Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Suntem în timpul Adventului. La coroana cu patru lumânări, prezentă în orice biserică, astăzi s-a aprins a doua lumânare. Este timpul aşteptării şi al pregătirii pentru sărbătoarea Naşterii Domnului, pentru venirea lui Cristos la noi.
Cuvintele profetului Isaia din prima lectură sunt valabile şi pentru noi cei de astăzi: "Mângâiaţi, mângâiaţi pe poporul meu. Daţi curaj Ierusalimului şi strigaţi-i că robia lui a luat sfârşit, că fărădelegea lui a fost ispăşită..." (Is 40,1-2). Şi continuă profetul: "Domnul Dumnezeu vine cu putere şi braţul lui supune totul. Iată, preţul biruinţei lui este cu el şi rodul izbânzii merge înaintea lui. El va paşte turma sa ca un păstor, va lua în braţe mieii, îi va purta la pieptul său şi va conduce la odihnă oile care alăptează" (Is 40,11).
Cuvintele acestea erau o încurajare pentru cei din Vechiul Testament care erau în robie. Imaginaţi-vă cum oamenii aceştia descurajaţi, cu dorul după ţara lor şi după templu, muncind din greu într-un pământ străin, cu palmele bătătorite şi cu feţele arse de soare primesc vestea această extraordinară: "Robia a luat sfârşit... Iată-l pe Dumnezeul vostru; iată, Domnul Dumnezeu vine cu putere..." Ce aveau de făcut? Trebuiau să iasă şi să pregătească o cale pentru Dumnezeu care le va ieşi în întâmpinare şi-i va conduce. Trebuiau să netezească un loc în pustiu, căile strâmbe să le facă drepte şi pe cele colţuroase netede...
După mai bine de 500 de ani, sfântul Marcu ne spune că acel glas "care strigă în pustiu: «Pregătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările lui»" este Ioan Botezătorul. Glasul lui Ioan, care chema poporul la pocăinţă, făcea să răsune pustiul: "Mesia e aproape; pregătiţi-i calea!". Şi, la strigătele lui, iudeii şi toţi cei din Ierusalim se botezau în Iordan şi-şi mărturiseau păcatele.
Ioan însuşi se pregătea şi trăia ceea ce predica. Prin stilul său de viaţă, prin hainele şi mâncarea sa, el arăta că se pregăteşte, că sensul vieţii nu se găseşte în bogăţia de lucruri materiale, ci în relaţia cu Dumnezeu.
Aşadar, cum se pregăteau oamenii din timpul lui Ioan Botezătorul pentru a-l întâlni pe Cristos? Ei trebuiau să meargă în pustiu, să-şi mărturisească păcatele, să îndrepte căile.
Întâlnirea cu Domnul este un eveniment foarte important: trebuie bine pregătit. Iată de ce răsună în Liturghia de azi invitaţia la a pregăti calea Domnului. Duminica trecută, pentru a înţelege şi trăi intens actualul moment de har, eram invitaţi la priveghere, la mărirea atenţiei, la a fi treji... Astăzi suntem invitaţi să adăugăm ceva în plus: să ne pregătim. Cum să o facem?
În primul rând, oamenii erau invitaţi să iasă în pustiu. Acolo puteau să-l audă pe Ioan şi înţelegeau bine ce anume cere Dumnezeu de la ei. A părăsi rutina, obiceiurile, siguranţele noastre, locurile preferate şi a le căuta pe acelea în care Dumnezeu poate ajunge cu uşurinţă la noi. Detaşarea de grijile inutile şi de îngrijorările specifice vieţii eliberează inima pentru a putea intra în relaţie cu Dumnezeu. Este un drum pe care îl fac cei care aleargă să asculte cuvântul lui Dumnezeu, aceia care ştiu să-şi întindă mâinile spre Domnul, conştienţi că singur el este mântuitorul omului, că el singur îi poate scoate din nisipurile mişcătoare în care se zbat să iasă. Să ne amintim că în pustiu evreii au devenit poporul lui Dumnezeu, iar Domnul a devenit Dumnezeul lor. Mai întâi însă ei au trebuit să renunţe la peştele din Egipt, la castraveţii, pepenii, ceapa, prazul şi usturoiul de acolo" (cf. Numeri 11,5). Chemând oamenii în pustiu, Ioan Botezătorul îi cheamă de fapt să îndepărteze obstacolele, să lase în urmă lucrurile inutile, speranţele false şi să-i facă loc lui Dumnezeu în viaţă.
Sfântul Bernard avea să scrie mai târziu:
"Unde trebuie ţinut cuvântul? În inimă, fără îndoială, aşa cum spune profetul: «Păstrez în inimă cuvintele tale, ca să nu păcătuiesc împotriva ta» (Ps 118,11). Iată cum trebuie să ţii cuvântul lui Dumnezeu, căci fericiţi cei care îl ţin. Să-l faci să intre în ceea ce se poate numi adâncul sufletului tău, să pătrundă în sentimentele şi în comportamentul tău. Hrăneşte-te cu ceea ce este bun şi sufletul tău va avea de ce să se bucure! Nu uita să-ţi mănânci pâinea, ca nu cumva inima ta să se usuce; satură-ţi sufletul cu o hrană bună şi gustoasă" (Din Predicile sfântului Bernard, Breviar, miercuri, săptămâna I din Advent).
