Pentru cei mici şi cei săraci
Preotul Alfonso Maria Fusco
De Lina Pantano, superioară provincială a surorilor Sfântului Ioan Botezătorul
Fondator al congregaţiei surorilor sfântului Ioan Botezătorul (baptistine), Alfons Maria Fusco s-a născut la Angri, în provincia Salerno, din Giuseppina Schiavone şi Aniello Fusco, ambii de la ţară, dar educaţi încă din naştere la principii sănătoase de viaţă creştină şi la teama de Dumnezeu. S-au căsătorit în biserica "Sfântul Ioan Botezătorul" la 31 ianuarie 1834 şi timp de patru ani lungi leagănul care trebuia să primească pruncul atât de mult aşteptat a rămas din păcate gol.
Într-o zi, soţii Fusco au mers la Pagani pentru a-l ruga pe sfântul Alfons Maria de' Liguori şi i-au destăinuit dorinţa lor şi necazul lor părintelui redemptorist Francisc Xaveriu Pecorelli, care i-a încurajat spunând: "Veţi avea un copil, îl veţi numi Alfons, se va face preot şi va duce viaţa sfântului Alfons Maria de' Liguori". La 23 martie 1839 s-a născut copilul atât de aşteptat, căruia i-a fost dat numele de Alfons Maria. A fost botezat în aceeaşi zi în biserica "Sfântul Ioan Botezătorul". A avut ca învăţători, în casa paternă, preoţi învăţaţi şi sfinţi, care l-au instruit şi l-au pregăti pentru prima întâlnire cu Isus. La şapte ani a primit prima împărtăşanie şi imediat după aceea şi mirul.
A intrat în seminarul din Nocera Inferiore la 5 noiembrie 1850 şi la 29 mai 1863 a fost hirotonit preot. Ca seminarist, Alfons l-a visat pe Isus Nazarineanul care i-a spus: "Alfons, tu trebuie să întemeiezi un institut de surori pe care le vei numi ale Nazarineanului şi un orfelinat masculin şi feminin. Solul este deja pregătit. Nu trebuie decât să fabrici. Imediat ce vei deveni preot trebuie să te ocupi de asta". Acestei angajări şi-a dedicat toată viaţa, dar foarte repede şi-a dat seama de dificultăţi pentru a realiza asta. Voia să-i recupereze cu orice preţ pe copiii expuşi la miile de pericole ale străzii; mai întâi i-a primit în casă pentru a le da primele noţiuni de ştiinţă, apoi a întemeiat un oratoriu, "Luiginii", în cinstea sfântului Alois Gonzaga, dar pentru că acei copii deranjau vecinii, Alfons a fost constrâns să-l închidă.
S-a remarcat foarte repede în rândul clerului de la biserica "Sfântul Ioan Botezătorul" prin zel, prin asiduitate în slujirea liturgică şi prin sârguinţa în administrarea sacramentelor, în special a reconcilierii, înc are arăta toată paternitatea sa şi înţelegerea sa faţă de penitenţi. S-a dedicat evanghelizării poporului cu o predică profundă, simplă şi incisivă. Avea la inimă în mod deosebit educarea şi evanghelizarea tineretului, în special a celui sărac şi abandonat.
Întâlnirea cu Maddalena Caputo, din Angri, femeie cu caracter puternic şi volitiv, aspirantă la viaţa călugărească, l-a determinat pe Alfons să accelereze timpii pentru întemeierea institutului. La 25 septembrie 1878, Caputo şi alte trei tinere s-au retras noaptea în casa dărâmată Scarcella, în cartierul Ardinghi. Tinerele voiau să se dedice pentru propria sfinţire printr-o viaţă de sărăcie, de unire cu Dumnezeu, de caritate angajată în îngrijirea şi în instruirea orfanelor sărace.
Astfel, la 26 septembrie 1878, congregaţia surorilor battistine era întemeiată; sămânţa căzuse în pământul bun al acelor patru inimi arzătoare şi generoase; privaţiunile, luptele, opoziţiile, încercările au irigat-o şi Domnul a făcut să se dezvolte din belşug. Casa Scarcella a luat foarte repede numele de Casa Mică a Providenţei. Ca pentru toate operele de binefacere, n-au lipsit probleme, critici, calomnii, defăimări şi mai ales conflicte cu clerul local; însă Alfons era convins că "orice operă de binefacere trebuie să îndure lupte şi contraste pentru a da roade bune", şi a depăşit totul cu ajutorul lui Dumnezeu.
A acceptat încercări uneori foarte dure, manifestând o uniformitate completă cu voinţa lui Dumnezeu, o ascultare eroică faţă de superiori şi o încredere nemăsurată în Providenţă. Pentru el au fost momente de mare suferinţă tentativa nedreaptă a episcopului diecezan, monseniorul Saverio Vitagliano, de a-l destitui, pentru acuze inconsistente, din funcţia de director al operei şi refuzul de a-i deschide poarta casei din via Germanico la Roma, chiar din partea fiicelor sale, datorită unui curent de separatism.
