Sfânta Familie, model pentru familiile noastre. Consideraţii omiletice pentru sărbătoarea Sfintei Familii
"Harul de a ieşi din copilărie, într-un cuvânt, harul totalei convertiri, l-am primit în ziua de 25 decembrie 1886. Ne întorceam de la slujba de la miezul nopţii, unde avusesem fericirea să-l primesc pe Dumnezeu cel mare şi puternic (cf. Ps 23,8).
Sosind la Buissonnets, mă bucuram gândindu-mă la clipa în care îmi voi lua cadourile din pantofii aşezaţi în şemineu; acest obicei vechi ne-a adus atâta bucurie în copilărie încât Celina dorea să mă trateze tot ca pe un copilaş fiind cea mai mică din familie... Tatei îi plăcea să mă vadă fericită, să-mi asculte strigătele de mulţumire pe care le scoteam când descopeream surpriză după surpriză în pantofii fermecaţi, iar bucuria scumpului meu Rege o sporea şi mai mult pe a mea; dar Isus voind să-mi arate că trebuia să mă descotorosesc de năravurile copilăriei mi-a îndepărtat şi bucuriile nevinovate, a permis ca tata, obosit după slujba de noapte, să se simtă plictisit văzându-mi pantofii în şemineu şi să spună aceste cuvinte care mi-au străpuns inima: "În sfârşit, din fericire, este ultimul an!"... Tocmai urcam scara pentru a merge să-mi scot pălăria. Celina ştia cât sunt de sensibilă, văzându-mi lacrimile strălucind în ochi, îi veni şi ei să verse câteva, căci mă iubea mult şi-mi înţelegea durerea: "O, Tereza!, îmi spuse, nu coborî, ţi-ar veni foarte greu să te duci imediat să-ţi examinezi pantofii". Dar Tereza nu mai era aceeaşi. Isus îi schimbase inima! Reţinându-mi lacrimile am coborât iute scara şi stăpânindu-mi bătăile inimii, am luat pantofii şi punându-i în faţa tatei, am scos veselă toate obiectele, având aerul fericit ca o regină. Tata râdea, îşi recăpătase şi el veselia şi Celina credea că visează!... Din fericire, era o dulce realitate, mica Tereza îşi regăsise forţa sufletului pe care o pierduse la patru ani şi jumătate, iar acum trebuia să o păstreze pentru totdeauna!...
În această noapte de lumină a început a treia perioadă a vieţii mele, cea mai frumoasă dintre toate, cea mai împlinită de harurile Cerului... Ceea ce n-am putut face în zece ani, a săvârşit Isus, într-o clipă, mulţumindu-se cu bunăvoinţa mea care nu a lipsit niciodată. Asemenea apostolilor, puteam să-i spun: "Doamne, am pescuit toată noaptea fără să prind nimic" (cf. Lc 5,4-10). Mai îndurător cu mine decât a fost cu ucenicii săi, Isus luă el însuşi năvodul, îl aruncă şi-1 trase plin de peşti... A făcut din mine un pescar de suflete. Am simţit o mare dorinţă să trudesc la convertirea păcătoşilor, dorinţă pe care nu o mai simţisem cu atâta însufleţire... Într-un cuvânt, mi-am simţit inima cuprinsă de iubire, nevoia de a uita de mine pentru a dărui bucuria, şi începând de atunci, am fost fericită!..." (Sfânta Tereza de Lisieux, Istoria unui suflet)
Sfânta Tereza de Lisieux, căci despre ea este vorba, cu câteva zile înainte de a împlini vârsta de paisprezece ani şi-a simţit "inima cuprinsă de iubire" şi "nevoia de a uita de mine pentru a dărui bucuria" şi continuă copila "începând de atunci, am fost fericită!" Când Tereza s-a simţit iubită şi a dorit să dea "share", adică să împărtăşească această iubire şi altora, atunci ea a ajuns să înţeleagă mesajul lui Dumnezeu-iubire.
