Iubiţi credincioşi, dragi ascultători,
Acest scurt dialog dintre primii apostoli şi Cristos, pe care l-am ascultat în evanghelia de azi, exprimă, pe de o parte, iniţiativa Domnului, ce are ca scop formarea unui grup de apostoli, care să-l ajute în predicarea cuvântului, pe de altă parte, din discuţia celor doi ucenici cu Isus, reiese dorinţa înnăscută a omului de a da un sens vieţii sale. Într-adevăr, orice persoană de pe faţa pământului are nevoie de Dumnezeu, îl caută, uneori chiar fără să-şi dea seama. În acest sens, gânditorul italian Giovanni Papini scria în opera Viaţa lui Isus: "Doamne, avem nevoie de tine, numai de tine, de nimeni altul... Toţi au nevoie de tine, chiar cei ce nu-şi dau seama... Flămândul îşi închipuie că umblă după pâine, dar, de fapt, îi este foame de tine. Însetatul doreşte să bea apă însă îi este sete de tine. Bolnavul se mângâie că se va vindeca, dar boala sa nu este decât lipsa ta. Cine caută frumuseţea în lumea aceasta, te caută pe tine, Doamne, fără să-şi dea seama".
Aşadar, dragi credincioşi, omul nu poate trăi fără să-l caute pe Dumnezeu. De fapt, înainte ca omul să-şi caute creatorul, Dumnezeu însuşi l-a căutat pe om, chemându-l la viaţă şi apoi la convertire. Aşa s-a întâmplat şi cu tânărul Samuel, a cărui istorie am ascultat-o în prima lectură. Acesta, "culcat în templul Domnului", a auzit de mai multe ori chemarea divină şi, ridicându-se de fiecare dată, a mers la preotul Eli, care l-a îndreptat spre Dumnezeu. Acelaşi rol de ghid spiritual îl are Ioan Botezătorul în evanghelie. El le spune celor doi ucenici ai săi: "Iată mielul lui Dumnezeu!" şi, astfel, cei doi reuşesc să-şi orienteze viaţa spre Domnul. Din nefericire, unii creştini nu reuşesc să se dezlipească de propriul ghid spiritual, pe care îl confundă cu Dumnezeu. Busola credinţei lor nu mai poate să le indice sensul existenţei şi, astfel, se pierd în tumultul lumii. Preotul Eli şi Ioan Botezătorul ne spun astăzi că adevărata vocaţie a creştinului este aceea de a-l urma pe Cristos, numai pe el.
În viaţa sfântului Josemaria Escrivá, care a trăit în secolul trecut, se poate citi istoria - aparent simplă - a vocaţiei sale la sfânta Preoţie. Într-o dimineaţă friguroasă de iarnă, pe când avea 15 ani, se îndrepta spre şcoală. Gânditor, cu ochii în pământ, a observat câteva urme ciudate pe zăpadă. Când şi-a ridicat privirea a zărit în faţa sa, la câţiva metri, un călugăr carmelit, care mergea în picioarele goale spre mănăstire. Mişcat de acest gest de pocăinţă, adolescentul şi-a spus: "Ce nu face omul din iubire faţă de Dumnezeu!" Urmele tălpilor goale i s-au întipărit adânc în memorie şi l-au urmărit îndeaproape, zi şi noapte, până când s-a decis să intre în seminar pentru a deveni preot.
Această întâmplare poate părea banală. În realitate, ea ne dă de gândit şi ne obligă conştiinţa să caute răspuns la câteva întrebări: Există astăzi adulţi care să lase pe zăpadă semnele urmării lui Cristos? Mai sunt azi tineri care ştiu să citească amprentele pocăinţei, pe care unii adulţi le lasă pe zăpadă? Deseori, creştinii de astăzi îl găsesc vinovat pentru lipsa de "urme ale chemării" pe însuşi Dumnezeu, reproşându-i că nu mai trimite zăpada necesară... dar oare noi, cei care îl urmăm pe Cristos, nu purtăm o încălţăminte prea modernă, care nu poate lăsa urme, nici măcar pe zăpada proaspăt aşternută?
Cei doi ucenici din evanghelia pe care am ascultat-o astăzi ne asigură că adevăratul creştinism nu este doar o teorie; creştinismul nu este o ideologie, niciun curent, nici o simplă tradiţie, nici manifestare a unei simpatii pentru un grup anume de oameni... Creştinismul este întâlnirea personală cu Isus; o întâlnire de neuitat; o întâlnire care schimbă numele şi viaţa noului ucenic. Această întâlnire cu Isus îl determină pe om să înceapă pelerinajul spre locuinţa Domnului. Aşa s-a întâmplat cu cei doi ucenici: "Învăţătorule, unde locuieşti? Veniţi şi vedeţi!" Isus nu le promite nimic. Totuşi ucenicii îl urmează; ei încep adevărata aventură a vieţii lor.
