"A venit la ai săi şi ai săi nu l-au primit"
Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Viaţa omenească, în orice stare sau condiţie ar fi trăită, are parte de puţine momente extraordinare, ieşite din comun, care să trezească uimirea şi uluirea, la simţirea cărora să-ţi stea mintea în loc şi privirea suspendată. Dimpotrivă, ştim bine cu toţii, că mai toate lucrurile se petrec mereu, în acelaşi fel. Arareori ies din făgaşul lor firesc. Vremea are aceleaşi variaţii, îndeobşte cunoscute, activităţile cotidiene sunt cam aceleaşi, sentimentele noastre sunt şi cele ale semenilor noştri şi noi ne simţim bine să fim consideraţi oameni cumsecade, adică normali. Însă, nouă ne place mult şi senzaţionalul, ceea ce este provocator şi palpitant, ceea ce răpeşte sau declanşează admiraţia noastră. La televizor urmărim cu atenţie sporită subiectele sau emisiunile de senzaţie, chiar dacă ştim că ele ne sunt prezentate în aşa fel încât să ne apară senzaţionale. Bunăoară, până şi într-o reclamă cu un simplu săpun, vrea să ni se spună că nu se dobândeşte doar curăţirea trupului, ci frumuseţea în sine. Maşina din spotul publicitar nu este doar pentru mişcare rapidă şi utilă, ci cu ea îţi asiguri libertatea şi confortul. Sucul nu doar răcoreşte, ci redă trupului echilibrul pierdut şi îl energizează complet. Aşadar, trăim normal dar căutăm extraordinarul.
În viaţa de credinţă mulţi oameni sunt convinşi, până la încăpăţânare, că nu totul poate fi simplu, normal, firesc, că aici, mai ales aici, trebuie să existe mult spaţiu pentru miraculos, pentru gesturi, fapte sau evenimente care scapă ordinii fireşti şi oricărei imaginaţii sau previziuni. Şi aceasta este o mare iluzie, pentru că nu e aşa. Din această cauză, Dumnezeu, în sine, dar mai ales în Fiul său Isus Cristos, este o dezamăgire. Nemulţumirea pe care o au mulţi la adresa lui pleacă tocmai din faptul că nu găsesc nimic senzaţional în ceea ce el face sau în modul în care acţionează în lume, ignorând că a-ţi trăi credinţa nu înseamnă nicidecum să ai zilele vieţii presărate cu minuni, cu favoruri alese şi neobişnuite.
A venit Isus la ai săi şi ai săi, oamenii de atunci, dar şi cei de astăzi, nu l-au primit, pentru că şi-a ales un grajd ca loc unde să se nască; nişte părinţi foarte simpli, cu o situaţie economică modestă; pentru că a avut o copilărie ca a oricărui copil evreu din timpul său; o tinereţe ascunsă în care nu a etalat nimic. Poate fi Isus Cristos recunoscut ca Fiu al lui Dumnezeu, ca adevărat profet care vorbeşte în numele lui, cu o viaţă aşa de normală?
Pentru compatrioţii săi, nazarinenii, lucrul acesta, aşa cum reiese din evanghelie, a fost imposibil. După ce Isus a făcut mai multe minuni în regiunile învecinate, a venit şi în locul lui natal, ca să înfăptuiască aceleaşi semne, dar fără niciun succes. Ba, dimpotrivă, având parte de respingerea şi necredinţa alor săi. Atitudinea lor a fost la început una de stupoare şi uimire, ca să se schimbe la final în scepticism şi necredinţă. Uimirea le-a fost provocată de învăţătura erudită şi de vindecările pe care Isus le-a săvârşit mai ales în Cafarnaum. Chiar dacă Isus nu a frecventat şcoala superioară de la Ierusalim, nu a fost din această cauză un analfabet sau un incult. Apelativul Rabbi, întâlnit de atâtea ori în evanghelie, adică Învăţătorule, deşi nu a fost un titlu de învăţător oficial al Legii de cărturari, cu toate acestea, el nu a frecventat o instituţie specială, dar i-a indicat apartenenţa lui la acea categorie de persoane care pot lua cuvântul cu autoritate în sinagogă. După modul său de a învăţa, Isus a arătat că are daruri carismatice, care până atunci nu s-au lăsat deloc observate la el, şi care tocmai din această cauză au găsit în ascultătorii săi nedumerire şi aversiune.
