Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Un mare înţelept spune aşa: "Nimeni nu e atât de important pe lumea aceasta, încât lumea nu ar merge mai departe fără el. Dar, în acelaşi timp, nimeni nu e aşa de lipsit de importanţă, încât să nu aibă rolul său, importanţa sa în lume, în societate, dar mai ales în Biserică". Tocmai de aceea, fiecare om primeşte de la Dumnezeu o misiune, clară, concretă, personală, primeşte un rol, o chemare.
Duminica de astăzi, cu puţină îngăduinţă, am putea să o numim foarte bine "Duminica vocaţiei", dacă privim la micuţul Samuel şi la ucenicii care se apropie pentru prima dată de Isus.
Ioan Botezătorul, care reapare, pe care l-am văzut de atâta ori în timpul Adventului, îl arată pe Isus, direct, cu degetul parcă. El se retrage cu umilinţă şi vrea să-l lase pe Isus să crească. Dar nu numai că îl lasă să crească, dar parcă îi oferă în dar proprii săi ucenici. Ucenicii îl vor părăsi pe Botezător, pentru a urma un alt învăţător. Şi titlul cu care Ioan îl prezintă azi este de Mielul lui Dumnezeu: "Iată Mielul lui Dumnezeu". Oare ce înseamnă acest prim titlu dat, celui care până acum era doar dulgherul din Nazaret. El este Mielul lui Dumnezeu. Acest titlu, pe care noi îl rostim de fiecare dată la Sfânta Liturghie, are o întreagă istorie. Şi, cu siguranţă, că Ioan Botezătorul, când le spune ucenicilor săi: "Iată-l pe Mielul lui Dumnezeu", se gândea şi la mielul jertfit în Egipt, cel care a salvat cu sângele său poporul. Se gândea şi la jertfa lui Abraham, care a primit în dar un miel, pentru a fi salvat Isac. Se gândea cu siguranţă şi la mielul prezis şi prezentat de Isaia, care spune: "Ca un miel dus la înjunghiere şi care nu a deschis gura". Deci Isus este arătat azi, în premieră, ucenicilor ca cel care se va lăsa jertfit în tăcere, cel care îşi va sacrifica viaţa din iubire, pentru a ridica păcatele lumii. Aşadar, Mielul lui Dumnezeu are atâtea sensuri şi parcă toate se rezumă în persoana lui Isus Cristos.
Mielul are o adevărată istorie şi o adevărată teologie. Doi tineri, probabil tineri, se apropie de Isus. Dar aceştia sunt trimişi de Ioan Botezătorul De fapt, el îi întâlneşte, el li-l descoperă pe Isus. Şi ne întrebăm şi noi: Oare ce gândeau atunci cei doi ucenici despre Isus, un necunoscut pe care nu-l mai văzuseră niciodată? O curiozitate, o căutare, o personalitate, un om în care au văzut o privire atât de caldă şi atât de blândă, multe lucruri.
Şi iată că primul cuvânt, din Evanghelia după sfântul Ioan, este tocmai o întrebare şi este foarte interesant că în dialogul cu cei doi ucenici, Isus are iniţiativa, el este cel care le adresează o întrebare. Cei doi fraţi se apropie şi Isus îi întreabă: "Pe cine căutaţi?". Această întrebare din Evanghelia lui Ioan are atâta actualitate, pentru că această întrebare se adresează fiecărui om. Isus mi-o pune mie astăzi: "Ce cauţi aici? Care este sensul pe care îl dai vieţii tale? Care este dorinţa ta? Care sunt căutările tale?".
Observăm că prima intervenţie a lui Isus nu este o afirmaţie, "Eu sunt", sau o alta, ci o întrebare. Pentru a-l aborda pe Isus trebuie să fii deschis, ceea ce este foarte important. Isus dialoghează. Fie că sunt minuni, fie că sunt povestiri, fie că sunt chemări, totdeauna Isus vorbeşte într-un dialog cu cei pe care-i vindecă, cu cei pe care îi cheamă.
Şi tocmai aici este frumuseţea creştinismului. Noi credem într-un Dumnezeu care dialoghează cu omul. Dumnezeu este cel care cheamă, Dumnezeu este cel care trimite, Dumnezeu este cel care are iniţiativa. Isus intră azi în dialog cu ucenicii.
Dar vă rog să urmărim un drum spiritual al unei tinere din Cambodgia, Cler Li, o convertită a timpurilor noastre. S-a născut într-un mediu budist, a reuşit să scape cu viaţă din lagărele de concentrare ale khmerilor roşii, şi, după cum scrie în autobiografia sa, revenită din infern, are un drum spiritual interesant. S-a refugiat în Franţa, cam prin 1980, şi, din întâmplare, ajunge la un sanctuar, la Leu, unde se simte atrasă de celebrarea Sfintei Liturghii. Această Cler Li, povesteşte ea însăşi, că, aici, în momentul consacrării a avut o experienţă foarte intensă, când se înfiripează dubiul că, acel Isus, despre care auzise ceva, trebuie să fie mai mult decât un înţelept sau un Dumnezeu îndepărtat în cosmos. "În spaţiul", spunea ea, "al unei fracţiuni de secundă, această percepţie a devenit certitudine şi, dintr-odată, toată fiinţa mea era invadată, pe neaşteptate, de pace şi bucurie. Ceva de nedescris". Şi continuă: "În mediul oriental budist, lumea doar îşi imaginează o divinitate foarte distantă de om, dar aici, în creştinism, l-am aflat pe Isus, cu care se poate vorbi, cu care se poate dialoga. Asta mă uimeşte cel mai mult".
