Ultimele ore din viaţă ale ep. Anton Durcovici
În jurul datei de 15 noiembrie 1951, episcopul Anton Durcovici a fost scos din celula 44 şi dus în celula 13 de la parterul închisorii. Aici a fost izolat şi lăsat să moară singur, fără tratament. A murit în seara zilei de 10 decembrie 1951, după ce a primit, prin uşa celulei, dezlegarea de la părintele Rafael Friedrich.
Despre ultimele săptămâni de viaţă ale ep. Durcovici există mărturii de la pr. Otto Canisius Farrenkopf, pr. Vasvári Aladár, pr. Ştefan Dănilă Berinde, ep. Iuliu Hossu, ep. Ioan Ploscaru, pr. Rafael Friedrich, pr. Gheorghe Pătraşcu, sr. Catrina Laslău, pr. Hieronymus Menges, ep. Adalbert Boroş... Primii au stat în aceeaşi închisoare, şi au prins un timp împreună cu ep. Durcovici. Pr. Otto Canisius Farrenkopf şi pr. Vasvári Aladár au stat un timp chiar în celulă cu episcopul. Ep. Adalbert Boroş a ajuns la Sighet la puţin timp după moartea episcopului.
Din mărturiile lor rezultă că episcopul a înţeles că e dus spre a fi izolat pentru a muri (pr. Otto Canisius Farrenkopf), a cerut prin uşa închisorii: "Orate pro morte mea bona", "pro extrema perseverantia" (ep. Iuliu Hossu), fiind întărit de confraţii care au putut schimba câteva cuvinte cu el.
Mai mulţi preoţi au primit informaţii de la pr. Rafael Friedrich (Leopold Nestmann, Andrei Gherguţ, Eduard Ferenţ, Anton Bişoc). Astfel ştim cum au fost ultimele ore din viaţă ale ep. Anton Durcovici. În agonie fiind, în ziua de 10 decembrie a primit dezlegarea prin uşa închisă a celulei de la fostul său colaborator, care în acea zi mătura coridorul de la parterul închisorii.
De asemenea, episcopul a transmis că nu se mai poate hrăni, s-a gândit, înainte de a muri, de a-i ajuta pe fraţii în suferinţă şi le-a trimis hrana.
Impresionează mărturia ep. Ioan Ploscaru care a făcut curăţenie în celulă. Din cele găsite în celulă se vede că a încercat să mănânce din pâinea şi marmelada care i s-au dat, dar nu a reuşit. A avut două pături pe care le-a putut folosi în continuare episcopul Ploscaru, chiar dacă numai pentru puţin timp, după cum el însuşi povesteşte.
Moartea a survenit din cauza condiţiilor din anchetă şi din închisoare. Moartea în izolare, fără tratament, a fost o moarte de martir, din cauza motivului pentru care a ajuns aici: refuzul compromisului cu puterea comunistă de a renunţa la legătura cu Scaunul Apostolic.
Desigur, mărturiile nu concordă în amănunte, dar în punctele principale spun acelaşi lucru. Unele lucruri, după trecere anilor, n-au mai fost reţinute cu exactitate. Martorii cei mai credibili rămân cei care au fost în apropierea episcopului.
Date diferite sunt cu privire la ziua morţii: 8/9 decembrie (Iuliu Hossu), 11 decembrie 1951 (Ioan Ploscaru), 20 decembrie (Adalbert Boroş). Când este vorba de martori care au stat aproape de episcop, trebuie luat în calcul că era dificil pentru deţinuţi să ştie cu exactitate data corectă a morţii. Din mărturiile ep. Ploscaru reţinem că el, ca şi alţi deţinuţi, ţinea un calendar, socotind zilele în care se afla, prin notare pe uşă cu linii. El însuşi a constatat într-un timp că o luase înainte cu patru zile, iar colegul lui cu o lună. Aşa se explică de ce de multe ori martorii notează date diferite. Ziua de 10 decembrie 1951, care apare la pr. Otto Farrenkopf, pr. Alexandru Raţiu şi pr. Gheorghe Pătraşcu, este menţionată de documentele care provin de la Securitate.
