Vineri seara, în timp ce ne rugam Rozariul și îl așteptam pe episcop, mi-a venit în minte cuvântul pe care Padre Pio l-a adresat grupurilor sale de rugăciune în 1966, la zece ani de la inaugurarea spitalului „Casa Sollievo della Sofferenza”, când le-a numit „pepiniere de credință, focare de iubire”. Multă vreme, când auzeam cuvântul acesta, mă gândeam la pomii tineri, iar în seara aceea am înțeles că pepiniera este mai întâi pământul roditor din care crește pădurea cea nouă. Din gândul acesta s-a născut felul în care i-am prezentat episcopului comunitatea: în prima seară pepiniera, a doua zi pe cei prin care urcă seva, iar la sfârșit lăstarii, pădurea cea tânără. Privite acum, după ce s-au încheiat, zilele vizitei au urmat drumul sevei într-un copac, de la rădăcini până la mugurii cei mai noi.
Rădăcinile
Un copac nu începe cu ramurile. Sâmbătă dimineață, episcopul a mers întâi la bolnavii parohiei, în casele lor, apoi la cimitir, unde s-a rugat pentru răposații comunității, printre care sunt și cei care au pus temelia ei. Parohia e tânără, pentru că a fost înființată în 2008, iar biserica a fost sfințită în 2017, prin munca primului paroh, pr. Alois Hîrja, și a oamenilor care au stat lângă el. Episcopul le-a mulțumit credincioșilor că au fost alături de păstorii lor, ca biserica să fie frumoasă și ca oamenii să se simtă în ea ca într-o familie.
Rădăcinile se văd și în lucruri mai mărunte decât o clădire. La întâlnirea de sâmbătă după-amiază, Preasfinția Sa le-a lăsat copiilor două cuvinte care încep cu a doua notă a gamei, re: respect și recunoștință. Seara i-a întrebat și pe adulți dacă le mai știu, iar ei i le-au spus pe amândouă. Le-a cerut tuturor să le trăiască față de Dumnezeu, de părinți, de bunici și de toți cei de la care am primit ceva. Un copac care nu-și cinstește rădăcinile nu mai are de unde să tragă seva. În aceeași lumină a stat și solemnitatea Tuturor Sfinților, cu care s-a încheiat vizita, pentru că în mulțimea „pe care nimeni nu putea să o numere” sunt și mamele, tații și bunicii care și-au trăit credința în Valea Lupului fără ca cineva să-i observe.
Pepiniera
Prima seară a fost a grupului de rugăciune „Padre Pio” și a celor care, toată luna octombrie, au venit seară de seară la Rozariu și la Liturghie. Episcopul a pus lângă imaginea pepinierei o pildă din Evanghelie care spune același lucru: asemenea grupuri sunt ca bucățica de drojdie pusă în câteva măsuri de făină, care face să dospească toată frământătura. De aceea le-a cerut să aibă grijă ca grupul lor să nu se stingă.
Tot vineri seara, episcopul le-a vorbit despre ce înseamnă Biserica. Când spunem „biserică”, ne gândim întâi la clădire, dar Biserica cea vie sunt oamenii, iar fără ei biserica aceasta frumoasă ar ajunge un muzeu, în care vizitatorii vin să admire Calea Crucii. Efortul pe care l-au pus ca să ridice zidurile, a spus episcopul, trebuie pus acum, și mai mult, ca oamenii să rămână uniți în dragoste, să se ierte când greșesc și să nu-i uite pe cei de lângă ei, de orice confesiune ar fi.
În predica din aceeași seară, pornind de la vindecarea bolnavului în zi de sâmbătă (Lc 14,1-6), Preasfinția Sa a arătat ce face o pepinieră să fie roditoare. Fariseii îl priveau pe Isus ca să-l prindă într-o greșeală, iar Isus privea ca să vadă suferința unui om. O comunitate este vie atunci când vede omul, nu doar problema, iar într-o parohie cu multe familii tinere suferințele nu ies ușor la lumină: un părinte obosit, o mamă copleșită de griji, un bătrân singur, o familie care nu îndrăznește să spună nimănui prin ce trece. La sfârșit, episcopul le-a cerut familiilor să se întrebe des „pe cine am putea ajuta noi?”, iar fiecăruia, să se gândească încă din seara aceea pe cine ar putea ajuta a doua zi.
Trunchiul prin care urcă seva
Sâmbătă seara, la Liturghia celebrată cu cei care slujesc în parohie, i-am prezentat episcopului realitățile prin care curge seva slujirii, a dăruirii și a prezenței în comunitate: Consiliul Pastoral, Consiliul Economic, feciorii de biserică și corul. Nimeni nu se uită la trunchiul unui copac primăvara, când toată lumea privește florile, și totuși prin el trece tot ce hrănește coroana.
În predică, episcopul a vorbit tocmai despre slujirea care nu se vede. Pornind de la invitații care se îmbulzeau spre locurile dintâi (Lc 14,1.7-11), a spus că Isus nu ne întreabă cine stă mai sus, ci cine iubește mai mult, iar valoarea noastră nu vine din comparația cu alții, ci din faptul că suntem iubiți de Dumnezeu. Comunitatea crește și prin cei care vorbesc la microfon, dar crește la fel de mult prin cei care mătură biserica, șterg praful, îi însoțesc pe copii, îi vizitează pe bolnavi și se roagă în tăcere. Pentru ei a ales imaginea fântânii, la care oamenii nu vin ca să privească piatra, ci ca să bea apă: creștinul umil nu atrage atenția asupra lui, ci îi ajută pe ceilalți să ajungă la izvor. În familie, a spus episcopul, trebuie să învățăm să spunem mai des „iartă-mă”, „mulțumesc” și „cu ce te pot ajuta?”.
