Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
În această duminică, a 21-a de peste an, multe sunt învăţăturile pe care ni le descoperă lecturile proclamate. Am putea să ne oprim la atitudinea apostolului Petru. Îl vedem cum într-un prim moment este plin de entuziasm. Are un răspuns bun la întrebarea lui Isus. În al doilea moment este o piedică în calea lui Isus. Când este sus, când este jos. În această atitudine ne descoperim pe noi înşine: când suntem plini de entuziasm pentru credinţă, gata să oferim din timpul nostru pentru Dumnezeu, dar apoi uităm repede şi ne îndepărtăm de el. În Petru ne citim pe noi înşine.
Am putea să ne oprim la cuvintele: "Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica mea şi puterea Celui Rău nu o va birui". Petru, ales să fie cap al Bisericii... Pe această piatră Domnul zideşte Biserica şi spune în continuare că îi dă cheile şi ceea ce va lega pe pământ va fi legat şi în ceruri, iar ceea ce va dezlega pe pământ va fi dezlegat şi în ceruri. Am putea să medităm îndelung la această misiune pe care o primeşte apostolul Petru şi la misiunea pe care o au succesorii lui până astăzi, la Benedict al XVI-lea, o misiune deosebită de a conduce Biserica, de a o îndrepta spre ceruri, de a conduce poporul lui Dumnezeu în împărăţia sa.
Am putea să ne oprim la cuvintele lui Isus: "Biserica mea", Biserica lui. Porţile iadului nu vor birui această Biserică. Am putea să ne întrebăm despre rolul nostru în această Biserică. Dacă este Biserica lui Cristos, înseamnă că fiecare dintre noi avem un rol cât mai activ, ar trebui, să ne găsim locul nostru, să ştim că şi noi cumva contribuim ca Biserica să înainteze, ca ceilalţi să se regăsească mai aproape de Domnul.
Putem să ne oprim asupra tuturor acestor lucruri, dar aş dori într-un mod deosebit să ne oprim asupra întrebărilor pe care Isus le lansează în evanghelia de astăzi: "Cine spune lumea că este Fiul Omului?", "Dar voi cine spuneţi că sunt eu?"
O doamnă dorea să-şi cumpere un lănţişor cu cruciuliţă de aur. A intrat într-un magazin cu bijuterii, exprimându-şi dorinţa. După ce vânzătorul s-a uitat peste mai multe produse, a întrebat: "Cum doriţi să fie cruciuliţa: simplă sau cu un omuleţ pe ea?"
Cine era Cristos pentru acest vânzător? Un omuleţ. Şi totuşi el este un gigant. La întrebarea lui Isus, "Cine spune lumea că este Fiul Omului?", sunt răspunsuri diferite. "Unii spun că eşti Ioan Botezătorul", acela care a venit să predice întoarcerea la Dumnezeu şi să pregătească o cale pentru venirea lui Mesia. Alţii, că este Ilie, acel profet din Vechiul Testament care, cu vocea lui puternică, i-a chemat pe oameni să se întoarcă şi să se hotărască de partea cui vor fi: de partea lui Dumnezeu sau al lui Baal. "Până când veţi mai şchiopăta pe ambele picioare?", întreba el. Alţii gândeau pe vremea aceea că este Ieremia, profetul care striga şi chema la pocăinţă, cel care plângea un popor ce stătea departe de Dumnezeu. Sau se gândeau alţii că este un alt profet. Dar numai atât era Cristos?
Pentru cei mai mulţi, el era un om deosebit, dar nu era Dumnezeu. Era un profet, vocea lui Dumnezeu, dar nu era Fiul Omului.
În răspunsurile acestea cumva se identifică şi răspunsurile lumii de astăzi. Cine este Cristos pentru cei mai mulţi oameni din timpurile noastre? Este un om de admirat, un om mare, deosebit, unul care a împărţit istoria în două, care a făcut multe, a predicat despre iubire... doar un om... Pentru alţii nu reprezintă nimic, nici nu-l cunosc, nici n-au auzit de el... întocmai ca în sondajul acela făcut într-o fostă ţară comunistă în care tinerii erau întrebaţi ce sărbătoresc la Crăciun. Cei mai mulţi au răspuns: "Tăierea porcului". Nu era naşterea lui Cristos, pentru că nu au auzit de el, nu-l cunoşteau.
Şi tocmai în această varietate de răspunsuri, în această necunoaştere a lui Cristos, vine Domnul spre cei care sunt ai lui, spre ucenicii lui, spre cei care erau mai aproape de el, pe care i-a chemat să stea cu el. Îi întreabă acum pe ei: "Voi cine spuneţi că sunt eu?" Petru răspunde: "Tu eşti Cristos, Fiul Dumnezeului celui viu".
În întrebarea pusă ucenicilor ar trebui să vedem că Domnul se apropie de noi astăzi, în această duminică, spre noi, cei mai apropiaţi de el, aceia care ne-am grăbit pasul spre biserică sau am deschis aparatele de radio, pentru a ne spune la fel: Tu, voi cine spuneţi că sunt eu?
Cine este Cristos pentru mine? Iată întrebarea pe care o lansează duminica de astăzi.