Pr. Cornel Cadar
* * *
Mărturii despre moartea ep. Durcovici
Pr. Otto Canisius Farrenkopf: "La mijlocul lunii noiembrie a fost mutat din celula noastră într-o celulă ca să moară singur, neobservat de nimeni. Noi am cerut să rămână cu noi. Am fi vrut să ne îngrijim de el. În zadar. Cam prin 10 decembrie 1951 el a primit de la Dumnezeu răsplata pentru munca sa, pentru suferinţele sale suportate pentru cauza lui Hristos şi a sfintei Biserici".
Ep. Iuliu Hossu: "Când era aproape de moarte, l-au scos din celula 44 şi l-au izolat; aceasta era procedura celor fără de suflet, să-l izoleze pe muribund, lăsându-l părăsit ca pe o vită căzută la margine de drum, iertaţi cuvântul, dar aceştia şi la moarte păgâneşte s-au purtat cu el şi cu toţi cei ce treceau la veşnicie; câtăva vreme a mai trăit aproape uitat în celula sa, fără nici un ajutor în neputinţa sa; dar totuşi s-a aflat bunul nostru miliţian «Piccolo», el i-a fost de ajutor întru toate, el ne-aducea vestea despre starea sa în zilele grele; prin el au ajuns fraţii noştri să vorbească la uşă cu dânsul; nu ştia cine este la uşă, şi aşa, din precauţiune, a spus în latineşte: «Orate pro morte mea bona», «pro extrema perseverantia»; cerea rugăciunea fraţilor pentru statornicia până la sfârşit şi pentru o moarte bună. Aşa s-a stins Anton Durcovici, episcopul Iaşilor, în temniţa Sighetului, pentru credinţă şi pentru alipirea cu dragoste de credincioşii săi până la sfârşit".
Ep. Ioan Ploscaru: "După ce am fost izolat, am ajuns pe acelaşi nivel cu el, chiar în apropierea celulei sale. De câteva ori am putut vorbi împreună. Îmi cerea doar să mă rog pentru el. Printr-un gardian omenos mi-a trimis pâine şi marmelada pe care nu le mai putea consuma. [...] De câteva ori, măturând, l-am mai întrebat cum se simte. Acelaşi răspuns: «Mor de foame!» Dar în ultimele zile nu a mai avut putere să vorbească... [...] La două zile după aceea un miliţian mai prietenos («omul nostru», îl numeam noi) m-a dus în celula 13 să fac puţină ordine. Era celula în care murise episcopul Anton Durcovici. Prima impresie a fost jalnică... [...] Camera fiind mare, pe timp de iarnă era foarte friguroasă. Avea două ferestre duble, dar la o fereastră lipsea geamul din afară. Patul pe care a zăcut şi a murit era perpendicular pe peretele uşii. Lângă el, la peretele din dreapta, era un pat gol, fără saltea, pe care era o mătură de nuiele pentru măturat zăpada, două gamele goale şi a treia gamelă în care era puţin griş fiert în apă şi pe care se vedeau urme de şoareci... Tot aici erau două bucăţi de pâine uscată, una începută de el, a doua începută de şoareci. Într-o gamelă era o bucăţică de marmeladă din care se vedea că a gustat. Pe pat erau două pături bune. Se pare că a protestat că i-e frig şi i-au dat o pătură în plus".
Pr. Rafael Friedrich, prin intermediul pr. Leopold Nestmann (Altötting, 7 aprilie 1987): "Friedrich mi-a povestit următoarele: un deţinut din altă celulă s-a apropiat de fereastra noastră şi a întrebat: «Cunoaşte cineva pe episcopul Anton din Iaşi?» Atunci a fost chemat Friedrich. «Da, îl cunosc - a spus - ce s-a întâmplat?» «Este în celula morţii». Profesorul Friedrich s-a prezentat la măturat. Astfel a ajuns la celula morţii. Acolo a spus: «Ego sum Friedrich» (ca eventualii ascultători să nu înţeleagă). Din interior a răspuns un glas slab: «Morior fame et siti. Da mihi absolutionem!» (Mor de foame şi de sete! Dă-mi dezlegarea!). Curând episcopul a murit. Ziua următoare, un deţinut care a trebuit să măture şi să curăţe în celula morţii i-a povestit că celula era mai insuportabilă decât tot ceea ce şi-ar fi putut imagina".
