În luna aprilie se împlinesc 100 de ani de la aprobarea canonică a Congregaţiei Mica Operă a Divinei Providenţe (Don Orione). Fiii părintelui Luigi Orione sunt prezenţi şi în România începând din 1990, având diverse instituţii la Oradea, Bucureşti şi Iaşi.
Carisma lor este aceea de a colabora pentru a duce pe cei mici, pe cei săraci şi întregul popor spre Biserică, spre papa, pentru "instaurare omnia in Christo" prin cele mai diferite acţiuni caritative, cum ar fi: case pentru persoane cu handicap, şcoli, misiuni, tineri cu probleme deosebite, orfani, aziluri pentru bătrâni, parohii.
Pentru comemorarea acestui eveniment, în data de 18 aprilie (Vinerea Sfântă), la ora 9.30, la Seminarul "Don Orione" din Iaşi (Bd. N. Iorga 2A, lângă pasarela pietonală din Podul de Piatră), va avea loc o conferinţă ţinută de secretarul general al congregaţiei, pr. Flavio Peloso. Pe lângă tema de mai sus, se va vorbi şi despre ramura laicală (cu voturi şi fără voturi) a congregaţiei fericitului părinte Orione.
*
* * *
*
O sută de ani alături de cei mai săraci
În acest an, întreaga familie orionină, împreună cu mulţi prieteni devotaţi fericitului Luigi Orione aflaţi în toată lumea celebrează o sută de ani de la aprobarea canonică a Congregaţiei.
Mica Operă a Divinei Providenţe (Orioninii), înfiinţată de pr. Luigi Orione (18721940), este astăzi prezentă în mai mult de treizeci de naţiuni printre care şi România cu trei centre: un seminar, un liceu, două oratorii şi peste două sute de scoutişti la Oradea, un azil care găzduieşte 22 de bătrâne şi 18 fete orfane, o biserică şi un nou azil în construcţie la Bucureşti, unde sunt prezente şi surorile aceleiaşi congregaţii, un seminar care va avea de curând un nou sediu şi în cadrul căruia se află o capelă semi-publică, precum şi spaţii adecvate unei activităţi de oratoriu şi diferite întâlniri sau conferinţe la Iaşi.
La 21 martie 1903, episcopul de Tortona (oraş în nord-vestul Italiei) Igino Bandi semna decretul prin care erau recunoscute carisma şi instituţia pe care Divina Providenţă voia să le transmită Bisericii prin intermediul părintelui Orione. El a fost fondator la douăzeci şi unu de ani, în 1883, încă seminarist, întemeind primul colegiu la Tortona din iniţiativă proprie şi cu un stil propriu. Părintele Orione a fost hirotonit preot la 13 aprilie 1895 şi împreună cu el au primit haina clericală şi primii săi tineri discipoli. Aşa începe istoria Fiilor Divinei Providenţe. Congregaţia s-a răspândit destul de repede în Italia şi în afară. Tot în primii ani, pe lângă preoţi a înfiinţat şi ramura eremiţilor şi a călugărilor ajutători.
Fiind nevoie de a prezenta scopul şi programul de viaţă al congregaţiei, ceea ce astăzi se cheamă carisma, părintele Luigi Orione elaborează un important document în data de 11 februarie 1903 - sărbătoarea apariţiei de la Lourdes - ce conţine principiile de bază ale congregaţiei sale. Aceasta este ramura masculină care a fost prima aprobată canonic.
Ulterior, în 1915, părintele Orione a început activitatea congregaţiei feminine "Micile Surori Misionare ale Carităţii". În anii următori, fericitul Luigi Orione a înfiinţat o ramură de surori oarbe numită "Surorile Oarbe Adoratoare ale Preasfântului Sacrament", căreia i-a urmat cea a surorilor de clauzură - "Surorile Contemplative ale lui Isus Răstignit".
Astăzi fac parte integrantă a Micii Opere a Divinei Providenţe şi Institutul Secular Orionin, la fel ca diverse asociaţii laicale coordonate de "Mişcarea laicală orionină".
Toate aceste realităţi orionine lucrează astăzi pentru "a ieşi în întâmpinarea necesităţilor celor mai săraci, mai marginalizaţi, mai mici", pentru că acesta este spiritul tipic şi metoda de acţiune pastorală transmise de părintele Orione: "Caritatea deschide ochii faţă de credinţă", "avem nevoie de opere de caritate; acestea sunt cea mai bună apologie a credinţei catolice".
La moartea sa, în 12 martie 1940, părintele Luigi Orione a fost numit de către papa Pius al XII-lea drept "părintele săracilor şi binefăcătorul umanităţii suferinde şi abandonate", iar la canonizarea lui ca "fericit" papa Ioan Paul al II-lea a spus despre el că avea "temperamentul şi caritatea sfântului Paul". În alte ocazii a fost numit "preotul care aleargă", pentru că alerga şi se dăruia oriunde cineva ar fi avut nevoie de el. Toţi voiau să-l asculte, să-i vorbească, să-l vadă şi să-i ceară ajutor. Orfani, săraci, bătrâni, bolnavi, buni, răi... toţi găseau un loc şi un zâmbet când băteau la uşa uneia dintre casele lui don Orione.
El a murit atunci, dar Congregaţia continuă misiunea marelui său fondator oriunde este nevoie de a face binele.
