Moto: Oare ce o fi visat pruncul în ieslea Betleemului?
Cerul cenuşiu, monoton învăluie lumea zgribulită, amorţită în uitarea fără cusur, iar tăcerea de plumb a iernii simţurilor si a tuturor sentimentelor calde ce dau viaţă oricărei simţiri a înghiţit lacom totul. Soarele a uitat să zâmbească prietenos, permiţând ca florile de gheaţă să împodobească generos fereastra vieţii.
Inevitabil, în simfonia naturii reci şi inerţia cojoacelor de lumină şi tradiţii aduse din noaptea amintirii, am omis esenţialul. Pe nesimţite episcopul Nicolae a devenit Moş Crăciun, sărbătoarea vieţii şi a darului divin a devenit timpul cadourilor, atât de numeroase încât ne-au făcut să uităm recunoştinţa. E vremea saniei cu reni şi a trenului Coca-Cola, care sfidează orice rădăcină spirituală şi taie orice ispită care ar putea invita la dragoste, gratuitate, dăruire, privându-ne de bogăţia a tot ceea ce a însemnat acum 2000 de ani Crăciunul. Am uitat demult de ce avem Crăciunul, iar conţinutul pe care ni-l oferă o societate mult prea interesată şi închisă în ea însăşi e prea firav, aflat etern în pragul termenului de expirare, mult prea "recent", ca să te înfrupţi cu voluptate din el.
Ciudat... parcă totul te ademeneşte să priveşti zbanghiu în gol şi te laşi furat de val. E dulce adormirea şi mult mai comodă visarea. Inevitabil însă, se amestecă punctele din programul cotidian, demult anticipat şi grijuliu prevăzut, cu avalanşa de gânduri, doruri, nostalgii de sezon, care se îmbulzesc de-a valma, încercând să răpească liniştea şi să mă sfâşie cu dinţii lor nemiloşi şi reci, şi să mă arunce în braţele unui nou an, ce se conturează ca un nou început ce mă întâmpină de această dată ostil, ca un teritoriu străin şi neprietenos, în care dezorientarea este vecină cu lipsa perspectivelor, iar singurătatea şi planurile pe termen scurt fac casă bună cu sentimentul părăsirii şi al înstrăinării.
Ca şi copilul cu năsucul turtit pe geamul devenit acum opac, cu decoraţiuni inedite dar reci de sezon, oglindind o natură îngheţată ce a pierdut culoarea şi seva vieţii, aş vrea să deschid obloanele şi să mă pătrundă aerul din care sorbeam odată cu lăcomie şi nu mă mai săturam să îl inspir. Aş vrea să privesc din nou cu nesaţ şi să întrezăresc iar mângâierea razelor care topeau şi încălzeau odată nu doar natura însufleţită de atâtea şoapte, atâtea atingeri, ci şi un suflet împodobit de mii de culori din curcubeul de trăiri ce purtau amprenta exuberanţei juvenile şi a râsetelor de copii, ce dădeau armonie fiecărei zile şi sens paşilor vieţii.
Dar ştiu că va fi din nou dimineaţă... Mă voi trezi dintr-un vis urât în care nu am crezut oricum niciodată, pentru că mi-au bătut întotdeauna în geam razele soarelui ce m-a purtat grijuliu pe braţe şi m-a mângâiat mereu răcoarea şi dulceaţa aerului curat şi parfumat al încrederii în Cel care, deşi mic şi firav, a schimbat cu naşterea sa o lume întreagă...
Zâmbesc şi deschid ochii. Clipesc şi adorm iar. Ştiu că mă va învălui din nou visul cel mai drag mie: visul Crăciunului. E visul oricărui om, un vis de dragoste, acela de a te şti în siguranţă, ocrotit, de a te şti iubit şi de a iubi cu toată fiinţa ta. E un "nu ştiu cum şi-un nu ştiu ce" fără de care sensul îţi scapă printre degete. E visul lui Dumnezeu despre fericirea omului în care sunt invitat să cred şi eu.
Cu el pot îndrăzni să cred că nu sunt întâmplător aici, că mă pot regăsi acasă, oricât de des mă arunc în îmbrăţişarea inimii care mă învaţă dintr-o iesle săracă să iubesc şi dă aripi sufletelului ce caută sincer... viaţa, chiar şi într-un mediu ostil. Şi mă bucur în fiecare dimineaţă că îi pot mulţumi, căci îmi dă voie să visez. Îmi permite să visez chiar visul său, de acum 2000 de ani, din cetatea în care totul era, ca şi acum, mult prea ocupat, în care nu mai era loc pentru nimeni şi nimic. Ieslea rece a indiferenţei a găzduit şi altădată Viaţa. Departe de forfota lumii, de zarva ei sufocantă, ascunsă în lumini şi ornamente, a trebuit să viseze El visul său cel mai frumos, în aceleaşi culori ale unei istorii care pare că se repetă la nesfârşit.
Visătorii o sfârşesc întotdeauna rău. Deşi preţul e scump, e frumos însă să visezi. Iar Crăciunul mă va obliga mereu să o fac, să strig, să cânt adevărul inexorabil pe care o lume întreagă încearcă de 2000 de ani să îl ascundă în spatele luminilor, moşilor de sezon, brazilor, cadourilor, forfotei sărbătorilor de iarnă, că visul lui Dumnezeu cel mai frumos este unul de dragoste, e visul care a prins viaţă şi demonstrează adevărul inefabil că dragostea există, că s-a făcut trup şi a locuit între noi, oamenii. Mulţi au întâlnit-o: Maria, Iosif, păstorii, magii... Cred că şi eu am întâlnit-o, de vreme ce pot încă visa... de fapt ea m-a întâlnit pe mine odată şi de atunci nu îmi mai dă pace, mă determină şi mă motivează să stau drept, să lupt, să întâmpin ferm orice provocare, să mai am un gram de încredere şi speranţă când alţii au depus demult armele şi să nu pierd din vedere ceea ce merită iubit, trăit, chiar dacă de prea multe ori acest crez mă costă atât de mult. Şi asta pentru că nu e doar un vis, e viaţă!
Nu există nimic mai frumos şi nimic care să te înfioare mai mult şi să te facă să închizi ochii, ca să te întrebi de e aievea, doar un vis... ori chiar te scalzi cu adevărat în fericire! Acest vis nu-l uiţi niciodată. Totul e altfel de când a fost prima oară Crăciunul. Totul a devenit altfel de când am trăit pentru prima oară Crăciunul. Şi nimic nu m-ar întrista mai mult decât... să uit visul Crăciunului.
Pr. Claudiu Budău