Sărbătorim astăzi Sfânta Familie de la Nazaret, iar evanghelia ne prezintă un moment din viaţa acestei familii. Dacă în anul A se citeşte pasajul care face referire la fuga în Egipt de teama lui Irod, iar în anul B despre prezentarea la templu, iată că în anul liturgic C evanghelia ne pune în faţă momentul pierderii şi regăsirii lui Isus în templu.
Pentru a ne face o viziune de ansamblu asupra pericopei evaghelice vă propun spre analizare trei puncte care reies din acest text.
Primul punct este credinţa sfintei familii. Spune evanghelia: "Părinţii lui Isus mergeau în fiecare an la Ierusalim, de Sărbătoarea Paştelui". Pe timpul lui Isus era obligaţia ca fiecare evreu să meargă la templu de trei ori pe an: la Paşte, la Rusalii şi la Sărbătoarea corturilor. Femeile, în schimb, nu aveau această obligaţie. Cu toate acestea, părinţii lui Isus mergeau împreună în fiecare an. Pentru ei, prezenţa în templu nu era o obligaţie sau o datorie, ci un act de credinţă. Credinţa în Dumnezeu era cea care unea familia sfântă de la Nazaret.
Al doilea punct este alegerea lui Isus de a rămâne în templu. Isus a mers şi în alţi ani cu părinţii la Ierusalim, dar niciodată nu a rămas acolo. Iată că la vârsta de doisprezece ani face această alegere. La evrei, vârsta de 12 ani însemna maturitatea şi era momentul când copilul citea pentru prima dată un text biblic în public. Dar pentru că Isus era Fiul lui Dumnezeu, nu doar că a citit în public, ci le vorbea învăţătorilor Legii, care îl ascultau şi îi puneau întrebări. Isus respectă Legea poporului israelit, dar nu îşi poate ascunde măreţia sa.
Cel de-al treilea punct care reiese din evanghelie este conştientizarea faptului că Isus era Fiul lui Dumnezeu. Aceasta este un prim pas spre maturitate. Când părinţii îl găsesc pe Isus, îi cer cont de gestul său. Răspunsul lui Isus ar putea fi considerat de unii părinţi ca fiind obraznic sau spus cu mândrie: "De ce m-aţi căutat? Nu ştiaţi că eu trebuie să fiu în casa Tatălui meu?" În casa Tatălui său ceresc, Isus nu putea ascunde ceea ce simţea. Acolo era şi casa lui. La vârsta de doisprezece ani, Isus a mărturisit în mod public că este Fiul lui Dumnezeu.
Fiecare dintre noi este chemat să conştientizeze că este fiul lui Dumnezeu şi să facă publică această maturitate în credinţă atât prin cuvinte, cât şi prin fapte. Sfânta Tereza de Lisieux a ajuns la această maturitate a credinţei în Noapte de Crăciun când avea aproape paisprezece ani şi a simţit că viaţa ei trebuie să fie pentru alţii. Noi am ajuns la maturitatea credinţei? Simţim noi iubirea lui Dumnezeu şi o împărtăşim şi altora?
Dar Isus nu este singurul care a dat dovadă de maturitate. Maria şi Iosif, de asemenea, au dat dovadă de maturitate. Evanghelia ne spune că deşi nu au înţeles cuvintele lui Isus, toţi trei s-au întors la Nazaret şi au continuat să îşi trăiască viaţa de zi cu zi. Mai mult, Maria păstra şi medita cuvintele lui Isus în inima ei.
