Iubiţi fraţi şi surori,
Sfânta Gertruda cea Mare, despre care aş vrea să vă vorbesc astăzi, ne duce şi săptămâna aceasta în mănăstirea din Helfta, unde s-au născut câteva din capodoperele literaturii religioase feminine latino-germane. Acestei lumi aparţine Gertruda, una din misticele cele mai vestite, singura femeie din Germania care are apelativul de "Mare", prin statura culturală şi evanghelică: cu viaţa sa şi gândirea sa a avut incidenţă în mod singular asupra spiritualităţii creştine. Este o femeie excepţională, înzestrată cu deosebite talente naturale şi cu extraordinare daruri de har, cu umilinţă foarte profundă şi zel arzător pentru mântuirea aproapelui, cu intimă comuniune cu Dumnezeu în contemplaţie şi cu promptitudine în ajutorarea celor nevoiaşi.
La Helfta se confruntă, ca să spunem aşa, sistematic cu maestra sa Matilda de Hackeborn, despre care am vorbit la audienţa de miercurea trecută; intră în raport cu Matilda de Magdeburg, altă mistică medievală; creşte sub îngrijirea maternă, dulce şi exigentă, a abatesei Gertruda. De la aceste trei surori din mănăstire ia comori de experienţă şi înţelepciune; le elaborează într-o sinteză proprie, parcurgând itinerarul său religios cu nemărginită încredere în Domnul. Exprimă bogăţia spiritualităţii nu numai a lumii sale monastice, ci şi mai ales a celei biblice, liturgice, patristice şi benedictine, cu un timbru foarte personal şi cu mare eficacitate comunicativă.
Se naşte la 6 ianuarie 1256, sărbătoarea Epifaniei, dar nu se ştie nimic nici despre părinţi nici despre locul de naştere. Gertruda scrie că însuşi Domnul îi dezvăluie sensul acestei prime dezrădăcinări a ei: "Am ales-o ca locuinţă a mea pentru că îmi aflu bucuria ca tot ceea ce este vrednic de iubire în ea să fie opera mea [...]. Tocmai pentru acest motiv eu am îndepărtat-o de toate rudele sale, adică pentru ca nimeni să n-o iubească din motive de consangvinitate şi eu să fiu singurul motiv al afecţiunii care i se poartă" (Le Rivelazioni, I, 16, Siena, pag. 76-77).
La vârsta de cinci ani, în anul 1261, intră în mănăstire, aşa cum se făcea adesea în epoca aceea, pentru formare şi studiu. Aici îşi petrece întreaga sa existenţă, ale cărei etape cele mai semnificative le semnalează ea însăşi. În memoriile sale aminteşte că Domnul a preîntâmpinat-o cu răbdare îngăduitoare şi milostivire infinită, uitând anii copilăriei, adolescenţei şi tinereţii, petrecuţi - scrie ea - "într-o aşa orbire de minte încât aş fi fost capabilă [...] să gândesc, să spun sau să fac fără nici o remuşcare tot ceea ce mi-ar fi plăcut şi oriunde aş fi putut, dacă tu nu m-ai fi preîntâmpinat, fie cu o oroare faţă de rău şi o înclinaţie naturală spre bine, fie cu vigilenţa externă a altora. M-aş fi comportat ca o păgână [...] şi asta chiar dacă tu ai voit ca încă din copilărie, adică de la vârsta de cinci ani, eu să locuiesc în sanctuarul binecuvântat al religiei pentru a fi acolo educată printre prietenii tăi cei mai evlavioşi" (Ibid., II, 23, pag. 140 şi urm.).
Gertruda este o studentă extraordinară, învaţă tot ceea ce se poate învăţa din ştiinţele Trivium şi Quadrivium (= grup de patru discipline [geometrie, aritmetică, muzică, astronomie] din învăţământul superior medieval), formarea din acel timp; este fascinată de ştiinţă şi se dedică studiului profan cu ardoare şi tenacitate, obţinând succese şcolare peste orice aşteptare. Dacă nu ştim nimic despre originile sale, ea ne spune multe despre pasiunile sale din tinereţe: literatura, muzica şi cântul, arta miniaturii o captivează; are un caracter puternic, hotărât, imediat, impulsiv; adesea spune că este neglijentă; recunoaşte defectele sale, cere cu umilinţă iertare. Cu umilinţă cere sfat şi rugăciuni pentru convertirea sa. Există trăsături ale temperamentului său şi defecte care o vor însoţi până la sfârşit, aşa încât uimeşte unele persoane care se întreabă cum de Domnul o îndrăgeşte aşa de mult.
