Iubiţi credincioşi, dragi seminarişti, dragi radioascultători,
Bucuria este un sentiment pe care l-am experimentat de atâtea ori în viaţă şi către care tinde fiecare fiinţă umană. Ne străduim să o căutăm în diferite locuri, în diferite maniere, prin diferite mijloace. Omul care se bucură şi ştie să ofere bucuria sa celor de lângă el, este apreciat şi îi atrage pe ceilalţi. Ne place deseori să stăm în preajma celor care sunt o sursă de bună dispoziţie şi ne îndepărtăm de cei trişti sau de cei care sunt pesimişti.
Vedem însă că de multe ori bucuria întârzie să apară şi oricât ne-am strădui să o facem prezentă în viaţa noastră, parcă fuge de noi. Mai ales în zilele noastre, vedem atâţia oameni trişti, oameni necăjiţi, supăraţi. Parcă oamenii timpului nostru au pierdut reţeta bucuriei. Dar cum să te bucuri când îţi este ameninţat locul de muncă şi poţi ajunge şomer, iar acasă te aşteaptă o familie pe care trebuie să o întreţii? Cum să te bucuri când eşti ţintuit pe patul de suferinţă şi medicii îţi spun că nu mai sunt prea multe lucruri de făcut pentru tine? Cum să te bucuri când vezi că din cauza inundaţiei ai rămas fără casă? Şi lista necazurilor ar putea continua.
În acest context, lecturile duminicii de astăzi, a treia din Advent, ne invită la bucurie. Dar nu la o bucurie oarecare, ci la aceea care porneşte din încrederea deplină în Dumnezeu. Acea încredere care te face senin chiar şi în cele mai mari încercări.
Deja prima lectură luată din Cartea profetului Isaia, ne prezintă invitaţia la bucurie. Însă ne surprinde lista celor invitaţi. În timpul lui Isaia, poporul suspina după linişte, după dreptate şi pace. Poporul israelit era măcinat nu numai de pericolul asupritorilor străini, dar oamenii simpli sufereau mai ales din cauza nedreptăţilor din popor, cauzate de conaţionalii lor. Cei puternici îi subjugau pe cei slabi, îi transformau în sclavi şi îi exploatau. Parcă ar fi o imagine în oglindă a realităţilor de astăzi. Acestora, celor săraci, celor cu inima zdrobită, celor înrobiţi sau închişi, profetul le vesteşte sosirea unor noi timpuri, de pace şi de dreptate. În aşteptarea unor astfel de timpuri, îi invită la bucurie.
Evanghelia de astăzi, îl aduce în prim plan pe Ioan Botezătorul, care ne arată că cele promise de Isaia, prin venirea lui Cristos s-au împlinit deja. Suspinul de veacuri al poporului a fost alinat astfel.
Aşadar, în această duminică, Ioan Botezătorul este ghidul nostru în pregătirea pentru sărbătoarea Crăciunului.
Împreună cu preoţii şi leviţii trimişi la Ioan, ne întrebăm şi noi: Cine este Ioan? Ce a făcut el extraordinar pentru a fi chemat să pregătească acea cale a Domnului?
În jurul lui, se crease un nucleu de ucenici care îl urmau şi care se formau la şcoala lui. Aceştia renunţaseră la toate cele lumeşti, pentru a se dedica slujirii lui Dumnezeu. Pentru Ioan, întâlnirea cu Isus, din punct de vedere spiritual, este o încununare a misiunii sale, văzând cum profeţiile de veacuri ajung la împlinire; însă din punct de vedere uman, am putea să o considerăm păguboasă. Ucenicii pe care el îi formase, îl părăsesc şi se apropie de Isus. Ce o fi simţit oare Ioan? S-a simţit trădat? L-a simţit concurent pe Isus?
Nicidecum. Tocmai într-o astfel de situaţie de încredere şi abandonare totală în providenţa divină îşi găseşte forţa de a deveni "glasul celui care strigă în pustiu", precum a zis Isaia profetul. Detaşarea de preocupările umane superflue, îl face să-şi întărească curajul de a se pune la dispoziţia lui Dumnezeu, devenind instrumentul prin care el le vorbeşte oamenilor. Iar a da mărturie despre lumină, pentru Ioan înseamnă a-i apăra pe cei săraci, pe cei fără de ajutor, pe cei neputincioşi, pe cei pe care lumea de atunci, dar şi de astăzi îi desconsideră şi al căror glas este înăbuşit fie cu forţa, fie prin mijloace economice, pentru a nu deranja liniştea iluzorie şi glasul conştiinţei. În această mărturie a apărării celor slabi, Ioan îşi găseşte bucuria, deoarece aceştia punându-şi încrederea doar în Dumnezeu, sunt vulnerabili în faţa celor care se cred puternici.
Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători, tema duminicii de astăzi, este o provocare şi pentru noi cei de astăzi şi cei de aici.
