"Şi se mira de necredinţa lor"
Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Fragmentul evanghelic pe care l-am ascultat se referă la un moment deosebit de dificil din timpul activităţii publice a lui Isus. Isus se întoarce la Nazaret, după o lungă şedere la Cafarnaum. Evident, sosirea sa este precedată de vestea minunilor săvârşite în acea cetate, precum şi în alte locuri din Galileea. E clar că lumea din Nazaret dorea să-l întâlnească şi, mai ales, să vadă vreo faptă extraordinară, aşa cum auziseră despre el.
Ştim că omul este din fire un animal curios, însetat de noutăţi, însă această atitudine nu conduce totdeauna la credinţă şi, de fapt, aşa cum vedem în cazul locuitorilor din Nazaret, îl poate duce la un conflict deschis cu Isus, urmat de respingerea persoanei şi a predicii sale.
Subiectul central al pericopei evanghelice de astăzi este tema necredinţei. Am reţinut că evanghelia se termină cu mirarea lui Isus în faţa împietririi inimilor concetăţenilor săi şi se mira de necredinţa lor.
Episodul de faţă se află într-un contrast viu cu naraţiunea precedentă, în care evanghelistul a notat că foarte multe persoane au ajuns la credinţa în Isus, tocmai văzând minunile pe care Isus le-a săvârşit. Realitatea umană pe care Învăţătorul o întâlneşte este foarte complexă, merge de la primire până la refuz. Între aceste două extreme, există o gamă întreagă de nuanţe, care fac să se perceapă misterul inimii omeneşti.
Nu este exclus ca evanghelistul Marcu să-şi îndrepte aici atenţia şi spre Biserica lui Cristos, care în desfăşurarea ministerului ei se confruntă cu aceeaşi situaţie complicată pe care a întâlnit-o şi Isus. Vestirea evangheliei nu trece pe lângă oameni, ci merge în inima lor, în realităţile lor zilnice, de multe ori confuze şi strâmbe. Este normal, aşadar, ca impactul Bisericii cu omul să nu fie uşor şi să cunoască cele mai diferite forme. Din cauza ispitei descurajării, se poate ajunge la o schimbare de direcţie, acţiunea misionară poate să sufere întârzieri, capacitatea creativă poate să fie pusă la grele încercări. Toate acestea sunt normale. Ar fi absurd să ne gândim că drumul comunităţii ecleziale poate să facă abstracţie de cruce, că poate să fie diferit de cel parcurs de capul şi Mântuitorul ei. Biserica, ca să-şi continue misiunea în slujba omului, trebuie să trezească credinţa în puterea evangheliei, în harul lui Cristos care lucrează în slăbiciune, în prezenţa Duhului Sfânt.
"A venit la ai săi şi ai săi nu l-au primit". Ascultând fragmentul evanghelic de astăzi, ne vin în minte spontan aceste cuvinte din prologul sfântului Ioan. Şi aceste cuvinte evocă drama omului, uneori chiar a discipolilor şi a Bisericii, care nu ştiu să-l recunoască şi să-l primească pe Mântuitorul lor. Omul este în căutarea adevărului şi, în acelaşi timp, este victima prejudecăţilor sale.
Locuitorii din Nazaret erau uimiţi şi miraţi în faţa cuvântului lui Isus, îi recunoşteau originalitatea, îi simţeau autoritatea, îşi dădeau seama că nu pot rămâne indiferenţi. Mai erau apoi şi minunile, care arată puterea lui Dumnezeu care lucrează în persoana sa şi fac să se vadă clar că omul Isus poartă în el un mister. Şi, totuşi, în ei avem un blocaj. Ei nu pot să accepte că cel care se prezintă ca trimisul lui Dumnezeu este unul dintre ei. Chipul uman al lui Isus îi împiedică să meargă dincolo de acest chip şi să perceapă adevărata identitate a lui Isus.