Alfons a condus institutul cu mare înţelepciune şi prudenţă, veghind, ca părinte iubitor, asupra surorilor şi asupra orfanelor. Era de o duioşie aproape maternă faţă de toate, în special faţă de orfanele mai nevoiaşe; pentru ele era mereu un loc în Casa Mică a Providenţei, şi atunci când mâncarea era puţină sau chiar lipsea. Atunci el le asigura pe fiicele sale îngrijorate, spunând: "Nu vă îngrijoraţi, fiicele mele, acum merg la Isus şi el se va îngriji". Şi Isus răspundea cu promptitudine şi mare generozitate.
Timp de peste patruzeci de ani Alfons a trăit şi a lucrat neobosit pentru săraci şi orfani. A devenit părintele copiilor săraci. Îi primea în propria casă pentru a-i învăţa să citească şi să scrie, îi iniţia la lucru, îi însoţea în plimbări lungi, îi conducea în biserică în zilele de sărbătoare pentru liturghie şi pentru catehism. Pentru ce, se întrebau oamenii, să dedici atâta timp fără nicio retribuţie, ba chiar cu pierderea propriei retribuţii? Alfons, în marea sa inimă de preot şi părinte bun, îi cerea lui Dumnezeu ca în întregime el să fie pus în slujba săracilor: "Aş vrea ca şi umbra mea să poată face bine". Lui Alfons îi era la inimă îndeosebi binele fiecărei persoane, promovarea demnităţii sale numai "pentru gloria lui Dumnezeu şi binele sufletelor" în perspectiva unei societăţi mai bune. El îi primea pe copiii şi pe adolescenţii care erau consideraţi de către societate rebut, refuz şi materie de exploatare; constrânşi să trăiască într-o stare de sărăcie extremă, ei erau adesea recrutaţi de lumea interlopă şi de delincvenţa locală.
În formarea tinerilor privilegia instruirea ştiinţifică şi formarea creştină şi profesională. În acest mod, graţie competenţelor dobândite, ei putea să se insereze în societate în mod activ şi constructiv, cu o calificare profesională şi capabili să gestioneze şi instrumente de avangardă. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea a-i instrui pe cei săraci era considerat periculos şi subversiv; a instrui femeile din familii sărace era riscant, a le sustrage de la cel care trebuia să le exploateze era cu adevărat o provocare. Alfons a deschis chiar o casă la Benevento pentru a califica surorile, dându-le instrumentele necesare pentru a educa şi a instrui tineretul.
După ce l-a slujit pe Dumnezeu şi pe aproapele cu zel evanghelic, la Angri, la 6 februarie 1910, încheia existenţa sa pământească exact cu sufletul cu care a trăit: "Nimic nu mi se datorează, totul se datorează lui Dumnezeu, eu sunt un simplu, foarte modest instrument în mâinile sale. Aceasta nu este opera mea, ci opera lui Dumnezeu. Eu sunt muncitorul său".
Moştenirea sa este cultivată astăzi de surorile din congregaţia întemeiată de el. Alfons le numea "miresele Nazarineanului" pentru că spunea el "nu poate să existe nume mai frumos şi mai dulce decât acel al mirelui divin Isus din Nazaret". Călugăriţele sunt chemate să trăiască relaţia nupţială cu Isus din Nazaret în slujba celor mici şi a celor săraci şi să pregătească, asemenea lui Ioan Botezătorul, căile sale.
Încrezându-se în Providenţa divină, Alfons Maria Fusco şi surorile battistine au realizat o operă cu mult superioară înseşi aşteptărilor lor. Dintr-o simplă casă de primire a apărut o congregaţie internaţională, prezentă în patru continente şi şaisprezece naţiuni: Italia, Statele Unite ale Americii, Brazilia, Zambia, Chile, India, Filipine, Canada, Mexic, Coreea, Polonia, Madagascar, Moldova, Africa de Sud, Camerun şi Malawi. Este o familie călugărească ce are circa şapte sute cincizeci de surori, care urmează, cu fidelitate şi cu pasiune, drumul fondatorului lor.
Astăzi surorile se dedică operelor educative în şcoli, primirii copiilor săraci în casele-familie, familiilor aflate în dificultate pentru promovarea vieţii, prestează serviciu în pastoraţia parohiilor, oferă asistenţă bătrânilor şi încearcă să răspundă la urgenţele sociale care apar. Ducând înainte misiunea lor au ca model pe sfântul Ioan Botezătorul, protector al institutului, care le călăuzeşte în angajarea lor apostolică de a pregăti căile Domnului, înlăturând obstacolele care îi împiedică pe atâţia fraţi, mai ales pe tineri, să-l primească pe Isus în viaţa lor.
(După L'Osservatore Romano, 15 octombrie 2016)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