Unii dintre creştinii de azi se tem să înceapă sau să continue aventura de a-l urma pe Cristos, pentru că ei consideră că, locuind în casa Domnului, libertatea lor va avea de suferit. În realitate, oamenii îşi pot găsi adevărata libertate numai în templu, adică în Biserică. Să ne gândim la numărul mare de oameni care, deşi trăiesc - după opinia lor - liber, sunt prizonierii propriilor idei: tehnica ţine prizonieri milioane de muncitori; muzica ţine prizonieri milioane de tineri; internetul ţine prizonieri milioane de oameni curioşi; telefoanele mobile ţin prizonieri milioane de vorbăreţi; alcoolul, ţigările şi drogurile ţin la rândul lor prizonieri milioane de oameni... Tocmai din cauza rătăcirii prin labirintul acestei societăţi, puţini găsesc drumul spre casa Domnului, singurul loc în care îşi pot afla libertatea.
Dragi credincioşi, Cristos ne invită astăzi să rupem toate lanţurile păcatului şi să păşim pe urmele sale, aşa cum au făcut ucenicii din evanghelie. Domnul îi cheamă pe toţi oamenii, indiferent de vârstă, sex, naţionalitate, culoare, confesiune religioasă sau grad de inteligenţă. Însă glasul său îl poate auzi numai acela care îl caută din tot sufletul pe Dumnezeu. Aşa s-a întâmplat în cazul sfântului Augustin, care după ce a primit Botezul scria în Confesiunile sale: "Încurajat să intru în mine însumi, călăuzit de tine, am intrat în adâncul inimii mele... O, adevăr veşnic şi iubire adevărată şi scumpă veşnicie! Tu eşti Dumnezeul meu, după tine suspin ziua şi noaptea... Târziu te-am iubit, frumuseţe atât de veche şi atât de nouă, târziu te-am iubit! Şi iată, tu erai înlăuntrul meu şi eu eram afară şi acolo te căutam... Tu erai cu mine şi eu nu eram cu tine. Mă ţineau departe de tine acele creaturi care, dacă nu ar fi în tine, nici măcar nu ar exista. M-ai chemat, ai strigat, ai spart surzenia mea. M-ai luminat, m-ai străfulgerat şi, în cele din urmă, ai vindecat orbirea mea. Ai suflat peste mine parfumul tău şi eu l-am respirat şi acum mă topesc după tine. Te-am gustat şi acum mi-e foame şi sete de tine!"
Dragi credincioşi, cine îl găseşte pe Dumnezeu nu poate să nu-l vestească celorlalţi oameni prin diferite mijloace. Aşa au făcut toţi cei care l-au întâlnit: Andrei a mers să-i dea de ştire fratelui său, Petru; sfântul Paul a străbătut mările pentru a-l vesti pe Cristos; sfântul Augustin l-a predicat pe Isus prin mărturisirea păcatelor în operele sale.
În perioada contemporană omenirea a cunoscut exemplul papei Ioan Paul al II-lea. Cunoaştem cu toţii dorinţa sa de a purta evanghelia la toate popoarele prin numeroasele călătorii apostolice. Întrebat odată de un jurnalist dacă nu îi este frică să viziteze ţări în care viaţa sa ar fi putut fi pusă în pericol, "pelerinul iubirii" a răspuns: "Cel mai mare rău trupesc, pe care a trebuit să-l suport, mi s-a întâmplat aici, în Vatican". Se referea la atentatul în care a fost rănit grav chiar în Piaţa "Sfântul Petru", la 13 mai 1981.
Anul acesta se împlinesc zece ani de la vizita istorică, pe care Ioan Paul al II-lea a făcut-o României, în perioada 7-9 mai 1999. A fost un eveniment deosebit, pentru că - aşa cum scriau ziarele - "urmaşul apostolului Andrei l-a întâmpinat pe urmaşul apostolului Petru!" Cu puţine zile înainte de a-şi începe vizita, sfântul Părinte se adresa poporului român cu aceste cuvinte: "Dragi români, cu gândul şi cu inima sunt deja în mijlocul vostru, aşteptând fericit să pot trece curând graniţa ţării voastre şi să mă opresc pe un pământ renumit pentru tradiţiile sale civile şi bisericeşti. Sufletul îmi este cuprins de mulţumire la gândul întâlnirii cu dragul şi veneratul frate, Preafericitul Patriarh Teoctist, şi cu episcopii Sfântului Sinod, cu preoţii, diaconii, călugării şi toţi credincioşii... Vin pentru a vă propune nu iluzii, nu încântări de moment, nu utopii trecătoare, nu polemici sterile asupra puterii pământeşti, ci pe acela care este adevărul lui Dumnezeu, pe Isus Cristos, Domnul nostru, mort şi înviat pentru mântuirea lumii".
Iubiţi credincioşi, dragi ascultători, am amintit numai câteva exemple de oameni care l-au întâlnit cu adevărat pe Cristos şi care l-au predicat apoi altora. Dar acest lucru trebuie să-l facă fiecare creştin, în măsura posibilităţilor sale. Există un obicei frumos în unele sate din Moldova: mama, care merge duminică dimineaţa la sfânta Liturghie şi se împărtăşeşte, vine acasă şi-i sărută pe ceilalţi membri ai familiei, care nu au putut sau nu au voit sa meargă la biserică; ea oferă sărutul lui Cristos copilului care încă mai doarme, tânărului care îşi caută de lucru la calculator, soacrei care ar vrea să meargă la Liturghie, dar boala nu-i permite acest lucru... Nimeni nu poate măsura bucuria mamei care dăruieşte sărutul divin; la fel, nimeni nu poate măsura fericirea persoanei care primeşte sărutul mamei.
