Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Omul a privit din totdeauna cu speranţă către altcineva; copilul priveşte către părinţi şi la părinţi şi de multe ori îi imită în ceea ce fac. Am privit sau privim la fraţii noştri mai mari, la prieteni, la cei cărora le-a reuşit în viaţă, la cei care au depăşit sau ştiu să depăşească cu optimism dificultăţile vieţii. Ne-a creat Dumnezeu cu darul privirii şi pentru că este un dar trebuie să-i mulţumim.
Adventul este timpul sacru pe care Biserica l-a pus la dispoziţia noastră şi ne îndeamnă să privim plini de speranţă spre cel care urmează să vină, Emanuel, Dumnezeu cu noi, lumină spre luminarea neamurilor, aşa cum recităm în Crez, speranţă pentru cei fără de speranţă, bucurie pentru cei întristaţi sau şi mai concret, pentru a fi în sintonie cu prima lectură de astăzi, luată din Cartea profetului Isaia: veste bună pentru cei săraci, vindecare pentru cei cu inima zdrobită, eliberare pentru cei închişi, libertate pentru cei aflaţi în război, milostivire pentru cei aflaţi în păcat.
Ne aflăm în a treia duminică din Advent, pentru mesajul de bucurie pe care îl transmite, supranumită şi duminica Gaudete, adică duminica bucuriei, iar calea către Crăciun continuă. Ioan Botezătorul este însoţitorul nostru de astăzi, modelul spre care Biserica ne îndeamnă să privim, ghidul de care trebuie să ne lăsăm însoţiţi pe calea către Lumină. O întrebare însă trebuie să ne-o punem în mod obligatoriu, şi anume: mai este Ioan Botezătorul cu adevărat un ghid spre Cristos pentru omul de astăzi, pentru creştinul de astăzi? Mai este omul de astăzi sensibil la glasul care strigă în favoarea convertirii?
Pentru cei care au fost în piaţa "Sfântul Petru" în ziua alegerii papei Francisc, încă de dimineaţă şi până seara, în momentul ieşirii fumului alb, au putut să vadă un om îmbrăcat în pânză de sac, desculţ şi care, chiar dacă afară ploua, s-a rugat mai toată ziua, stând în genunchi pe piatra cubică din piaţă. Mulţi din pelerinii prezenţi l-au privit cu mare curiozitate. Şi mai mulţi au făcut fotografii pe care le-au postat imediat pe diverse reţele de socializare. Doar un singur om, la un moment dat, s-a apropiat de el şi l-a acoperit cu umbrela. Probabil că acel sărac nici nu şi-a dat seama, pentru că era cufundat în rugăciune. Atunci, mulţi din cei prezenţi s-au apropiat şi l-au fotografiat şi mai mult. Era ceva inedit, dar nimănui nu-i trecuse prin minte să facă acel gest simplu pe care l-a făcut pelerinul cu umbrela. Seara, la balconul principal al bazilicii Sfântului Petru apărea noul papă, care, aşa cum ştim, şi-a luat numele de Francisc. Mulţi din cei prezenţi în piaţă aveau să spună ulterior că persoana îmbrăcată în pânză de sac a fost un semn a ceea ce avea să fie. Eu nu ştiu dacă a fost un semn sau nu, dar ceea ce ştiu e că oamenii l-au văzut ca pe ceva curios şi drept dovadă, în loc să-i ia exemplu, adică să se roage sau măcar să-l ajute ţinându-i o umbrelă să nu-l ude, l-au fotografiat. De curiozitate, vă invit să intraţi pe internet şi să căutaţi date legate despre această persoană, veţi vedea câte veţi găsi.