Maturitatea se vede, în special, atunci când ştii să asculţi şi să meditezi asupra lucrurilor despre care auzi sau le vezi. Se spune că atunci când eşti tânăr mai întâi acţionezi şi apoi gândeşti. Însă când ajungi la vârsta înţelepciunii, mai întâi gândeşti şi apoi acţionezi. Acest lucru este foarte adevărat. Când eşti la începutul vieţii şi ai impresia că ai descoperit cum funcţionează această lume, atunci eşti tentat să faci afirmaţii şi lucruri crezând că totul începe cu tine. Însă cu cât înaintezi în vârstă şi acumulezi experienţă, descoperi că alţii, înaintea ta, au trecut şi ei prin aceasta. Părinţii lui Isus au ştiut să aibă răbdare cu el şi să îi ofere o familie în care, ne spune evanghelistul Luca, "creştea în înţelepciune, statură şi har înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor".
Privind la familiile noastre, descoperim în ele lumini şi umbre. Aşa zisul "conflict de generaţii" îşi face de multe ori simţită prezenţa în multe familii. Părinţii spun despre copii că nu-i ascultă, copiii spun că nu sunt înţeleşi. Modelul sfintei familii, pe care Biserica ni-l pune astăzi înainte, poate ajuta la depăşirea acestei situaţii conflictuale. Ceea ce unea familia sfântă era legătura lor strânsă cu Dumnezeu. Maria şi Iosif i-au oferit lui Isus o educaţie religioasă bună prin exemplul propriu. Deşi Isus a făcut o alegere care, într-o primă fază i-a contrariat pe părinţii săi, totuşi, aceştia au dat dovadă de maturitate, căutând să înţeleagă ce anume a vrut să spună prin acest gest.
Privind la viaţa familiei din Nazaret, fiecare familie este invitată să aibă ca punct de referinţă, în viaţa de zi cu zi, credinţa în Dumnezeu. Astfel, părinţii vor şti să le arate copiilor lor ce contează în această viaţă şi vor putea să le ofere un mediu propice pentru dezvoltarea lor, iar acest lucru se realizează vorbind cu ei.
Părinţi, ascultaţi-i pe copiii voştri, vedeţi cu ce probleme se confruntă, ce îi interesează, faceţi tot posibilul să vă simtă aproape şi să simtă că oricând vor fi primiţi acasă cu iubire şi, mai ales, vorbiţi-le despre Dumnezeu.
Copii, vorbiţi cu părinţii voştri, deschideţi-vă în faţa lor, pentru că altfel nu vor şti ce este în sufletul vostru. Prietenii sunt buni, dar nimeni nu te va iubi, aşa cum te iubesc părinţii tăi. Faptul că ştii o limbă străină sau mânuieşti telefonul şi calculatorul mai bine decât pixul, nu te face superior părinţilor tăi. Dincolo de a cunoaşte, ai nevoie să fii iubit.
Şi dacă, totuşi, există copii care nu vorbesc cu părinţii şi nu vor să audă de Dumnezeu, sfântul Ambroziu îi invită pe taţii şi mamele care se află în această situaţie, aşa cum a invitat-o pe sfânta Monica ce avea probleme cu Augustin: "Când nu-i poţi vorbi fiului tău sau ficei tale despre Dumnezeu, atunci vorbeşte-i lui Dumnezei despre ei şi el va şti să-i călăuzească din nou acasă".
Familia de la Nazaret am putea spune că este "patroana" tuturor familiilor. De aceea, astăzi, când sărbătorim Sfânta Familie, putem spune că este hramul familiilor noastre. Să căutăm ca, în această zi, toţi membrii familiei să simtă iubirea şi frumuseţea care trebuie să domnească în familie. Acest lucru este posibil dacă păstrăm legătura cu Dumnezeu. Fiecare trebuie să facă o alegere de viaţă. Sfânta Tereza ne spune că viaţa ei a început să aibă sens în momentul când a simţit iubirea lui Dumnezeu şi nevoia de a o împărţi cu alţii. Să alegem şi noi iubirea lui Dumnezeu şi să o dăruim şi altora, conştienţi fiind că suntem fiii săi şi că trebuie să dăm mărturie despre aceasta cu viaţa noastră.
Pr. Claudiu Bulai