Pentru ei, toată identitatea lui Isus era cuprinsă şi consumată în întrebările retorice din evanghelie. Toţi ştiau că el este lemnarul, fiul lui Iosif şi al Mariei, că a trăit tot timpul la fel ca ei, că tânărul Isus nu a prezentat niciodată nimic special. Să fie el cel care a săvârşit vindecările în satele învecinate? Să fi fost el un copil minune? Nu, el nu ar putea avea nimic deosebit. Menţionarea explicită că este fiu de tâmplar nu are nimic dispreţuitor faţă de această meserie. Într-o discuţie complicată, în care nu se ajungea uşor la o soluţie, în limbajul uzual se folosea la evrei chiar următoarea zicală interogativă: "Nu se găseşte pe aici un tâmplar sau un fiu de tâmplar care să rezolve problema?". Însă, un fiu de tâmplar rămânea în definitiv un fiu de tâmplar. El nu putea fi nici taumaturg, nici orator, nici mântuitor al lui Israel sau al întregii lumi. Cei din Nazaret au judecat la fel ca mulţi oameni din timpul nostru: cine face lucruri neobişnuite, trebuie să aibă o viaţă neobişnuită.
Şi totuşi, credinţa vrea ca noi să vedem în omul Isus din Nazaret pe Dumnezeu făcut om. Din Biblie reiese că atunci când Dumnezeu intervine în viaţa oamenilor, o face după un principiu care străbate toată istoria sacră. El îşi descoperă măreţia şi puterea în cel ce este mic şi trecut cu vederea: un popor mic - poporul ales; un mesaj în cuvinte pe înţelesul tuturor; colaboratori neşcoliţi; ucenici modeşti şi fără prestanţă publică. De aceea, unii găsesc să-l acuze pe Dumnezeu deoarece nu acţionează cu grandoare, nu-şi alege oameni importanţi în ochii lumii. E cazul profeţilor Amos, Ieremia, Ezechiel care, ultimul, aşa cum am ascultat astăzi la prima lectură, n-a putut să facă în numele lui Dumnezeu nimic altceva decât să stea pur şi simplu în mijlocul unui popor răzvrătit, ca acesta să ştie măcar că are un profet în mijlocul lui.
De ce este Dumnezeu aşa? De ce are asemenea preferinţe? Pentru că, am auzit în a doua lectură, "puterea mea se vădeşte din plin în slăbiciune". Este răspunsul pe care îl primeşte sfântul Paul de la Domnul. De aceea, credinţa adevărată nu are de-a face cu grandomania, cu forţa, cu spectaculosul; nu e în căutare de senzaţional şi nu se sprijină pe minuni; credinţa adevărată îşi vede de îndatoririle zilnice; nu caută la ochii lumii, ci e atentă cum vede Dumnezeu. Ea se hrăneşte în sfera cotidiană cu toate slăbiciunile şi neputinţele pe care ni le cunoaştem. Pentru că, ne spune tot sfântul Paul, "atunci când sunt slab, sunt tare". Când suntem slabi, e tare Dumnezeu în noi.
Greşeala pe care au făcut-o cei din Nazaret o comitem şi noi mai întâi faţă de oamenii din jurul nostru, cu care avem de-a face zilnic, despre care credem că îi cunoaştem în întregime, şi de la care, spunem noi, nu mai avem nimic de învăţat. În consecinţă, arătăm dezinteres pentru ceea ce ei spun. Nu-i mai luăm în serios, pentru că toate faptele lor şi ideile ni se par banale şi fără vreun folos.
De unde are el toate acestea? Întrebăm şi noi despre cei pe care îi întâlnim după o perioadă îndelungată, timp în care s-au schimbat psihic, s-au realizat profesional, s-au prelucrat şi valorificat în direcţia bună. Iar noi îi tratăm după aspectele mai puţin plăcute de altădată, deja expirate.
Greşeala nazarinenilor o comitem şi noi faţă de Dumnezeu, când îi cerem în schimbul credinţei să facă minuni, când ne indignăm că nu intervine vizibil în problemele noastre, când îi spunem că nu face nimic pentru noi. O comitem faţă de Isus, când ne gândim la el ca la un simplu om din istoria omenirii, care a trăit ca ceilalţi oameni, când nu îi oferim credinţa noastră, ascultarea voinţei şi a minţii lui în calitatea de Fiu al lui Dumnezeu.
Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
De aceea, astăzi, trebuie să ne rugăm pentru credinţă, pentru acea credinţă pe care s-o trăim în acţiunile simple, repetate, zilnice, în faţa celorlalţi oameni, aşa cum sunt ei, pentru ca Isus, care vine la noi, să fie primit de noi cum se cuvine, cât suntem ai săi şi vrem să fim ai săi, şi să-l iubim pentru că este om şi Dumnezeu cu noi. Amin.
Lăudat să fie Isus Cristos!