Cred că la fel s-ar întâmpla şi cu Ioan Botezătorul, dacă ar veni astăzi printre noi. Să vezi un om îmbrăcat în haine de păr de cămilă, să mănânce lăcuste şi miere sălbatică, cred că înainte să-i ascultăm mesajul de convertire, foarte mulţi şi-ar scoate telefoanele mobile, l-ar fotografia şi i-ar trimite imaginea pe reţelele de socializare. Acesta e omul zilelor noastre! Dar dacă persoana lui ar părea cel puţin curioasă, oare mesajul pe care l-ar transmite, cum ar părea?
Să ne întoarcem la textul din evanghelie. Ioan Botezătorul a fost trimis de Dumnezeu ca să dea mărturie. Nu a venit să-i sperie pe oameni prin mesajul său de convertire, nu a venit nici ca să trezească compătimire şi cu atât mai puţin, curiozitate. A venit ca să dea mărturie despre lumină.
Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Suntem astăzi martorii unei curiozităţi cel puţin bizară. Am cucerit spaţiul, dar nu reuşim să ne cucerim pe noi înşine, să ne cunoaştem, să ne apreciem la adevărata noastră valoare, aceea de fii ai lui Dumnezeu. Am descoperit aparatura cea mai sofisticată posibil, dar nu am reuşit să pătrundem în inima noastră pentru a ne înţelege cu adevărat. E atâta aparatură medicală astăzi, dar paradoxal, oamenii mor mai mult ca oricând din cauza atâtor boli, am construit roboţi care pot să facă de toate, iar pe om l-am lăsat fără locul de muncă, am făcut din telefon un aparat fac totum şi l-am îndepărtat pe om de om.
După toate acestea, trebuie să ne punem o altă întrebare, aceeaşi pe care i-au pus-o preoţii şi leviţii lui Ioan Botezătorul: cine eşti tu? Ce spui despre tine însuţi? Cine eşti tu, omul începutului de mileniu? Cine eşti în faţa lui Dumnezeu care te-a creat? Cine eşti în faţa realităţilor, de multe ori dificile, ale vieţii? Ioan Botezătorul a mărturisit, nu a tăgăduit: nu sunt eu Cristos! Cu alte cuvinte, nu sunt eu Mântuitorul! Eu sunt glasul celui care strigă în pustiu: îndreptaţi calea Domnului.
Ascultând aceste cuvinte, în lumina exemplului lui Ioan Botezătorul, aproape că îmi vine să spun că avem două lucruri de făcut: să clarificăm cine suntem şi apoi să îndreptăm ceea ce nu suntem, adică să revenim pe calea Domnului, cea pe care şi profetul o dorea dreaptă.
Cine suntem? Poate că suntem Ilie? Sau poate profetul? Sau poate am uitat cine suntem?
Suntem fiii lui Dumnezeu, botezaţi în numele Sfintei Treimi, "calea privilegiată a Bisericii", cum spunea sfântul Ioan Paul al II-lea în enciclica Redemptor hominis sau "fiinţa cea mai iubită de Dumnezeu", cum ne repetă des Papa Francisc sau de ce nu, "fiinţa răscumpărată", cum o repeta şi ne încuraja fericitul nostru martir, Anton Durcovici.
Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Suntem receptacole ale iubirii lui Dumnezeu, semnul prin excelenţă al iubirii lui Dumnezeu, singurii pe care, după cum spunea acelaşi sfânt papă Ioan Paul al II-lea, "am fost creaţi pentru noi înşine".
În acelaşi timp în om, în oameni, găsim deşert, teren arid, dar găsim şi oaze pline de verdeaţă, găsim deopotrivă harul, dar şi păcatul, lumina şi întunericul. Ioan Botezătorul ne spune că am fost creaţi pentru lumină, că misiunea noastră pe pământ este aceea de a face loc luminii în viaţa noastră şi apoi, încărcaţi de ea, să luminăm.
Printre altele, convertirea înseamnă să alegem, iar astăzi, în a treia duminică din Advent, în drumul nostru spre Crăciun, suntem chemaţi să alegem. Vrem lumina sau întunericul? Vrem oaza sau deşertul? Vrem păcatul sau harul? Dumnezeu nu obligă pe nimeni. Credinţa este un dar gratuit şi aceasta o vom vedea în curând în ieslea de la Betleem. Singura factură pe care Dumnezeu ne-a cerut s-o plătim a fost şi este cea a credinţei, pentru că serviciile el le-a făcut deja.