La întâlnirea care a urmat, câte un reprezentant al Consiliului Pastoral, al feciorilor de biserică și al corului a povestit cum trăiește slujirea. Doamna Petronela Petrea, vicepreședinta Consiliului Pastoral, a spus că lucrurile încep să meargă abia când oamenii nu mai spun „grupul meu” sau „ideea mea”, ci „parohia noastră”. Din partea feciorilor de biserică, Iulian Văcaru a povestit că din munca făcută împreună s-au născut prietenii, iar acum se vizitează și copiii lor. Corul a mărturisit că armonia le-a unit întâi vocile și apoi, aproape fără să-și dea seama, inimile.
Episcopul le-a răspuns numindu-i „senatul parohiei” și ferment pentru toată comunitatea. Ei sunt mai aproape de oameni decât preotul, pentru că merg la nunți și la cumetrii, unde omul se deschide mai ușor, așa că pot aduce în parohie glasul, dorințele și durerile oamenilor. Soluțiile, a spus episcopul, se caută împreună, sub îndrumarea preotului, niciodată pe la spate, iar după o discuție aprinsă toți trebuie să plece acasă împăcați. Le-a dat și o rugăciune pentru asemenea întâlniri: „Doamne, pune-mi pe buze cuvintele cele mai potrivite pentru Gheorghiță acesta, care nu vrea să vină la biserică.” Poate că omul nu primește bine îndemnul pe loc, a adăugat episcopul, dar cândva cuvântul spus va prinde rădăcini și va da rod, pentru că Dumnezeu lucrează în timp.
Lăstarii și pădurea cea tânără
Ultima zi a fost a celor mai tineri. Episcopul, care i-a întâlnit pe copii încă de sâmbătă, i-a regăsit duminică la Liturghia de la ora 11, împreună cu părinții și cu bunicii lor. Douăzeci și șapte de copii și adolescenți au fost primiți printre candidații la Mir, în anul pastoral în care dieceza meditează la tema „Mirul revarsă în noi iubirea”.
La începutul predicii, episcopul i-a rugat să ridice mâna pe cei care vor să devină sfinți, iar mâinile s-au ridicat, ale copiilor și apoi ale celor mari. Apoi le-a vorbit despre un tată pe care fiul l-a întrebat cum arată un sfânt. Tatăl l-a dus în biserică, în fața unui vitraliu luminat de soare, și i-a spus că sfântul este omul care lasă lumina lui Dumnezeu să treacă prin viața lui. Copiii au primit cu o zi înainte câte o iconiță pe care scria „Isuse, te iubesc”, iar episcopul le-a amintit că a fi sfânt înseamnă tocmai asta: să-l iubești pe Isus și să-l lași să ocupe primul loc. Sfințenia începe când spui adevărul chiar dacă ai greșit, când împarți jucăria, când îți ajuți părinții fără să ți se spună de zece ori și când primești copilul care nu are prieteni. Părinților le-a spus că sfințenia copiii o învață mai ales privindu-i pe ei.
La sfârșit, episcopul le-a vorbit despre o lumânare care le aprindea pe celelalte și nu se temea că își pierde lumina, pentru că lumina nu se micșorează atunci când o împarți. Tuturor le-a propus să se întrebe în fiecare zi ce pot face, concret, ca cineva să vadă prin ei puțin mai mult din iubirea lui Isus.
Ce rămâne după vizită
La Liturghia de la ora 9, i-am dăruit episcopului un tablou cu Sfântul Pius de Pietrelcina, pictat de doamna Rodica Rîmbu, pe al cărui spate sunt scrise cuvintele sfântului: „Iubiți-o pe Maria și faceți să fie iubită.” Vizita a început la altarul Maicii Domnului, în luna Rozariului, iar noi am vrut ca ocrotitorul parohiei să-l însoțească pe episcop și în rugăciunea lui. În cuvântul de încheiere, Preasfinția Sa a spus că Valea Lupului este o comunitate mai degrabă mică, dar că numărul nu contează, ci cât de puternică e credința celor care o alcătuiesc. A dus cu el salutul și rugăciunea episcopului auxiliar Petru Sescu și a episcopului emerit Petru Gherghel și le-a cerut credincioșilor să se roage pentru episcopi, pentru preoți și pentru vocații.
O pădure nu crește într-un sfârșit de săptămână. Rădăcinile se întind pe ascuns, iar lăstarii au nevoie de ani ca să ajungă copaci. După aceste zile ne rămân imaginile predicilor, drojdia, fântâna, vitraliul și lumânarea, și întrebările pe care episcopul ne-a cerut să ni le punem, iar ele vor lucra în noi încet, așa cum urcă seva.
Mulțumim, Preasfințite!
Pr. Bogdan Herciu
Album foto
30 octombrie - 1 noiembrie 2026: Vizită pastorală a PS Iosif Păuleț în Parohia Valea Lupului