Un profesor povesteşte undeva despre părinţii săi. În mod deosebit spune ce s-a întâmplat la moartea mamei. După 55 de ani de căsătorie, mama a avut un infarct. Tata s-a grăbit să o ia, a pus-o în maşină, a dus-o la spital, dar era prea târziu, căci a murit. Îndureraţi, toţi au participat la înmormântare. Tatăl n-a scos un cuvânt. S-au întors acasă şi copiii au rămas cu tatăl în ziua aceea, pentru a fi aproape de el. În ciuda durerii, au început care mai de care să povestească, să-şi amintească de momentele frumoase, de clipele de bucurie pe care le-au avut împreună, de modul cum mama i-a călăuzit în viaţă. S-a făcut seară şi la un moment dat, tatăl a vorbit după atâta timp de tăcere, spunând că vrea să meargă la cimitir. "Cum tată, e târziu, nu mai merge nimeni acum la cimitir", i-au spus copiii. El însă a insistat. I-au împlinit dorinţa. L-au dus la mormântul soţiei. Acolo, tatăl printre lacrimi a spus: "55 de ani am purtat greutăţile vieţii, bucuriile şi tristeţile; am împărţit totul împreună. Acum cel puţin e bine că a murit ea prima pentru a fi scutită de durerea de a fi singură".
Cine era acea femeie pentru oamenii care au participat la înmormântare, pentru copii, pentru soţ? Pentru unii era foarte aproape, făcea parte din viaţa lor. Pentru acel bărbat era soţia cu care a împărţit bucuriile, durerile şi tristeţile. Pentru copii era mama de care îşi aminteau cu drag. Pentru cei care au participat la înmormântare? O cunoştinţă, o prietenă... Pentru unii era mai aproape, pentru alţii mai departe.
Luând acest exemplu, venim la aceeaşi întrebare lansată de Cristos în evanghelie: "Voi cine spuneţi că sunt eu?" Putem să avem răspunsuri diferite. Cine este Domnul pentru noi? Pentru mine cine este el? Poate că este acela pe care-l întâlnesc duminica, sau acela pe care îl invoc dimineaţa într-o rugăciune grăbită, sau acela de care îmi amintesc seara când mai fac o rugăciune înainte de culcare. Sau poate că este acela care mi-a înfrumuseţat copilăria: întâia Împărtăşanie, Mirul - port nostalgia acelor zile. Dar este suficient? Cine este Cristos? Pot să am cunoştinţe pe care le ţin minte de la catehism, să ştiu pe de rost multe răspunsuri la întrebările care mi s-au pus la pregătirea pentru întâia Împărtăşanie, pentru Mir, pentru Căsătorie. Să ştiu exact cine este şi ce a făcut el. Să fi deschis Sfânta Scriptură şi alte cărţi creştine şi să fi citit multe lucruri despre el, să ştiu multe acum din viaţa lui. Dar el nu este în primul rând interesat de asemenea răspunsuri. Cine este el pentru mine? El doreşte mai mult: să fie mai aproape de noi, să facă parte din viaţa noastră, din realitatea noastră zilnică, din gândurile, din planurile noastre.
Pentru a realiza cine ar putea să fie astăzi pentru noi, este suficient să ne oprim asupra câtorva sfinţi ai Bisericii. Cine era el pentru oamenii Bisericii, pentru aceia care au trăit înaintea noastră?
Cine era Cristos pentru sfântul Augustin, unul care şi-a petrecut tinereţea departe de Dumnezeu şi care la un moment dat l-a găsit tocmai deschizând Scriptura, fiind străfulgerat de lumina lui Dumnezeu. El spune: "O, frumuseţe atât de veche şi atât de nouă. Eu te căutam în afara mea şi tu erai în mine... târziu te-am cunoscut...". Pentru Augustin, Cristos era frumuseţea, strălucirea de nedescris, făcea acum parte din viaţa lui şi îi părea rău că nu l-a cunoscut mai devreme.
Cine era Cristos pentru Policarp (23 februarie 155), un martir din primele veacuri care a fost prins la bătrâneţe, adus în faţa tribunalului şi pus să se lepede de Cristos ca să scape cu viaţă. Policarp dă răspunsul: "De 86 de ani îl slujesc pe Cristos şi nu mi-a făcut niciun rău. Cum aş putea să-l blestem pe regele şi pe Mântuitorul meu?" Cine era pentru el Cristos? Era acela căruia i-a slujit ani în şir, care i-a făcut numai bine, regele, Mântuitorul, de care nu se putea lepăda.
Sfântul Paul a fost unul care a persecutat Biserica. Într-o zi a întâlnit lumina lui Dumnezeu, a căzut jos de pe cal şi a auzit vocea lui: "Saule, Saule, pentru ce mă prigoneşti?" Cristos i se descoperă. Cine era Cristos pentru apostolul neamurilor? El o spune: "Ştiu bine în cine am crezut şi am toată încrederea că acela căruia îi slujesc nu mă va face de ruşine". Sau în scrisoarea către Filipeni, spune că a avut cetăţenie romană, că a învăţat la şcoala cea mai renumită, a lui Gamaliel, că era fariseu, adaugă: "Toate acestea le consider ca un gunoi din pricina lui Cristos, Domnul meu". Cristos pentru el era totul, era acela pentru care merita să pierzi toate, să le dai la o parte... El făcea parte din viaţa lui, din convingerile lui...
"Dar voi, cine spuneţi că sunt eu?"
Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Întrebarea aceasta vine spre noi... De răspunsul nostru stă sau cade viaţa noastră spirituală. El poate să fie aproape: să fie chiar în viaţa noastră, în familia, în planurile şi visele noastre... El nu este ceea ce spun despre el, dar ceea ce trăiesc din el, aşa cum viaţa nu stă în cuvintele mele despre viaţă, ci în faptul de a o trăi. Dacă e aşa, este răspunsul cel mai bun pe care îl putem da la întrebarea lui Isus. Cine este el pentru mine?
În a doua lectură, apostolul Paul constată cât de adâncă este bogăţia, înţelepciunea şi ştiinţa lui Dumnezeu... Căci toate sunt de la el, prin el şi pentru el. Lui să-i fie mărire în veci! Amin!