Cât de frumos sună cuvintele primei lecturi, luată din Cartea profetului Isaia: "Duhul Domnului este asupra mea, căci Domnul m-a uns şi m-a trimis să aduc săracilor vestea cea bună, să vindec pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc celor închişi eliberarea şi celor prinşi în război libertatea; să dau de ştire un an de milostivire al Domnului". Este slujirea lui Dumnezeu faţă de oameni.
Poate că şi noi am făcut experienţa sărăciei sau poate o mai facem, a sărăciei materiale, dar şi a celei spirituale şi umane, a bolii, a suferinţei de tot felul şi cât de fericiţi am fost când cineva ne-a întins o mână, când ne-a mângâiat şi ne-a încurajat să privim spre cel care a venit strict să ne ajute. De câte ori nu am avut inima zdrobită din cauza necazurilor vieţii, când aparent nu mai era nicio soluţie la ceea ce ni se întâmpla şi din nimic s-a rezolvat. Cerul ne-a trimis un răspuns. Poate că am fost sau încă mai suntem în închisoarea, fie fizică, fie simbolică a vreo unei duşmănii. Poate că cineva nu ne îngăduie, nu ne acceptă, ne urăşte, ne invidiază. Ce eliberator să ştii că chiar şi cel mai mare duşman îţi spune: "Iartă-mă!". Şi, de ce nu, poate că am fost sau mai suntem în război, cu noi, cu vecinii noştri, cu rudele noastre, cu o boală anume, cu egoismul nostru sau cu autosuficienţa noastră. Ce minunată este libertatea! Să ştii că poţi să mergi şi să-i spui lui Dumnezeu necazul tău, păcatul tău şi să primeşti îmbrăţişarea lui iertătoare, ce mângâiere!
Iată de ce profetul, prin cuvintele sale pregăteşte la rândul său calea Mântuitorului. La începutul Evangheliei sfântului Luca, Isus însuşi va prelua aceste cuvinte în sinagoga de la Nazaret şi le va face proiectul său, misiunea sa pe pământ. Iată de ce, Ioan Botezătorul a venit să dea mărturie despre lumină. Lumina îi luminează pe oameni, va spune evanghelistul Ioan, dar îi luminează pentru ca la rândul lor să devină lumină.
Am primit un dar la botez, am primit o lumină pe care, atunci, părinţii şi naşii, iar mai apoi, noi, la mir, am promis să o ţinem mereu aprinsă. Era lumina credinţei. Iată de ce este nevoie ca şi astăzi Ioan Botezătorul să ne amintească de ea, că suntem chemaţi la rândul nostru să dăm mărturie pe diferitele căi ale vieţii, iar calea prin excelenţă este cea a bucuriei.
De altfel, apostolul Paul, în cea de-a doua lectură de astăzi, luată din Prima scrisoare către Tesaloniceni, ne şi spune: "Bucuraţi-vă întotdeauna. Rugaţi-vă neîncetat. Aduceţi mulţumiri pentru toate, căci acest lucru îl vrea Dumnezeu de la voi întru Isus Cristos. Nu stingeţi Duhul. Feriţi-vă de tot ceea ce este rău".
Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Este misiunea noastră de a lua în serios mesajul lui Dumnezeu, de a ne bucura că suntem fiii săi, de a-l fotografia, aşa cum am face-o dacă ar veni din nou Ioan Botezătorul, de a-l fotografia cu inima şi de a-l arăta tuturor, nu doar pe reţelele de socializare, ci cu viaţa noastră, prin bucuria noastră sufletească, prin răbdarea noastră în încercări, prin noi înşine care am fost creaţi de Dumnezeu după chipul şi asemănarea sa.
