Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Este duminică, este ziua Domnului, iar Dumnezeu, după o săptămână plină de activitate, ca şi pe apostoli odinioară, ne-a chemat într-un loc retras, aşa cum este biserica, spre a ne împărtăşi din cuvântul său. Fie că suntem în biserică, fie acasă, poate pe patul suferinţei, în maşină sau în oricare altă parte şi avem posibilitatea să ascultăm cuvântul Domnului, vă invit să ne deschidem inima, să-l lăsăm să ne vorbească şi să-i facem apoi loc în viaţă.
Suntem în a 21 duminică de peste an, zi în care, printre altele, Biserica îl comemorează şi pe sfântul Bartolomeu. Dar, lăsându-ne luminaţi de Duhul Sfânt, să încercăm să pătrundem cuvântul pe care Cristos ni-l adresează astăzi.
Trebuie să remarcăm încă de la început modalitatea în care Isus îi întreabă pe ucenici: "Cine spun oamenii că este Fiul Omului?" (Mt 16,13). Observaţi cât de atent este Isus cu interlocutorii săi. Nu-i întreabă prima dată: "Voi cine spuneţi că sunt eu?", ci oamenii, ca nu cumva să fie luaţi prin surprindere şi să nu ştie ce să răspundă. În fond, nu e nicio noutate; mai degrabă, oamenii ştiu ce spun şi fac alţii decât ce fac ei înşişi. Cu alte cuvinte, e mai uşor să priveşti la altul, la alţii, să vezi ce au făcut sau ce fac, decât să priveşti în ograda proprie, în viaţa proprie. Drept urmare, e simplu pentru apostoli să spună ce cred alţii: "Unii spun Ioan Botezătorul, alţii Ilie, alţii Ieremia sau unul dintre profeţi". Ce nu spun alţii, din punct de vedere al ucenicilor? Nu spun adevărul! Nimeni nu spune că Isus este Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul. Şi nu trebuie să uităm, suntem în capitolul 16 al evangheliei lui Matei, nu la început, aşa încât să nu se ştie nimic din ceea ce a făcut Isus.
Unde erau minunile pe care el le-a făcut în favoarea oamenilor? Ologii vindecaţi, posedaţii eliberaţi de diavoli, cei care s-au hrănit cu pâinea înmulţită cu doar două capitole mai degrabă. A face astfel de fapte minunate, nu era cu siguranţă la îndemâna oricui, trebuia să fie o persoană extraordinară. Astfel de fapte puteau fi făcute doar de Fiul lui Dumnezeu, om adevărat şi Dumnezeu adevărat. Şi atunci, de ce ucenicii nu reuşesc să găsească în oameni nicio fărâmă din răspunsul corect, din cel pe care avea să-l dea Petru cu atâta autoritate? "Tu eşti Cristos, Fiul Dumnezeului celui viu!" (Mt 16,16).
Dragi credincioşi, dragi ascultători,
Mulţimile îl vor alege mereu pe Baraba, nu pe Isus. Mulţimea vede mereu propriul interes, vede lucrurile din punct de vedere emoţional. Vă rog să sesizaţi diferenţa: Prima întrebare este: "Cine spun oamenii că este Fiul Omului?", iar a doua este: "Dar voi, cine spuneţi că sunt eu?" Oamenii, este un termen generic, aş spune chiar greu de definit. Care oameni? Bărbaţii? Femeile? Copiii? Bătrânii? Care oameni? Albi sau negri? Liberi sau sclavi?
În schimb, în momentul în care întreabă: "Dar voi, cine spuneţi că sunt eu?", adresarea e directă, "voi" sunt ucenicii, sunt cei doisprezece apostoli, cei care i-au stat alături, care s-au format la şcoala lui, care au fost martorii direcţi ai minunilor, ai cuvintelor predicate.
Credinţa, iubiţi credincioşi, dragi radioascultători, este un act personal, este adresată mie, ţie, dumneavoastră. Spuneţi de curiozitate unei mulţimi de oameni să ude florile din faţa bisericii. Fiecare îşi va spune: "Poate merge el, poate merge ea!" Şi până la urmă florile s-ar ofili pentru că nu le udă nimeni! Garantat! În schimb, i-a spuneţi: "Gheorghiţă, un nume la întâmplare, udă te rog florile din faţa bisericii!" Poate că nu le udă nici el, dar vei şti pe cine să-l tragi la răspundere, pe cine să întrebi.
Credinţa este, aşadar, un dar care se adresează persoanei în mod direct, o interpelează, o responsabilizează şi o determină să acţioneze conform cu voinţa lui Dumnezeu. Dumnezeu îmi vorbeşte mie, îţi vorbeşte ţie, îi vorbeşte lui Petru, lui Paul şi aşa mai departe. Nu o face niciodată la întâmplare. Credinţa nu poate fi rodul întâmplării, indiferent dacă vorbim de suferinţă sau de bucurie.