De aceea, în acest timp, suntem chemaţi să mergem la Liturghie cât mai des. Aici putem asculta cuvântul, ne putem hrăni sufletele. Auzim profeţiile şi împlinirea lor în Evanghelii. La Liturghiile din Advent cântăm "Îngerul Domnului" cu luminile stinse şi trăim aceeaşi atmosferă a aşteptării pe care au trăit-o cei din Vechiul Testament. Cântăm de dor după Mesia şi înţelegem mai mult ce avem de făcut. A ieşi în pustiu înseamnă a ne face timp pentru citirea Evangheliilor, pentru interiorizare şi acestea constituie o bună pregătire pentru sărbătoarea Naşterii Domnului. Preocupările exagerate, agitaţia, zgomotul, muzica dată la refuz nu sunt favorabile pentru a asculta ceea ce Dumnezeu vrea să ne spună.
O altă modalitate de pregătire este mărturisirea păcatelor. O făceau cei din timpul lui Ioan Botezătorul. Prin glasul lui Ioan Botezătorul, în ziua de astăzi ne vorbeşte Biserica şi ne cheamă la convertire. Cristos este aproape, sărbătoarea Crăciunului e aproape: să pregătim calea, aşa cum făceau iudeii pe malul Iordanului, prin pocăinţă, mărturisindu-ne păcatele. O spovadă bună înseamnă pregătire pentru venirea lui Isus la noi. Şi spovada, ne reamintim, presupune cercetarea cugetului, adică un moment de analiză, de a vedea ce nu e în ordine în viaţă, apoi trezirea părerii de rău sau a căinţei; hotărârea fermă de a părăsi păcatele, mărturisirea acestora la scaunul de spovadă şi împlinirea pocăinţei.
În al treilea rând, ca pregătire Ioan invita la a face căile drepte. Aceasta presupune să nivelăm toate acele dealuri şi să umplem toate acele văi care îi îngreunează lui Dumnezeu drumul spre noi, accesul său la noi, spre mântuirea noastră. Poate că este o relaţie pe care trebuie s-o refacem, o iertare pe care trebuie s-o acordăm sau s-o cerem, ceva de reparat... A pune frumuseţe în viaţă...
Când sfântul Remigiu (433-529) l-a botezat pe regele Clovis al francilor (466-511), la 25 decembrie 496, i-a spus: "Arde tot ceea ce ai iubit până acum şi iubeşte tot ceea ce ai ars până acum!". La spovadă ardem păcatul pe care l-am iubit, dar apoi trebuie să începem să iubim şi să adăugăm în viaţă virtutea pe care am tot ars-o până atunci.
Pregătiţi calea Domnului! Retragerea, interiorizarea, mărturisirea păcatelor, îndreptarea căilor: aşa ne pregătim pe noi şi vom ajuta la pregătirea drumului lui Isus către multe alte inimi.
Un om, amintindu-şi de anii copilăriei, a lăsat scris: "S-a întâmplat odată că tata a fost nevoit să plece de acasă pentru mai mult timp. Ca să se asigure că voi fi băiat cuminte, mi-a promis o bicicletă nouă, cu toate dotările. Condiţia era să o ascult pe mama în perioada cât el va lipsi. Totdeauna m-am străduit să fiu ascultător, dar acum a fost mai uşor decât altă dată. Bicicleta fusese cumpărată cu mult timp înainte ca tata să se întoarcă acasă, dar încă n-o primisem şi eram foarte conştient că o pot pierde, mai ales că, în fiecare sâmbătă seara, mama dădea un raport prin telefon cu privire la progresul comportamentului meu. Nerăbdarea mea era atât de mare, încât m-a făcut să-l aştept pe tata în picioare pe gard, scrutând drumul ore în şir. În cele din urmă, când tata a venit bucuria a fost mare: am savurat din plin momentul răsplătirii - noua bicicletă".
Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Dumnezeu vine la noi. A venit prima dată la Betleem, îl aşteptăm să vină a doua oară. Răsună chemarea: Pregătiţi calea Domnului! Cum arată în ochii noştri pregătirea? Astăzi este o nouă zi de har. Pentru a trăi bucuria Crăciunului căutăm să ascultăm şi să împlinim ceea ce el ne-a spus să facem. De la înălţimea Sfintei Liturghii scrutăm zarea, ne trezim dorul după Mântuitorul şi tot repetăm: "Moartea ta o vestim, Doamne, şi învierea ta o mărturisim până când vei veni".
Doamne, iartă-ne că de multe ori te-am scos afară din vieţile noastre. Am stat mai mult cu televizorul decât cu tine la Liturghie. Avem timp pentru multe, pentru ştiri, pentru politică, pentru filme, dar nu găsim timp pentru rugăciune, pentru citirea evangheliei şi pentru interiorizare. Te cunoaştem tot mai puţin, te tot scoatem din viaţă şi te punem la marginea ei. Mereu găsim motive pentru a amâna Spovada şi îndreptarea. Iartă-ne şi ajută-ne să ne pregătim cum se cuvine pentru acest Crăciun.
"Dumnezeul meu" - se ruga Charles de Foucauld - "pentru sosirea ta definitivă, suprimă în mine păcatul care împiedică lucrarea ta. Distruge tot ceea ce constituie piedică; triumfă asupra oricărei slăbiciuni şi vino în ceasul tău ca un stăpân de mult dorit" (Charles de Foucauld, Rugăciunea tuturor orelor, 442). Amin.
