S-au scris deja multe impresii despre misiunea catolică din Maikona şi încă mai sunt multe de descoperit şi povestit. Lumea merge înainte şi odată cu ea şi lucruri noi se întâmplă în deşertul Chalbi din nord-estul Kenyei. Această zonă aparţine Diecezei de Marsabit, capitala regiunii. Parohia din Maikona este relativ tânără, fiind fondată în a doua jumătate a secolului XX, la mijlocul anilor '60 de către preotul misionar trimis de Dieceza de Alba (Italia), părintele Bartolomeo Venturino. Acesta a părăsit postul de profesor din Seminarul din Alba, pentru a veni în nord, dincolo de muntele Kenya, pe o întindere vastă, în plină savană deşertică, locuită de păstori nomazi. El a fost primul dintre preoţii "fidei donum", după cum aceştia erau denumiţi în misiunea lor de răspândire a credinţei printre triburile stăpânitoare ale aceste pământuri neluate în seamă de administraţia colonială.
În august 1966, părintele Venturino cumpără un teren de 20 de acri (aprox. 8 ha), la 600 km de localitatea Maikona, pe drumul spre Bada Hurri, locul viitoarei misiuni. În primii patru ani au fost construite pe acest teren casa parohială şi o casă pentru surori, precum şi un dispensar şi o şcoală primară. Comunitatea catolică din Maikona s-a născut în anul 1972, când 16 persoane au fost botezate.
Procesul de evanghelizare nu a fost uşor şi încă se continuă şi în zilele noastre, populaţia din zonă fiind nomadă, păstoritul fiind principala ocupaţie a localnicilor. Natura nu a fost darnică cu aceste locuri, resursele naturale sunt foarte sărace. Solul este pietros, ceea ce face dificilă construcţia drumurilor, nici o cultură agricolă nu poate rezista la călduri îndelungate, doar arborii de acacia se hrănesc cu apa sărata din sol. Deseori, aici la 2-3 ani, secetele sunt la ele acasă. Apa potabilă poate fi scoasă doar de la unele puţuri bine ştiute, construite de către misionari de-a lungul timpului. Populaţia, şi acum, ca în alte locuri uitate de lume, îşi pune încă speranţa în abundenta ploilor şi bucuria este mare când apa pluviala umple rezervoarele montate la streaşina caselor. Atunci, animalele (ovine, caprine sau cămile) au apa asigurată.
În ciuda acestor condiţii aspre de viaţă, activitatea misionară a înregistrat progrese considerabile, atât spirituale cât şi pe plan social. Misiunea înfiinţată în anul 1966 de preoţii Diecezei de Alba a fost preluată în anul 2002 de preoţii români, din Dieceza de Iaşi, care se află şi astăzi aici, ducând mai departe cuvântul evangheliei şi acordând mare atenţie respectării tradiţiilor sociale ale triburilor nomade din zonă (consultarea bătrânilor, implicarea celor din comunitate în deciziile activităţilor de întrajutorare şi acţiunile de evanghelizare, ale nevoilor celor săraci sau bolnavi etc.). Nevoile comunităţii sunt încă multe, atât spirituale, cât şi materiale, pornind de la nevoile de bază ale supravieţuirii, cum ar fi hrana şi medicamentele, şi continuând cu învăţământul primar şi secundar.
Dezvoltarea socială a evoluat semnificativ prin construirea multor grădiniţe şi şcoli elementare. De asemenea, în satele din jurul Maikona, se furnizează lunar hrană pentru bătrâni şi familiile aflate în dificultate şi se organizează activităţi caritabile pentru a obţine fondurile necesare pentru furnizarea de îmbrăcăminte sau material educativ pentru copii de şcoală primară. Rezultatele notabile includ construcţia de puţuri de apă potabilă, achiziţionarea de rezervoare de colectare a apei pluviale şi instalarea sistemului electric care exploatează resursele solare, marcând astfel o noua etapă în dezvoltarea comunităţii şi asigurând astfel un flux de electricitate suficient pentru funcţionarea parohiei şi a altor structuri ce vor fi, eventual, construite pe viitor.
Maikona este cel mai important oraş-localitate din regiune după Marsabit (capitale regiunii), situată pe drumul către lacul Turkana, la 100 de km nord-vest de Marsabit şi având înaintea ei încă 100 km până la North Horr. Localitatea împreună cu satele sale, "manyatte" în limbajul local, nu a scăpat valului globalizant de modernizare. Zi sau noapte, praful de pe drumurile deşertice este ridicat frecvent de motociclete, principalul mijloc rapid de deplasare şi transport de marfă de mic gabarit. Telefoanele mobile se dovedesc deosebit de utile în comunicarea situaţiilor de urgenţă şi a aprovizionării cu hrană şi cu alte materiale pentru uzul cotidian.
Sunt încă multe lucruri de făcut pentru dezvoltarea comunităţii, iar tinerii sunt viitorul şi constituie o prioritate pentru activităţile sociale avute în vedere de către parohie. Tinerii de origine tribală Gabra, majoritatea având telefoane mobile, ei la ce visează, pentru ce meserii pot fi pregătiţi? În această privinţă, se caută în permanenţă mijloace de dezvoltare, mai degrabă decât ajutor cu impact temporar limitat. După cum bine ştim, educaţia este factorul principal care conduce la creşterea durabilă a calităţii vieţii şi egalitatea de şanse trebuie sa fie prezentă pentru oricine. Astfel fiecare persoană ar trebui să aibă şanse la o viaţă mai bună.
Plecând de la acest principiu moral, după deja doua vizite voluntare în misiune în anii anteriori, i-am propus preotului Claudiu Iştoc, paroh al misiunii Maikona, să valorificăm cele câteva calculatoare disponibile în 2015 pentru învăţarea tinerilor. Prin voinţa şi strădania părintelui Claudiu de a atrage fondurile necesare, în ultimii ani, un număr considerabil de 12 staţii de lucru noi au fost achiziţionate şi dispuse corespunzător într-o sală luminoasă şi ventilată, pentru a fi folosite la o serie de cursuri începând din acest an. Astfel, în perioada 7-28 august s-au putut desfăşura în Maikona, cursurile de vară Microsoft Office basic level classes şi Going for a Job hunting - CV writing and interview skills, la care au participat în jur de 25 de tineri, din comunitatea Maikona şi împrejurimi, absolvenţi de liceu. Cursurile au fost gratuite şi predarea voluntară. Preotul vicar, Cezar Chelaru, responsabil cu activităţile pentru tineri, a organizat procesul de înscriere la aceste cursuri, care nu a fost uşor, dat fiind că în perioada lunii august tinerii sunt în vacanţă şi distanţele care trebuie parcurse sunt, câteodată, oprelişti neînchipuite.
Acum la câteva zile după ce cursurile s-au încheiat, privesc în urma cu o satisfacţie interioară care, dacă nu mă înşel, va dura încă mult timp. Aproape de fiecare dată procesul de predare interactiv se dovedeşte a fi unul de învăţare bidirecţional. Am învăţat de la studenţi păreri interesante, printre altele îmi amintesc de Raphael, un tânăr creştin, care, într-o discuţie despre cum este indicat să te prezinţi la un interviu de angajare, mi-a spus: "Vor fi întotdeauna oameni foarte smeriţi în atitudini, gesturi şi cuvinte şi neimaginat de mari în fapte". Şi nu este mai puţin adevărat, câteodată aparenţele înşală!
Ne rugăm la bunul Dumnezeu să ne ajute în această acţiune şi să o putem continua şi în anii următori!
Monica Alexandru
