Iubiţi credincioşi, dragi ascultători,
Duminica aceasta, a treia din Advent, are o semnificaţie specială. Ne aduce, în acest timp de pregătire pentru a-l întâmpina pe Cristos-Mesia care vine, o notă de bucurie. Cuvântul pe care Dumnezeu ni-l trimite astăzi prin glasul Bisericii dă aromă şi culoare aşteptării noastre, tocmai pentru că este un mesaj continuu de bucurie. Nu este vorba de un cuvânt răsunător, care lasă în inima noastră doar un ecou al unor expresii frumoase, dar este un cuvânt care are puterea de a transforma din interior orice situaţie şi orice persoană care îl primeşte în viaţa sa. Este, aşadar, un cuvânt care produce efect; un efect imediat, care descrie o stare de spirit. În acelaşi timp este şi un mandat precis, o misiune clară de asumat în acest timp în care suntem chemaţi să-l descoperim pe Mesia, care vine în inimile noastre. Avem o misiune de îndeplinit, aşa cum a avut şi Ioan Botezătorul, pentru că fiecare dintre noi este trimis de Dumnezeu să anunţe şi să pregătească venirea lui Cristos, după ce l-am recunoscut noi, în viaţa personală. Şi recunoscându-l pe Cristos, avându-l pe Cristos, trăim adevărata bucurie la care ne invită Liturghia de astăzi. Bucuria, de fapt, face parte integrantă din identitatea noastră de creştini: "Fraţilor, bucuraţi-vă!" ne îndeamnă astăzi şi sfântul apostol Paul în a doua lectură. Avem nevoie de încurajare în viaţa noastră. Cu greutăţile pe care trebuie să le înfruntăm zi de zi, cu preocupările care nu lipsesc niciodată, cu veştile pe care le citim în ziare sau le vedem la televizor, cu anumite ritmuri ale vieţii care ne solicită mult, nu putem spune că totul ne merge foarte bine. Să nu mai vorbim apoi de situaţia când cineva nu se simte bine, este bolnav sau când se simte neputincios în faţa suferinţei unei persoane dragi sau când vedem chiar în mediul în care trăim că există atâtea nedreptăţi sau realităţi neînţelese ori absurde, eronate... Toate acestea ne îndreptăţesc, aşadar, să spunem că îndemnul sfântului Paul adresat tesalonicenilor de a fi veseli, bucuroşi, este un cuvânt mare, un cuvânt cu adevărat salvator.
Este adevărat că uneori poate exagerăm văzând doar laturile negative ale vieţii şi mai puţin ne oprim şi la cele pozitive. Dar tocmai lecturile de astăzi ne ajută să găsim bucuria adevărată şi nu o veselie ieftină a aceluia care se simte bine, care are o situaţie bună şi nu-şi face griji pentru nimic. În prima lectură, din cartea profetului Isaia ne este dat să auzim astfel de cuvinte care ne orientează spre o bucurie solidă, trainică: "Domnul m-a uns şi m-a trimis să aduc săracilor vestea cea bună, să vindec pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc celor închişi eliberarea şi celor prinşi în război libertatea, să dau de ştire un an de milostivire al Domnului". Invitaţia la bucurie care ne parvine din cuvântul lui Dumnezeu, nu este adresată celor care trăiesc doar momente de distracţie, ci tocmai acelora care cunosc şi ştiu din experienţă ceea ce înseamnă truda, greutăţile, sacrificiile, nedreptatea şi durerea pe acest pământ.
Trebuie să recunoaştem că bucuria noastră se construieşte şi se menţine atunci când trăim realitatea fiecărei zile la lumina cuvântului lui Dumnezeu, nu trăind din aşteptări inutile, din iluzii sau din curiozităţi.
Evanghelia de astăzi ne prezintă tocmai curiozitatea pe care o aveau preoţii şi leviţii faţă de Ioan Botezătorul: "Cine eşti tu?" - îl întreabă aceştia. "Eşti Ilie? Eşti profetul?" - continuă ei şirul întrebărilor. Era oare o curiozitate de natură istorică? O curiozitate de a cunoaşte planul lui Dumnezeu? Sau provenea mai degrabă din teama de a nu apărea cumva o noutate exact în timpul lor, noutate care să răstoarne toate convingerile lor de până atunci? Dorinţa lor se oprea la a-l aştepta pe Mesia şi doar atât. Mesia trebuia să fie mereu cel prevestit, dar niciodată cel venit, cel recunoscut în mijlocul lor. Aşa a fost perceput.
Dar se pare că istoria se repetă. Există şi astăzi oameni care se interesează de curiozităţi şi atât. Ce este Crăciunul pentru mulţi astăzi? Ce aduce el nou? Pentru unii este Crăciun comercial, pentru alţii Crăciun vacanţă sau alte tipuri de Crăciun aşa-zis modern. Chiar şi Mesia este perceput de unii doar ca un personaj din vechime, povestit de bunici nepoţilor, dar tot mai greu recunoscut în viaţa concretă.
Ioan Botezătorul răspunde despre identitatea sa, punând în lumină tot mai mult identitatea lui Cristos. Ioan se descrie pe sine drept "glasul celui care strigă în pustiu: Îndreptaţi calea Domnului!"