De la starea de studentă trece la consacrarea totală lui Dumnezeu în viaţa monastică şi timp de douăzeci de ani nu se întâmplă nimic excepţional: studiul şi rugăciunea sunt activitatea sa principală. Prin calităţile sale le întrece pe celelalte surori din mănăstire; este tenace în a-şi consolida cultura în diferite domenii. Însă, în timpul Adventului din anul 1280, începe să simtă dezgust faţă de toate acestea, observă vanitatea lor şi la 27 ianuarie 1281, cu puţine zile înainte de sărbătoarea Purificării Fecioarei, pe la ora Completoriului, seara, Domnul luminează întunericul său dens. Cu suavitate şi delicateţe calmează tulburarea care o chinuieşte, tulburare pe care Gertruda o vede ca pe un dar însuşi al lui Dumnezeu "pentru a dărâma acel turn de vanitate şi de curiozitate pe care, chiar purtând numele şi haina de călugăriţă, eu îl ridicasem cu mândria mea, unde măcar aşa să găsesc calea pentru a-mi arăta mântuirea ta" (Ibid., II, 1, pag. 87). Are viziunea unui tânăr care o conduce să depăşească încurcătura de spini care oprimă sufletul ei, luând-o de mână. În acea mână, Gertruda recunoaşte "urma preţioasă a acelor răni care au abrogat toate actele de acuzare ale duşmanilor noştri" (Ibid., II, 1, pag. 89), îl recunoaşte pe Cel care pe Cruce ne-a mântuit cu sângele său, pe Isus.
Din acel moment viaţa sa de comuniune intimă cu Domnul se intensifică, mai ales în timpurile liturgice mai semnificative - Advent-Crăciun, Postul Mare-Pa?ti, sărbătorile Fecioarei - chiar şi atunci când, bolnavă, era împiedicată să meargă în cor. Este acelaşi humus liturgic al Matildei, maestra sa, pe care însă Gertruda îl descrie cu imagini, simboluri şi termeni mai simpli şi liniari, mai realistici, cu referinţe mai directe la Biblie, la Sfinţii Părinţi, la lumea benedictină.
Biografia sa indică două direcţii a ceea ce am putea defini o "convertire" deosebită a ei: în studii, cu trecerea radicală de la studiile umaniste profane la cele teologice, şi în respectarea regulii monastice, cu trecerea de la viaţa pe care ea o defineşte neglijentă la viaţa de rugăciune intensă, mistică, cu o excepţională ardoare misionară. Domnul, care a ales-o din sânul matern şi încă de mică a făcut-o părtaşă la banchetul vieţii monastice, o cheamă cu harul său "de la lucrurile externe la viaţa interioară şi de la ocupaţiile pământeşti la iubirea lucrurilor spirituale". Gertruda înţelege că s-a îndepărtat de el, în regiunea neasemănării, aşa cum spune ea cu sfântul Augustin; că s-a dedicat cu prea multă aviditate studiilor liberale, înţelepciunii umane, neglijând ştiinţa spirituală, privându-se de gustul adevăratei înţelepciuni; acum este condusă la muntele contemplaţiei, unde părăseşte omul vechi pentru a se îmbrăca în cel nou. "Din gramaticiană devine teologă, cu lectura asiduă şi atentă a tuturor cărţilor sacre pe care le putea avea sau procura, umplea inima sa cu cele mai utile şi dulci sentinţe din Sfânta Scriptură. De aceea avea mereu pregătit vreun cuvânt inspirat şi de edificare cu care să-l satisfacă pe cel care venea s-o consulte, şi în acelaşi timp textele scripturale cele mai adaptate pentru a contesta orice opinie greşită şi a închide bura opozanţilor săi" (Ibid., I, 1, pag. 25).
Gertruda transformă toate acestea în apostolat: se dedică să scrie şi să răspândească adevărul cu claritate şi simplitate, har şi persuasivitate, slujind cu iubire şi fidelitate Biserica, aşa încât să fie utilă şi plăcută teologilor şi persoanelor evlavioase. Din această activitate intensă a ei ne rămâne puţin, şi din cauza evenimentelor care au dus la distrugerea mănăstirii din Helfta. În afară de Crainic al iubirii divine sau Revelaţiile, ne rămân Exerciţiile Spirituale, o bijuterie rară a literaturii mistice spirituale.