O povestioară spune, că într-un sat trăia un brutar renumit pentru pâinea sa. Într-o zi, brutarul cumpără de la un ţăran 1 kg de unt şi i se păru că a fost înşelat la cântar. Cântărind untul, observă că în loc de 1 kg, de fapt cântărea doar 800 de grame. Foarte supărat, brutarul l-a dat în judecată pe ţăran, spunând că înşală lumea şi a cerut, bineînţeles, pedepsirea acestuia. Imediat ţăranul a fost adus în faţa judecătorului, care l-a ameninţat:
- Dacă este adevărat ce spune brutarul, că îi înşeli pe oameni la cântar, te bag imediat la închisoare.
- Vă cer iertare, zise ţăranul, dar sunt nevinovat.
- Cum îndrăzneşti să minţi? sări brutarul. Chiar astăzi am cumpărat această bucată de unt de la tine. Domnule judecător, trebuie să-l închideţi pe acest şarlatan, care a încercat să mă păcălească!
- Aşa este, domnule? îl întrebă judecătorul pe ţăran. Acest unt este al tău?
- Da, este al meu, însă aş dori să vă explic. Vedeţi dumneavoastră, eu nu am prea mulţi bani. Mi-am cumpărat un cântar, dar nu am mai avut bani şi pentru greutăţi, aşa că pun unt pe un braţ al cântarului, iar pe celălalt pun o pâine de-a brutarului, care, zice el, are 1 kg. Acum, dacă pâinea brutarului n-a avut 1 kg, eu ce vină am? Auzind mărturia, judecătorul a cântărit o pâine şi, într-adevăr, aceasta nu avea decât 800 de grame. În locul ţăranului, pedeapsa i-a fost aplicată brutarului, care nu doar că înşela oamenii, dar mai dorea şi să fie aspru pedepsit cel despre care pretindea că l-ar fi înşelat.
Cât adevăr conţine această povestioară! Oare câţi oameni sub masca falsei dreptăţi şi a incoruptibilităţii, nu-i transformă pe semenii lor în sclavi? Căutând bucuria proprie îi lipsesc pe alţii de bucurie şi le lezează chiar şi demnitatea umană. Şi exemplele din ziua de astăzi în acest sens nu lipsesc. În acest context, este necesar să se audă şi astăzi glasul lui Ioan care strigă către pustiul sufletelor noastre: "Îndreptaţi calea Domnului" în inimile voastre, în viaţa voastră. Fiţi martori ai luminii şi iubirii lui Cristos în faţa oamenilor de astăzi.
Un astfel de glas este cel al Maicii Tereza de Calcutta, care este glasul exemplului. Şi ştim cum şi cât a lucrat ea. Câte vieţi salvate! Câţi săraci ajutaţi! Câte speranţe aprinse în atâtea inimi!
Episcopul martir Anton Durcovici, de la a cărui moarte am comemorat zilele acestea 57 de ani, este glasul mărturiei, care nu s-a temut să apere adevărul care este Cristos, chiar cu preţul vieţii. Astfel, s-a jertfit ca un adevărat apărător al dreptăţii şi al credinţei, pentru poporul care i-a fost încredinţat.
Sfântul Părinte papa Benedict al XVI-lea este "glasul păstorului". În urmă cu câteva luni, la rugăciunea Angelus, vorbea despre situaţia grea în care se află lumea de astăzi şi atrăgea atenţia asupra faptului că o societate fără Dumnezeu îşi pierde reperele, îşi creează proprii zei, îşi face alte priorităţi şi, astfel, este normal să intre în criză; iar în mesajul pentru Ziua Mondială a Păcii de anul acesta, atrage atenţia cu multă fermitate asupra faptului că cei care deţin puterea şi resursele economice astăzi, mai ales în ţările sărace, îi transformă în sclavi pe semenii lor.
Şi exemplele celor care se pun la dispoziţia lui Dumnezeu pentru a fi lumină şi călăuză pentru ceilalţi, ar putea continua. Însă nu este suficient doar să le admirăm. Trebuie să le şi urmăm. Fiecare dintre noi trebuie să aibă curajul de a deveni un glas aducător de speranţă şi de iubire în pustiul acestei vieţi. În jurul nostru sunt atâţia oameni care au nevoie de noi şi privesc spre noi cu atâta încredere.
Însă pentru a putea da mărturie şi a oferi bucurie altora, trebuie să o avem în primul rând în noi, în inima noastră. Iar acest lucru este posibil, aşa cum le spune sfântul Paul Tesalonicenilor şi nouă în cea de-a doua lectură de astăzi, prin rugăciune, prin mulţumirea neîncetată adresată Domnului pentru tot ce avem şi tot ce suntem şi, mai ales, prin fuga de păcat şi de tot ceea ce este rău. Aceasta este cea mai bună pregătire pentru a simţi bucuria Crăciunului şi pentru a o putea oferi şi altora. Amin.
Pr. Mihai Budău
