Iubiţi credincioşi, dragi ascultători,
Omul este prin natură şi prin vocaţie o fiinţă religioasă. Venind de la Dumnezeu, mergând spre Dumnezeu, omul nu trăieşte o viaţă pe deplin umană decât dacă îşi trăieşte în mod liber relaţia cu Dumnezeu. În acest sens, Conciliul Vatican II afirmă că temeiul cel mai profund al demnităţii umane rezidă în chemarea omului la comuniune cu Dumnezeu. Încă de la naşterea sa omul este invitat la dialog cu Dumnezeu. Căci el nu există decât pentru că fiind creat de Dumnezeu din iubire, este susţinut neîncetat de el, din iubire; nici nu trăieşte pe deplin după adevăr dacă nu recunoaşte în mod liber această iubire şi nu se încredinţează creatorului său. Da, în el trăim, ne mişcăm şi suntem, predica apostolul Paul în Areopagul din Atena. Din nefericire însă, această relaţie intimă şi vitală care îl uneşte pe om cu Dumnezeu, poate fi uitată, ignorată şi chiar respinsă în mod explicit de către om. Astfel de atitudini, după cum se afirmă în catehism, pot avea origini foarte diferite: revolta împotriva răului din lume, ignoranţa sau indiferenţa religioasă, grijile lumii şi preocuparea pentru avuţii, exemplul rău dat de credincioşi, curentele de gândire ostile religiei şi, în sfârşit, atitudinea omului păcătos care, de teamă, se ascunde de faţa lui Dumnezeu şi fuge dinaintea chemării lui. Însă, dacă omul poate să-l uite sau să-l respingă pe Dumnezeu, Dumnezeu în schimb nu încetează să-l cheme pe omul ca să caute, să se întoarcă la el, să se convertească pentru a trăi şi a-şi găsi fericirea.
Un exemplu de întoarcere la Dumnezeu îl avem în prima lectură de astăzi în care, prin gura profetului Isaia, este exprimată conştiinţa poporului evreu din Vechiul Testament de a fi rătăcit departe de căile Domnului, de a fi fost rebel, de a fi devenit prin păcat cu toţii ca necuraţii, de a avea veşmintele pătate, de a fi sub povara fărădelegilor. În mijlocul acestei situaţii aşa de mizerabile, profetul Isaia îşi exprimă speranţa în Dumnezeu, numindu-l Doamne, Tată, răscumpărătorul nostru. Îi aminteşte de faptele minunate săvârşite în trecut pentru popor încât niciodată nu s-a pomenit, nici nu s-a auzit vorbindu-se, iar ochiul n-a văzut vreodată pe vreun alt dumnezeu afară de el, care să facă asemenea lucruri pentru cei care se încred în el. Profetul Isaia îl roagă pe Dumnezeu să-şi întoarcă faţa cu iubire spre slujitorii săi pentru că toţi sunt lucrarea mâinilor sale. Profetul îl imploră din toată inima: "O dacă ai sfâşia cerurile şi ai coborî".
Acest text profetic este un adevărat model de rugăciune, rugăciune necesară şi pentru noi. Asemenea poporului evreu din Vechiul Testament este necesar să descoperim propria mizerie morală, propriile păcate, să facem un mare act de smerenie, să ne recunoaştem păcătoşi, să recunoaştem că avem nevoie de milostivirea lui Dumnezeu şi de mântuirea care numai de la el poate să ne vină. El nu este un Dumnezeu ascuns undeva în univers, căci la împlinirea timpurilor a deschis cerurile şi însuşi Fiul lui s-a coborât pe pământ, s-a făcut om întru toate asemenea nouă afară de păcat, iar prin misterul pascal, prin patima, moartea şi învierea sa ne-a răscumpărat din împărăţia Satanei şi ne-a chemat la împărăţia sa dumnezeiască, ne-a ridicat la demnitatea de fii adoptivi ai lui Dumnezeu, de fraţi ai lui Cristos, temple ale Duhului Sfânt, moştenitori ai împărăţiei cerurilor.
După cum am auzit în a doua lectură de astăzi, apostolul Paul vrea să-i facă pe creştinii din Corint să fie conştienţi de adevăratele motive ale măreţiei lor, că prin harul lui Dumnezeu care le-a fost dat în Isus Cristos au fost îmbogăţiţi cu toate darurile, cele ale cuvântului şi ale cunoaşterii lui Dumnezeu. Însă, oricât de mari sunt darurile primite de la Dumnezeu, creştinii trebuie să trăiască în aşteptarea darului definitiv şi complet. Acesta le va fi dat când vor fi găsiţi nevinovaţi la arătarea Domnului Isus Cristos şi vor fi chemaţi să participe la însăşi viaţa lui cerească.