În respectarea regulii călugăreşti sfânta noastră este "o coloană trainică [...], propagatoare foarte fermă a dreptăţii şi a dreptăţii" (Ibid., I, 1, pag. 26), spune biografa sa. Prin cuvinte şi exemplu trezeşte în ceilalţi mare fervoare. La rugăciunile şi la pocăinţele din regula monastică adaugă altele cu o aşa devoţiune şi o aşa abandonare încrezătoare în Dumnezeu, încât trezeşte în cel care o întâlneşte conştiinţa că este în prezenţa Domnului. Şi de fapt Dumnezeu însuşi o face să înţeleagă că a chemat-o ca să fie instrument al harului său. Gertruda se simte nevrednică de această imensă comoară divină, mărturiseşte că nu a păstrat-o şi n-a valorizat-o. Exclamă: "Vai! Dacă tu mi-ai fi dat pentru amintirea ta, nedemnă cum sunt, chiar şi numai un fir de câlţi, ar fi trebuit să-l privesc cu mai mare respect şi reverenţă decât am avut faţă de aceste daruri ale tale!" (Ibid., II, 5, pag. 100). Însă, recunoscând sărăcia sa şi nevrednicia sa, ea aderă la voinţa lui Dumnezeu, "pentru că - afirmă ea - am profitat aşa de puţin de harurile tale încât nu mă pot decide să cred că mi-au fost dăruite numai pentru mine, neputând înţelepciunea ta veşnică să fie frustrată de nici unul. Fă, aşadar, o, Dătătorule de orice bine care mi-ai dăruit gratuit daruri aşa de nedatorate, ca, citind această scriere, inima măcar a unuia din prietenii tăi să fie înduioşat la gândul că zelul pentru suflete te-a indus să laşi atât de mult timp o piatră preţioasă de valoare aşa de inestimabilă în mijlocul noroiului abominabil al inimii mele" (Ibid., II, 5, pag. 100 şi urm.).
Îndeosebi două favoruri îi sunt mai dragi decât oricare altul, aşa cum scrie însăşi Gertruda: "Stigmatele rănilor tale mântuitoare pe care mi le-ai imprimat, ca pe nişte podoabe preţioase, în inimă, şi profunda şi mântuitoarea rană de iubire cu care ai însemnat-o. Tu m-ai inundat cu aceste daruri ale Tale de atâta fericire încât, chiar dacă ar trebui să trăiesc o mie de ani fără nici o consolare nici internă nici externă, amintirea lor ar fi suficientă pentru a mă întări, a mă lumina, a mă umple de recunoştinţă. Ai mai voit să mă introduci în intimitatea inestimabilă a prieteniei tale, deschizându-mi în diferite moduri acel sacrariu preanobil al Divinităţii tale care este Inima ta divină [...]. La acest cumul de binefaceri ai adăugat-o pe aceea de a-mi da ca Avocată pe preasfânta Fecioară Maria Mama Ta şi de a mă fi recomandat adesea afectului aşa cum cel mai fidel dintre miri ar putea s-o recomande propriei sale mame pe mireasa sa preaiubită" (Ibid., II, 23, pag. 145).
Îndreptată spre comuniunea fără sfârşit, încheie viaţa sa pământească la 7 noiembrie 1301 sau 1302, la vârsta de circa 46 de ani. În al şaptelea Exerciţiu, cel al pregătirii pentru moarte, sfânta Gertruda scrie: "O, Isuse, tu care-mi eşti imens de drag, fii mereu cu mine, pentru ca inima mea să rămână cu tine şi iubirea ta să persevereze cu mine fără posibilitate de despărţire şi trecerea mea la cele veşnice să fie binecuvântată de tine, aşa încât spiritul meu, dezlegat de legăturile trupului, să poată găsi imediat odihnă în tine. Amin" (Esercizi, Milano 2006, pag. 148).
Mi se pare clar că acestea nu sunt numai lucruri din trecut, istorice, ci existenţa sfintei Gertruda rămâne o şcoală de viaţă creştină, de cale dreaptă, şi ne arată că centrul unei vieţi fericite, al unei vieţi adevărate, este prietenia cu Isus, Domnul. Şi această prietenie se învaţă în iubirea faţă de Sfânta Scriptură, în iubirea faţă de liturgie, în credinţa profundă, în iubirea faţă de Maria, în aşa fel încât să fie cunoscut tot mai real Dumnezeu însuşi şi astfel fericirea adevărată, ţinta vieţii noastre. Mulţumesc.
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
