitate? - s-ar întreba unii. Deoarece în afara caselor noastre, aici este unul dintre puţinele, sau chiar singurul loc, în care manifestăm deschis credinţa noastră, arătându-ne, astfel, identitatea noastră. Putem fi observaţi cu uşurinţă mergând sau întorcându-ne de la biserică. Aici ne putem ruga, putem cânta, putem proclama deschis evanghelia că Isus este Domnul. Gândiţi-vă la aceasta! Sunt tot mai puţine locuri în care ne manifestăm deschis credinţa. Şi ştiţi prea bine ce se discută despre cruci, care sunt scoase afară din locurile publice, despre creştini care se simt ruşinaţi să se însemne în public cu sfânta cruce sau dacă fac aceasta e din ironie sau din rutină. Poate că prea puţini dintre cei care te cunosc ştiu că eşti creştin, mai ales catolic. Aici însă aceasta devine elocvent. Aici eticheta de creştin e pentru toţi. În fiecare duminică îţi este reamintită adevărata ta identitate. Într-o lume în care toţi, mai devreme sau mai târziu, poartă măştile, hainele şi valorile altora, este bine de ştiut că dincolo de machiajul zilnic, aici putem şti cine suntem cu adevărat: că suntem iubiţi de Dumnezeu şi discipoli ai lui Cristos. Şi acest adevăr, deasupra tuturor vanităţilor pe care cultura contemporană le impune, este adevărata hrană pentru viaţa noastră. A fi iubit de Dumnezeu, de cineva care nu poartă măşti, de cineva care te iubeşte aşa cum eşti, nu din interes. Aceasta este hrana care îţi dă poftă de viaţă şi curaj pentru a trăi.
Ce ne mai hrăneşte la sfânta Liturghie? În al treilea rând, o Scriptură veche de mii de ani. Tu, creştinule, eşti moştenitorul unei înţelepciuni vechi, din care s-a hrănit David, Maria, Iosif, Petru, Marta, Ignaţiu, Anton Durcovici, Maica Tereza, papa Ioan Paul al II-lea şi mulţi alţii. Cuvântul lui Dumnezeu, evanghelia pe care am ascultat-o astăzi, a fost ascultată de milioane de oameni înaintea noastră, în multe locuri şi timpuri, iar oamenii şi-au conformat viaţa şi, astfel, şi-au potolit foamea. Scriptura satură mai mult decât ne-am putea imagina.
Ce ne mai hrăneşte, ce ne mai potoleşte foamea la sfânta Liturghie? În sfârşit ne hrănim din Euharistie. În urmă cu două mii de ani Isus a frânt aceeaşi pâine şi a împărţit acelaşi potir cu noi pentru ca noi să facem aceasta în amintirea sa. Şi aşa facem ori de câte ori celebrăm Euharistia. Prin această Euharistie suntem în legătură cu el şi cu ceilalţi, iar aceasta face din noi un popor vechi, cu o tradiţie bimilenară. Noi suntem hrăniţi cu marea sa prezenţă în mijlocul nostru. Ce ne trebuie mai mult decât Dumnezeu în noi şi noi în Dumnezeu. Euharistia, pâinea care satură de două mii de ani fără să se epuizeze, fără să intre în criză.
Aceasta este hrana care satură foamea noastră sufletească în fiecare duminică, atunci când participăm la sfânta Liturghie. Dar, atunci când nu participăm, din ce hrănim foamea sufletului nostru? Nu există înlocuitor pentru Liturghia duminicală, pentru că aici şi doar aici Isus, "pâine a vieţii", aşa ni se prezintă astăzi în evanghelie, ni se dă în totalitate. Poate că, asemenea evreilor, răspunsul oferit lui Isus este murmurul, semn al necredinţei. Cine se crede el, îl ştim! Şi continuăm să ne hrănim din iluziile unei fericiri trecătoare, din siguranţa relativă a unei locuinţe, a unui loc de muncă şi a unei familii, continuăm să ne hrănim insuficient, pe când aici la sfânta Liturghie, Isus, pâinea vieţii, oferă în fiecare zi o hrană nepieritoare, care este constituită de această minunată familie a credincioşilor, de redescoperirea adevăratei noastre identităţi de fii iubiţi ai lui Dumnezeu, de bogăţia Scripturii şi a Euharistiei, marea prezenţă a lui Dumnezeu în noi.