Fiind mereu conştienţi de valoarea harului lui Dumnezeu, vom avea putere şi curaj în lupta împotriva înclinaţiilor păcătoase, în mărturisirea credinţei şi practicarea carităţii, în a fi creştini autentici într-o societate care din multe motive sociale şi culturale cade tot mai mult pradă secularismului, relativismului, indiferenţei religioase. Aceasta este adevărata dramă a acestui început de mileniu. De aceea este foarte important ca, luminaţi de cuvântul lui Dumnezeu, să învăţăm să deosebim cât mai bine valorile materiale de cele spirituale, ale harului care ne dă dreptul la viaţa şi fericirea veşnică. În consecinţă, suntem îndemnaţi să veghem cu multă grijă să nu cădem pradă lucrurilor pământeşti, iar ultimele evenimente ale istoriei umane şi ale noastre personale să ne prindă nepregătiţi, adică în starea păcatului şi nu în starea harului sfinţitor. Este avertismentul lui Isus din fragmentul evanghelic de astăzi care ne spune cu atâta grijă şi preocupare: "Luaţi aminte, vegheaţi şi vă rugaţi căci nu ştiţi când va fi vremea aceea". Deşi Dumnezeu este mereu prezent în viaţa oamenilor, în realitate pare că este absent şi departe, "ca unul care a plecat într-o călătorie", spune Isus. "Vegheaţi, aşadar, căci nu ştiţi când va veni stăpânul casei. Nu cumva venind pe neaşteptate să vă găsească dormind. Iar ceea ce vă zic vouă o spun tuturor: vegheaţi!" Într-adevăr, nu ştim când va fi sfârşitul lumii, dar Cristos afirmă clar că va fi un sfârşit, că cerurile se vor deschide din nou şi va veni a doua oară cu măreţie şi putere pentru judecata solemnă universală, judecată însă, care va fi anticipată de cea particulară, la sfârşitul vieţii fiecăruia dintre noi, sfârşit pe care la fel nu-l cunoaştem şi de aceea trebuie să veghem mereu, să fim pregătiţi pentru trecerea definitivă în lumea cealaltă, pentru a primi răsplata celor drepţi.
Aşadar, cuvântul de ordine în viaţa creştinilor este: vegheaţi, însă nu este vorba de o veghere pasivă, aşteptând venirea Domnului cu braţele încrucişate fără a face nimic. "A nu face fapte rele, nu înseamnă a face o singură faptă bună", spunea Nicolae Iorga. Noi, creştinii, ştim foarte bine că după faptele noastre vom fi judecaţi de către Isus Cristos. De aceea suntem îndemnaţi la o veghere activă, râvnică, fidelă, cu mintea şi inima îndreptate spre Cristos care a venit, vine şi va veni. O veghere cu multe fapte de credinţă, de rugăciune, de meditare şi de proclamare a cuvântului lui Dumnezeu, de participare la celebrările sfinte, de primire a sfintelor taine, fapte de iubire creştină, de iertare, de împăcare, de caritate faţă de toţi cei săraci şi bolnavi.
Iată cum, în timpul Adventului, timp de pregătire pentru sărbătorirea primei veniri a lui Cristos, suntem îndemnaţi să veghem activ cu multe fapte bune "pentru ca la a doua venire în strălucirea măririi sale, să primim în cele din urmă, în lumina deplină, cele făgăduite, pe care acum, veghind în credinţă, îndrăznim să le aşteptăm".
Sfântul Andrei, sărbătorit astăzi de sfânta Biserică, a înţeles foarte bine cine este Cristos, l-a urmat cu promptitudine, l-a iubit şi l-a slujit cu multă dăruire. L-a făcut cunoscut cu mult zel prin activitatea sa misionară, sacrificându-şi fără ezitare viaţa ca martir pe cruce pentru numele său. Să-l rugăm astăzi pe acest mare apostol să ne ajute şi pe noi să-l descoperim tot mai mult pe Isus Cristos, om şi Dumnezeu, să-l iubim şi noi din toată inima noastră, din tot sufletul nostru şi din tot cugetul nostru şi pe aproapele ca pe noi înşine "pentru ca ieşind cu fapte de dreptate în întâmpinarea lui Cristos care vine, să ne învrednicim a sta de-a dreapta lui în împărăţia cerurilor".
În sfârşit, aş dori să închei cu o rugăciune a papei Paul al VI-lea: "Avem nevoie de tine, Isuse, singurul şi adevăratul maestru şi învăţător al adevărurilor indispensabile pentru viaţă, pentru a cunoaşte fiinţa noastră, destinul nostru şi calea pentru a ajunge la el. Avem nevoie de tine, Mântuitorul nostru, pentru a avea simţul binelui şi al răului, pentru a descoperi mizeria noastră morală, pentru a ne căi de păcatele noastre şi a fi iertaţi. Avem nevoie de tine, fratele nostru, al neamului omenesc, pentru a găsi raţiunile adevăratei fraternităţi între oameni, fundamentele dreptăţii, tezaurele carităţii, binele suprem al păcii. Avem nevoie de tine, Doamne Isuse Cristoase, Emanuel, Dumnezeu cu noi, pentru a învăţa iubirea adevărată, pentru a continua cu bucurie şi speranţă pelerinajul nostru pe căile dificile ale acestui pământ, până la întâlnirea cu tine, cel iubit, cu tine, cel aşteptat, cu tine, cel binecuvântat în veci. Amin".