Ioan este, am putea spune, vestitorul din umbră. El nu este zgomotul difuzoarelor din pieţe, din supermarket-uri. Este glasul umil al celui care vorbeşte în tăcerea lumii, acolo unde totul tace şi aşteaptă cu umilinţă şi cu evlavie. Este glasul pe care îl distingem în Biserică, glasul cuvântului proclamat. Este glasul aproape stins al săracilor, al bolnavilor, al celor singuri, lipsiţi de curaj şi de încredere. Când vom percepe acest glas atunci îl vom găsi cu adevărat pe Mesia cel pe care îl aşteptăm.
O istorioară veche povesteşte despre o comunitate mică de la ţară care a fost anunţată că va veni Mesia într-o noapte de sâmbătă spre duminică. Tocmai din acea comunitate îşi va începe misiunea sa. Toţi oamenii din sat s-au adunat deja din cursul zilei pentru a se pregăti să-l întâmpine pe Mesia. Au organizat o cină de sărbătoare cu cântece şi rugăciuni. Au pus la punct toate detaliile şi aşteptau să sosească Isus. La miezul nopţii toţi erau pregătiţi să-l vadă. Inimile tuturor erau pline de emoţie. Dar încă nu sosise. Spre dimineaţă se făcea simţită oboseala tuturor, dar Mesia tot nu apărea. Unii şi-au pierdut răbdarea, dar au rămas în continuare în aşteptare. În sfârşit, duminică pe la miezul zilei, Mesia bate la uşa casei în care se aflau sătenii. Intrând, el le spune cu multă delicateţe: "Scuzaţi-mă, dar am întâlnit un copil care plângea şi m-am oprit pentru a-l consola". Este sugestivă această istorioară. Într-adevăr, acolo unde plâng copii, fără a fi consolaţi, acolo unde sunt săraci, bătrâni, fără a fi ajutaţi, acolo unde sunt bolnavi, fără a fi îngrijiţi sau oameni singuri, fără a fi vizitaţi, acolo unde este suferinţă, fără a se găsi oameni care să o aline, acolo Mesia, Cristos încă nu a venit.
De aceea, Ioan Botezătorul ne cheamă în acest timp să pregătim calea Domnului, să îndreptăm cărările lui prin viaţa noastră, prin inimile noastre deschise spre cei mici, neajutoraţi. Ne cheamă să răspundem şi noi cine suntem, care este identitatea noastră de creştini. Se vorbeşte des în ultimul timp de tot felul de crize: criză pe plan economic, criză în politică, criză de valori, criză a familiei, criză în educaţie, criză de identitate... Însă pe lângă dificultăţile pe care le creează aceste crize este bine să vedem şi partea pozitivă. Toate aceste crize vor să spună că ceva nu merge, că ceva trebuie revizuit, schimbat, îndreptat.
Mândria se îndreaptă prin umilinţă. "Tu cine eşti?" - este întrebat Ioan. Iar el răspunde: "Eu nu sunt Cristos".
El vrea să spună cu alte cuvinte: Eu nu sunt atotputernic, nu sunt eu stăpânul vieţii sau al pământului. Nu sunt Dumnezeu care singurul poate decide ce este bine şi ce este rău.
Minciuna se îndreaptă prin mărturisirea adevărului. Dezbinarea se îndreaptă prin realizarea unităţii, iar egoismul prin solidaritate, prin iubire.
Iubiţi credincioşi, dragi ascultători,
Aceasta este mărturia curajoasă pe care trebuie să o învăţăm de la Ioan Botezătorul. Să învăţăm să-l cunoaştem pe Cristos pe care îl căutăm, pe care îl aşteptăm. El se află deja în mijlocul nostru, în speranţele noastre, în bucuriile şi necazurile noastre. De aceea să dorim să-l mărturisim şi noi pe Dumnezeul luminii, care a dat lumină şi frumuseţe existenţei noastre, care trimite mereu razele sale luminoase chiar şi în locurile cele mai întunecate ale fiinţei noastre, ale istoriei noastre. Să avem curajul să-l mărturisim pe Cristos în care credem, în ciuda fragilităţii noastre. Să nu ne temem să spunem că Isus este cel pe care îl aşteptăm şi îl sărbătorim la Crăciun şi că numai el ne poate da adevăratul sens al credinţei noastre. Să pregătim naşterea lui Cristos alături de preasfânta Fecioară Maria. Să căutăm să o pregătim, de asemenea, în mediul nostru, aducând un climat de pace creştină. Oamenii au nevoie de dovezi privitoare la naşterea lui Cristos, la Betleem şi puţine dovezi sunt atât de convingătoare ca bucuria obişnuită a creştinului, chiar şi în necazuri. Sfânta Fecioară a avut parte din plin de toate acestea, când a ajuns la Betleem, obosită de drumul lung, negăsind niciun loc demn pentru a-l naşte pe Fiul său. Însă aceste situaţii nu au făcut-o nici pe departe să-şi piardă bucuria că l-a văzut pe Mântuitorul venit între noi, oamenii. Să o implorăm să ne însoţească în acest drum care ne-a mai rămas până la Crăciun şi să ne inspire şi nouă bucuria matură şi sănătoasă care este rodul harului divin.