Nu de puţine ori ni se întâmplă să participăm la sfânta Liturghie, dar ieşind să spunem: Care-i diferenţa? Mă simt la fel ca înainte. Unde-i hrana aceea de care mi s-a vorbit atât? I s-a întâmplat şi unui proaspăt călugăr. Nu înţelegea de ce regula prescria mai mute vizite pe parcursul unei singure zile în capelă, în faţa Euharistiei, nu înţelegea de ce în fiecare zi trebuia să participe la Liturghie. Se apropie de superior şi îi spune: "Nu vreau să jignesc pe nimeni, dar eu merg şi mă întorc de la Liturghie în fiecare zi fără să simt nici o schimbare în viaţa mea. Sunt la fel de uscat şi gol". Atunci superiorul, drept răspuns, îi dă un coş din nuiele şi îl trimite la râu să aducă apă în el. Vă puteţi imagina. E ceva imposibil. Încearcă o dată, de două ori, dar de îndată ce scotea coşul din apă, aceasta se strecura printre nuiele şi coşul rămânea gol. După vreo trei încercări se apropie de superior şi îi spune: "Sper că nu râzi de mine, dar aşa ceva este imposibil. Te rog, mai încearcă o dată", îi spune superiorul. Din ascultare a mers, dar a avut parte de acelaşi rezultat. Aproape revoltat se întoarce la superiorul său. "E imposibil, îmi puteţi da să fac orice altceva, dar nu aceasta". Superiorul, un bătrân înţelept îi spune: "N-ai putut lua apă, dar priveşte la coş! E mult mai curat ca mai înainte. Aşa se întâmplă cu tine atunci când participi la sfânta Liturghie şi la sfânta Spovadă. Fără să îţi dai seama devii mai curat". Acesta este un alt mod în care ne satură Cristos, ne face mai frumoşi, mai curaţi.
De fapt, aici, în jurul Euharistiei, descoperim cea mai puternică foame din lume: foamea lui Dumnezeu de noi, de iubirea noastră. Lui Dumnezeu îi este foame să ne ştie în casa lui, să ne iubească şi, astfel, ne atrage la el, dezlănţuie şi în noi foamea de Dumnezeu, pentru că spune Isus "Nimeni nu poate veni la mine dacă nu-l va atrage Tatăl". Iubirea e modul în care ne atrage Dumnezeu la el. Un Dumnezeu înfometat de iubirea noastră.
În prima lectură de astăzi, profetul Ilie istovit din cauza drumului, răpus de suferinţă, îşi cere moartea. Vine însă un înger al Domnului şi îl invită să mănânce şi să bea, pentru a se întări în vederea unui drum lung. Asemenea lui, şi noi ne aflăm pe drum, un drum care duce la Dumnezeu, pentru că nu există viaţă umană care să nu vină şi să nu se întoarcă la Dumnezeu. Suntem sleiţi de puteri, înspăimântaţi de necunoscut, de starea şubredă a sănătăţii, de lipsa siguranţei, de pericole, de potenţialii duşmani. Ilie se hrăneşte la îndemnul îngerului cu o pâine coborâtă din cer şi îi este suficient pentru a ajunge la capătul călătoriei. Glasul îngerului răsună astăzi pentru fiecare dintre noi: Ia şi mănâncă, participă la sfânta Liturghie ori de câte ori poţi, pentru că aici e hrană adevărată, aici înţelegi că nu eşti singur, că faci parte dintr-o mare familie, aici descoperi adevărata ta identitate, aici ai Scriptura şi Euharistia, ca două izvoare ale credinţei tale. Amin.
