(Din lat. infallibílitas). Imposibilitatea de a greşi în materie de credinţă şi morală. Nu imposibilitatea de a păcătui, ci imposibilitatea de a învăţa ceva greşit. Pentru a păstra Biserica în puritatea credinţei transmise de apostoli, Cristos, care este Adevărul, a voit să confere Bisericii sale o participare la propria sa infailibilitate. Prin "simţul supranatural al credinţei", poporul lui Dumnezeu aderă neclintit la credinţă sub călăuzirea magisteriului viu al Bisericii. Misiunea magisteriului este legată de caracterul definitiv al legământului încheiat de Dumnezeu în Cristos cu Poporul său; el trebuie să-l apere de devieri şi de slăbiciuni şi să-i garanteze posibilitatea obiectivă de a mărturisi fără eroare credinţa autentică. Sarcina pastorală a magisteriului este astfel rânduită încât să poată veghea ca poporul lui Dumnezeu să rămână în adevărul ce eliberează. Pentru a împlini această slujire, Cristos i-a înzestrat pe Păstori cu carisma infailibilităţii în materie de credinţă şi de morală. Exercitarea acestei carisme poate îmbrăca mai multe modalităţi. "De această infailibilitate se bucură Pontiful roman, Capul Colegiului episcopilor, în virtutea funcţiei sale, atunci când, în calitate de Păstor şi Învăţător suprem al tuturor credincioşilor, care întăreşte în credinţă pe fraţii săi, proclamă printr-un act definitiv o învăţătură privind credinţa sau moravurile (...) Infailibilitatea promisă Bisericii rezidă şi în corpul episcopal atunci când exercită magisteriul suprem împreună cu urmaşul lui Petru" (LG 25), mai ales într-un Conciliu ecumenic. Când prin magisteriul ei suprem, Biserica propune "un adevăr de credinţă ca revelat de Dumnezeu" (DV 10) şi ca învăţătură a lui Cristos, astfel de definiţii trebuie primite cu ascultarea credinţei (cf. LG 25).
