(Din lat. indulgéntia, bunăvoinţă, iertare). Iertarea în faţa lui Dumnezeu a pedepsei vremelnice pentru păcatele deja iertate în ce priveşte vinovăţia, pe care un credincios, dispus cum se cuvine şi îndeplinind anumite condiţii stabilite, o dobândeşte prin mijlocirea Bisericii care, în calitate de slujitoare a răscumpărării, împarte şi aplică cu autoritate tezaurul meritelor lui Cristos şi ale sfinţilor (cf. CDC, can. 992). Deci, indulgenţa nu este nici iertarea păcatelor, nici garanţia intrării în cer. Ea este amnistierea de pedeapsa vremelnică meritată pentru greşelile săvărşite. Fiecare creştin iertat de păcat prin taina Pocăinţei, trebuie să repare greşelile prin anumite fapte de pocăinţă. Biserica acordă indulgenţe pentru orice faptă creştinească făcută în stare de har sfinţitor, de către un creştin care trăieşte în unire cu Biserica. Prin indulgenţe, credincioşii pot dobândi pentru ei înşişi, ca şi pentru sufletele din Purgator, iertarea pedepselor vremelnice, care sunt urmări ale păcatelor (cf. CBC 1498).