Marcu exprimă dificultatea locuitorilor din Nazaret prin cinci întrebări, care fac să se vadă confuzia dintre observaţiile şi sentimentele lor. Contrastul este între originea lui Isus: "De unde toate acestea? Şi ce este această înţelepciune care i s-a dat şi aceste minuni care se fac prin mâinile lui?". Şi faptul că este unul dintre ei. "Nu este oare acesta lemnarul, fiul Mariei, fratele lui Iacob, al lui Ioses, al lui Iuda şi Simon? Şi surorile lui nu sunt oare, aici, la noi".
O tensiune de înţeles şi care poate duce la două concluzii opuse: primirea sau respingerea. Prima aduce cu sine depăşirea dificultăţilor pe care raţiunea umană le pune în faţa credinţei; a doua dă naştere la incapacitatea de a te detaşa de modul omenesc de a vedea şi de a aprecia situaţiile. Cei din Nazaret au mers pe această a doua cale. Şi se scandalizau de el. Afirmaţia subliniază neînţelegerea lor şi, la urma urmei, punerea lor pe o poziţie de refuz. Analizând mai îndeaproape dificultăţile, care îi împiedică pe cei mai mulţi locuitori din Nazaret să creadă în Isus, se descoperă că ele, în fond, privesc misterul întrupării. Ei nu acceptă că omul Isus, care a trăit în satul lor, pe care l-au văzut crescând şi pe ale cărui rude le cunosc, este trimisul lui Dumnezeu, purtătorul adevărului. În realitate, avem o componentă de scandal în adevărul-eveniment care constituie conţinutul credinţei. Acestea, însă, nu sunt în contrast cu logica umană, ci o depăşesc. Acum, toate acestea constituie, fără îndoială, o dificultate, care însă poate să fie învinsă, pentru ca abandonându-se prin credinţă, omul îşi dă seama că se dezrădăcinează din el însuşi pentru a se fundamenta pe Dumnezeu, care nu înşală şi nu poate înşela.
Credinţa este, deci, dificilă, este ca un drum în urcare, mereu problematic şi fără încetare hrănit de cuvântul şi harul lui Dumnezeu. Şi aici mi se par oportune două observaţii.
Prima se referă la natura credinţei. Aceasta este darul lui Dumnezeu şi, în acelaşi timp, o alegere a omului. Atitudinea de credinţă este, deci, raţională şi trebuie să fie reflectată, în sensul că credinciosul trebuie să aibă clare motivele care justifică alegerea sa. Totuşi, în ea însăşi, credinţa este depăşirea raţiunii umane, este adeziune la adevăruri care sunt dincolo de capacităţile sale de cunoaştere. De aici rezultă că raţiunea nu poate fi criteriul şi măsura credinţei. Dimpotrivă, credinţa este cea care luminează raţiunea.
A doua observaţie face referinţă la dificultăţile locuitorilor din Nazaret. Chipul uman şi familiar al lui Isus îi împiedică să cerceteze în profunzime pentru a cunoaşte misterul pe care-l ascunde persoana sa. Aceeaşi problemă se pune şi pentru Biserică. Şi este normal, pentru că ea continuă prezenţa şi misiunea lui Isus în mijlocul oamenilor. Chipul uman al comunităţii ecleziale, un chip plin de riduri şi marcat de atâtea mizerii, activitatea sa în diferite sectoare ale vieţii oamenilor, structurile sale, îi fac pe mulţi să considere Biserica cu un fapt social, o instituţie. Este o constatare, chiar onestă, dar care nu merge dincolo de realitatea ce apare observaţiei şi nu ajunge să înţeleagă misterul adevărat al Bisericii, trupul lui Cristos, în care îşi revarsă plinătatea, ca să fie pentru toţi oamenii semnul iubirii lui Dumnezeu, care cheamă la mântuire.
"Să ştie măcar că este un profet în mijlocul lor".
Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Tema necredinţei - subiectul central în fragmentul evanghelic - este prezentă şi în prima lectură. Textul este luat din Cartea profetului Ezechiel şi face parte din relatarea chemării profetului. Acesta, din familie sacerdotală, se afla printre primii evrei deportaţi în Babilon, deportare ce a avut loc în jurul anului 597 î.d.Cr. Cinci ani după, Domnul îl cheamă la slujirea profetică pe care o va desfăşura în mijlocul acelora care se aflau în exil. Punându-l deoparte pentru dificila misiune pe care avea de gând să i-o încredinţeze, Domnul îi face cunoscut că va trebuie să se confrunte cu un popor de răzvrătiţi. Cuvântul său nu va fi ascultat şi profetul va trebuie să sufere din cauza durităţii inimii lor. Acesta este destinul tuturor profeţilor biblici, misiunea lor ajunge la faliment şi, totuşi, prin insuccesele lor, Dumnezeu face să înainteze istoria mântuirii. Necredinţa este păcatul care însoţeşte istoria poporului lui Dumnezeu.
"Ei şi părinţii lor s-au revoltat împotriva mea până în ziua aceasta". Este natural să ne întrebăm în ce constă şi ce forme asumă atitudinea negativă a poporului. Ea se exprimă clar într-o linie de conduită care se pune în contrast cu voinţa lui Dumnezeu. Profeţii, în predica lor, condamnă cultul redus la o pură exterioritate. Dar iau atitudine şi contra nedreptăţii, asupririi, violenţei, corupţiei. Când omul nu recunoaşte raportul creatural cu Dumnezeu, devine sclav al propriului egoism şi izvor de sclavie. Necredinţa practică îşi are rădăcina într-o altă respingere, care se pune la nivelul minţii şi al inimii. Israelul a rătăcit sensul alianţei, nu o mai înţelege ca iniţiativă liberă şi gratuită a bunăvoinţei lui Dumnezeu, care cere un răspuns de fidelitate.
Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Liturgia cuvântului din această duminică ne ajută să facem un examen de conştiinţă. Necredinţa concetăţenilor lui Isus este stigmatizată de acesta prin recurgerea la un bine cunoscut proverb: "Un profet nu este dispreţuit decât în patria lui, printre rudele sale şi în casa lui". Această afirmaţie ar trebui să ne facă atenţi şi pe noi, toţi, ca să nu cădem în aceeaşi eroare ca locuitorii din Nazaret. De fapt, într-un anumit sens, astăzi, noi suntem rudele sale, iar Biserica ar putea fi considerată casa lui actuală. Să ne oprim asupra câtorva piste de reflecţie.
Prima. Oare nu ajungem şi noi în pericolul de a avea o anumită prejudecată despre Isus, de a ne construi o anumită imagine despre el şi despre mesajul său, adesea potrivită cu gusturile şi înclinaţiile noastre, astfel încât să îndulcim impactul cu el şi să facem mai puţin urgent şi dureros procesul de convertire, de schimbare?
A doua pistă de reflecţie. Nu suntem noi primii care ne scandalizăm de realitatea Bisericii, că o judecăm după parametrii pur umani şi ne sustragem de la pretenţia ei de a reprezenta continuarea în timp a misterului întrupării? Suntem cu adevărat deschişi să primim prezenţa lui Cristos în modul în care ea ni-l oferă? Sau preferăm, în schimb, să recurgem la reprezentările unui Isus făcut după chipul şi asemănarea noastră?
Şi a treia pistă. Până la ce punct acceptăm în viaţa noastră şi în cea a fraţilor noştri, paradoxul unei puteri a lui Cristos, care se manifestă în slăbiciune şi în fragilitate? Oare nu e adevărat adesea contrariul, adică faptul că noi încercăm să mascăm slăbiciunea credinţei noastre printr-o ostentaţie de forţă, activism sau înţelepciune?
Părinte Sfânt, care îţi descoperi iubirea în chipul omenesc al cuvântului făcut trup, biruie necredinţa noastră. Ajută-ne să recunoaştem în Isus, omul din Nazaret, înţelepciunea venită de sus, minunea mântuirii noastre şi să înţelegem că în orice situaţie de slăbiciune şi de faliment există posibilitatea extraordinară a manifestării împărăţiei tale. Încredinţăm necredinţa noastră inimii tale iubitoare de Tată. Suntem un neam încăpăţânat şi cu inima împietrită, ancorată de mândria noastră. Ajută-ne să dezlegăm nodurile orgoliului nostru încăpăţânat. Amin. 5 iulie 2015