Ioan evanghelistul era unul dintre cei doi oameni care îl urmase pe Isus. Amintirea lui, pentru că el descrie acest lucru, este foarte precisă, ca amintirea primei întâlniri a doi îndrăgostiţi. El notează chiar şi ora, se petrecea la ora patru după-amiaza, la ceasul al zecelea, după numărătoarea ebraică. Ce şi-au spus oare ei în ziua aceea, de la suflet la suflet? Cei doi trebuie să-şi fi povestit viaţa lor, aspiraţiile lor, căutările lor. El trebuie să le fi spus proiectele sale, propriile sale dorinţe. Fapt este că Ioan Botezătorul i-a prezentat lui Isus şi acei doi ucenici au rămas cu Isus.
Este interesant ce se întâmplă mai departe. Andrei, care îl cunoaşte deja pe Isus, are o iniţiativă, să-l ducă şi pe fratele său la Isus. Iată, aşadar, avem aici de-a face cu două persoane care au rol interesant: şi Ioan Botezătorul şi Andrei sunt oameni care poartă alţi oameni spre Isus, îl fac cunoscut pe Isus fraţilor lor, celor de lângă ei.
Atunci când vorbim de o vocaţie, fie ea la preoţie, fie ea la viaţa consacrată, chiar fie ea la căsătorie, şi oricare vocaţie de pe faţa pământului, noi descoperim trei aspecte.
Mai întâi de toate, este glasul lui Dumnezeu. Nu există vocaţie fără intervenţia lui Dumnezeu. Acest lucru l-am văzut foarte bine din prima lectură, cazul lui Samuel, care, în timpul nopţii aude de trei ori acest glas: "Samuel!". Şi Dumnezeu cheamă pe nume, aşa cum au fost chemaţi profeţii şi cheamă pe nume pe fiecare dintre noi. Şi noi, dacă suntem azi preoţi şi fiecare îşi urmează vocaţia sa, cu siguranţă că a fost iniţiativa lui Dumnezeu.
Apoi, un al doilea aspect al vocaţiei este: cineva care te ajută să o descoperi. Şi aici putem să numim foarte mulţi, putem să găsim asemenea Andrei, asemenea Ioan Botezătorul, foarte mulţi în jurul nostru. În evanghelia de azi avem doi purtători spre Isus: Ioan Botezătorul, care îl arată clar ucenicilor pe Isus, şi îl avem pe Andrei, care îl duce la Isus pe Petru, fratele său. Şi eu, şi tu, creştinule, şi tu, ascultătorule, dacă azi îl cunoşti pe Isus, şi noi toţi suntem cu Isus, am avut pe cineva care ne-a condus, poate a fost mama, tata, cu exemplul său, cu rugăciunea lor, poate a fost părintele paroh, poate a fost un om excepţional, consacrată, a fost o persoană de rugăciune, poate a fost o simplă persoană din biserică, în alte cazuri poate fi un om necăjit de pe stradă, care ne deschide sufletul, poate fi oricine, poate fi un prieten.
Iată un alt exemplu. La Ierusalim am avut un prieten preot, din Chile. Era cam de vârsta mea. Era fiul unui mare industriaş sud-american. Pe la vârsta de 25 de ani, ajunge din întâmplare, într-o expediţie, într-o ţară din Africa, Tanzania. Aici vede multă sărăcie, oameni necăjiţi, dar şi o mare lipsă de preoţi pentru creştinii de acolo. Deşi el era un inginer bine cotat, aici se decide să devină preot. Se întoarce în ţară şi-i face cunoscut tatălui său gândul şi proiectul. Tatăl său nu acceptă nicidecum această idee şi îi spune aşa: "Dacă vei deveni preot, în casa mea nu vei mai călca niciodată şi nu vei avea niciun drept de moştenire asupra averii mele". Acest preot nu a ţinut cont de spusele tatălui, a devenit misionar cu toată împotrivirea tatălui. Dar, spunea el, ceea ce l-a făcut să aleagă preoţia, a fost lumea săracă, fără preoţi din Tanzania. Am putea spune, aceşti săraci din Tanzania, pentru acest tânăr, au fost şi Ioan Botezătorul şi Andrei, care l-au condus la Isus.
Mă gândesc acum la atâţia tineri, în căutarea unui ideal, al unei vocaţii care să-i împlinească. Cred că au nevoie de o mână întinsă, care să-i ducă la Isus, care să le vorbească despre Isus. Aşadar, le-aş spune acestor tineri să se lase conduşi de glasul Domnului, de glasul Scripturii şi le-aş spune aşa: "Deschideţi-vă inimile, dragi tineri, harului lui Dumnezeu. Îndrăzniţi să fiţi slujitori ai adevărului. Îndrăzniţi să călcaţi pe urmele lui Isus. Îndrăzniţi să aveţi încredere în cel care a spus aşa: «Aveţi încredere, eu am învins lumea»". Amin.
Lăudat să fie Isus Cristos!
