Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Am ascultat evanghelia pătimirii lui Isus şi toţi, pe măsură ce relatarea înainta, am simţit crescând în inimile noastre sentimente de durere, de mâhnire, de tristeţe. De ce un om bun, ca Isus, un om care a făcut atâta bine, care a făcut bine orice lucru, care a vindecat atâţia bolnavi, care a vorbit de iubire şi care a împăcat atâtea inimii, de ce a fost ucis într-o manieră atât de crudă şi, pe deasupra, cu un fals proces? Este o întrebare pe care o purtăm înlăuntrul nostru şi care ne va însoţi în această săptămână sfântă. Răspunsul la această întrebare îl vom înţelege pe măsură ce-l vom urma pe Isus în zilele pătimirii, morţii şi învierii sale. Vom atinge cu mâna cât de mare este iubirea lui Isus pentru noi, pentru fiecare dintre noi. Nimeni nu ne-a iubit atât de mult ca el. El ne-a iubit într-atât că a mers până la moarte. Pentru a ne mântui s-a dăruit pe sine însuşi, s-a pierdut pe sine în totalitate. Acea cruce, pe care apoi a fost răstignit, nu este a lui, dar este a noastră, este crucea care adună toată păcatele lumii, toate războaiele, toate nedreptăţile, toate violenţele, toate atrocităţile, toate răutăţile.
Mântuitorul a luat pe umerii săi imensa durere provocată de aceste tragedii şi le-a luat de la noi. Iată de ce a murit Isus. Munţii de cruzime ale acestei lumi l-au strivit şi l-au pironit pe cruce. În zilele următoare vom sta alături de Isus pentru a culege cel puţin o picătură din această iubire extraordinară, pe care nimeni nu a avut-o vreodată pe acest pământ.
Astăzi Isus intră în Ierusalim. Evanghelia după sfântul Matei, pe care am ascultat-o după binecuvântarea ramurilor, ne-a făcut să retrăim această pagină evanghelică. Ştim că şi în alte ocazii, Isus a intrat în Ierusalim, dar, de această dată, a făcut-o în mod solemn, aşezat pe o măgăriţă. Mulţi au alergat să-l însoţească. Mulţimile aşterneau hainele pe drum, pe unde trecea, şi mulţi îl salutau agitând ramuri de palmier. Cine erau aceşti oameni? Cu siguranţă erau discipolii, dar erau şi atâţia pe care Isus i-a ajutat, cei cărora le-a potolit foamea, leproşii pe care îi vindecase, bolnavii care au fost vindecaţi, orbul din naştere care putea să-l urmeze, paraliticul care acum putea să meargă şi chiar Lazăr, care nu mai era în mormânt, şi atâţia alţii. Toţi făceau sărbătoare lui Isus, care intra în Ierusalim. Dar nu era un cortegiu al unui om puternic şi tare. Erau cei săraci şi cei slabi, care însoţeau un profet blând şi smerit cu inima. Era nevoie de acel cortegiu, era nevoie la Ierusalim, de acea sărbătoare, pentru că în cetate lipseau blândeţea, iubirea, bunătatea, mila. Şi cu Isus intra în Ierusalim cel blând, cel milostiv, omul bun.
Dar, oare, nu este la fel şi pentru noi? Nu au, oare, nevoie satele şi oraşele noastre, casele noastre, familiile noastre, inimile noastre, nu au, oare, nevoie de pace, de milostivire, de blândeţe, de seninătate? Asistăm la o incredibilă creştere a violenţei şi a răutăţii în jurul nostru. Şi, în plus, timpurile în care trăim nu sunt uşoare. Au devenit dure pentru toţi, caracterizate de criza, în toate domeniile. În condiţii ca acestea, este foarte uşor să ne gândim numai la noi înşine şi la propriile noastre probleme, uitând de alţii. Şi acest lucru se întâmplă acasă, în familie, la serviciu, la şcoală, peste tot. Dar astăzi Mântuitorul vine în mijlocul nostru pentru a ne arăta toată iubirea sa. Liturgia ne-a făcut să ascultăm relatarea pătimirii şi morţii sale. Pentru ce? Pentru că, după triumf, l-am văzut imediat pe Isus condamnat la moartea pe cruce.
Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Evanghelia pătimirii ne arată marea iubire pe care Isus o are faţă de noi. El nu s-a gândit să se salveze pe sine însuşi, dar, ca să ne mântuiască pe noi toţi. Cu această iubire Isus vine în mijlocul nostru şi în aceste zile sfinte. Primul loc pe care îl vizitează Isus, primul oraş, primul sat în care intră este inima fiecăruia dintre noi. Tocmai aici, în inimile noastre, Isus vrea să aducă blândeţea, mila, pacea. Deseori, inima noastră este mai poluată decât aerul oraşelor noastre. Este mai haotică decât aglomeraţia străzilor. Este mai închisă decât cochilia noastră. Avem nevoie de primirea Mântuitorului în inima noastră. Dacă el intră, inima noastră se va schimba. Şi dacă se va schimba inima noastră, şi locul în care trăim va începe să fie mai bun. Da, locul nostru, această lume a noastră se schimbă începând de la schimbarea inimilor, de la schimbarea inimii noastre. Nu se va schimba, însă, nimic, dacă inima noastră va rămâne în continuare împietrită şi închisă în sine. Să-l primim pe Isus care vine în mijlocul nostru. A-l primi înseamnă a asculta evanghelia. S-o citim în aceste zile. Dacă vom asculta acele cuvinte, inima noastră se va înmuia. Instinctele egocentrice vor fi îndepărtate şi sentimentele lui Isus ne vor ajuta să trăim mai bine acasă, la serviciu, la birou, la piaţă, la şcoală. Da! Pentru că vom şti să privim pe alţii cu ochii lui Isus, cu mai multă milă şi mai puţină duritate, cu mai multă prietenie şi mai puţină ranchiună. Şi va creşte şi iubirea.
Ramurile pe care le-am purtat cu noi la biserică şi care au fost binecuvântate să fie semnul întâmpinării şi primirii Mântuitorului. Să le aşezăm la un loc vizibil în casele noastre, ca să ne amintească de blândeţea, bunătatea, milostivirea şi pacea, pe care Isus a venit să ni le aducă. Amin.