Cred că am sesizat cu toţii, când Petru a dat acel răspuns absolut divin, nu inspirat din vreo carte, fie ea şi de teologie, ci inspirat direct de Dumnezeu: "Nu carnea şi sângele ţi-au descoperit acestea, ci Tatăl meu care este în ceruri", în acel moment Isus îl laudă. Mai mult, îi oferă cheile împărăţiei, ca şi puterea de a lega sau de a dezlega de păcate. Vine însă acel moment în care Isus îi vorbeşte despre apropiata sa patimă. Ei bine, în acea împrejurare, acelaşi Petru, care, lăsându-se luminat de forţa divină dă acel răspuns magistral: "Tu eşti Cristos, Fiul Dumnezeului celui viu!" (Mt 16,16), de data aceasta, lăsându-se, nu luminat, ci influenţat de lumina umană, deci limitată, mai exact de modul îngust în care oamenii văd uneori lucrurile, dă un răspuns, nu magistral, ci penibil. Nimic rău, dacă ţinem cont de modalitatea umană de a privi lucrurile: Cine ar fi absurd să creadă că suferinţa, mai ales cea nedreaptă, ar fi un bine? Şi totuşi, Petru primeşte din partea lui Isus replica pe care probabil nu şi-ar fi dorit să o audă niciodată: "Pleacă de la mine, Satano! Tu eşti o piedică în calea mea, tu nu te gândeşti la ceea ce vrea Dumnezeu, ci la ceea ce vor oamenii" (Mt 16,23).
Suntem, dragi credincioşi, dragi ascultători în faţa unei situaţii din care Biserica ne îndeamnă să învăţăm să credem şi mai ales cum să credem. Nu trebuie să credem în Dumnezeu doar când ne merge bine, doar când necazurile se întâmplă la alţii, iar când ni se întâmplă nouă, mie, să ne răzvrătim. E nevoie de credinţă mai ales în momentele dificile ale vieţii sau mai degrabă spus, mai ales pentru acele momente.
Priviţi în familie, de unde provin cele mai multe neînţelegeri, dacă nu de la neajunsuri? Dar, soţii nu trebuie să uite că tocmai pentru acele momente grele, pentru clipele de suferinţă, de încercare, tocmai pentru astfel de momente Dumnezeu i-a inspirat să fie împreună.
Avem nevoie, dragi credincioşi, dragi ascultători ca în momentele de încercare ale vieţii să ne stăm alături, nu să fugim de ele, aşa cum încerca să insinueze Petru în ceea ce îl privea pe Isus, "Dumnezeu să te ferească, Doamne! Asta nu ţi se va întâmpla niciodată!" Şi totuşi i s-a întâmplat. Isus a pătimit, a murit pe cruce, iar din moartea lui a ieşit viaţa. Învierea, care este darul prin excelenţă al lui Isus făcut omenirii, a venit după experienţa crucii.
În prima lectură de astăzi, luată din Cartea profetului Isaia, Şebna, mai marele templului este înlăturat din funcţie. Oare de ce? Doar pentru că în locul său trebuie să vină un altul care să poarte pe umeri cheia casei lui David, după cum am citit în lectura cu pricina? Sunt convins că nu, ci a fost exclus pentru că nu a corespuns, la fel cum, mulţi ani mai târziu avea să fie îndepărtat şi Petru. "Pleacă de la mine, Satano!"
Spuneam că virtutea credinţei este un dar. Petru, cel care a beneficiat de "hotărârile de necuprins" ale lui Dumnezeu, după cum citim în cea de-a doua lectură de astăzi, luată din Scrisoarea sfântului apostol Paul către Romani, a avut curajul să plângă, să-şi recunoască limitele, că la rândul său este un om, de ce nu, unul dintre mulţi, unul dintre cei despre care Isus a spus: "Cine spun oamenii că este Fiul omului?" A ne recunoaşte cu umilinţă limitele este primul pas în a crede. Limitele noastre umane sunt cele care ne spun că nu suntem Dumnezeu, iar dacă nu suntem Dumnezeu, avem nevoie de el, avem nevoie să înţelegem că suntem dependenţi de el, de iubirea lui, mai ales în momentele dificile ale vieţii. Atunci, şi mai ales atunci, avem nevoie şi de oameni, pentru că iubirea lui Dumnezeu se manifestă mai ales prin ei, prin cei de lângă noi, prin semenii noştri.
Experienţa lui Petru care a trecut de la "Fericit eşti tu, Simon, fiul lui Iona..." la "Pleacă de la mine, Satano!" este experienţa fiecărui om. Avem nevoie de umilinţă să recunoaştem că "nu carnea şi sângele", deci nu noi vom da răspunsul vieţii: "Tu eşti Cristos, Fiul Dumnezeului celui viu!", ci Tatăl nostru care este în ceruri, cel pe care îl invocăm în fiecare zi în rugăciune, el este cel care prin noi, dă răspunsul vieţii, acelaşi pe care l-a dat Petru, pe care l-a intuit centurionul: "Tu eşti Cristos, Fiul lui Dumnezeu cel viu! Amin".
