Conciliul Vatican al II-lea, în decretul "Misterul şi viaţa sacerdotală" ("Presbyterorum ordinis et Vita"), ne spune: "Conducând şi păstorind poporul lui Dumnezeu, preoţii sunt îndemnaţi de iubirea Bunului Păstor să-şi dea viaţa pentru oile lor, fiind gata chiar şi la jertfa supremă după exemplul preoţilor care, chiar şi în zilele noastre, nu au pregetat să-şi dea viaţa. Fiind educatori în ale credinţei şi având ei înşişi «încrederea de a intra în Sfânta Sfintelor prin sângele lui Cristos» (Evr 10,19), ei se apropie de Dumnezeu «cu inimă sinceră, în plinătatea credinţei» (Evr 10,22); ei înalţă o speranţă tare pentru credincioşii lor pentru ca, întăriţi fiind de Dumnezeu, să-i poată şi ei întări pe aceia care îndură tot felul de încercări" (nr. 13).
Avem bucuria şi harul de a constata veracitatea cuvintelor conciliare şi adeverirea lor în viaţa şi strămutarea la cele veşnice a pr. Iosif Matei, ctitorul a trei biserici: Coman, Bîrzuleşti, Petricica, simbol al vitalităţii şi unităţii catolicilor din Dieceza noastră de Iaşi.
Un vechi dicton creştin spune: "Repentina mors sacerdotum sors "(Moartea grabnică, soarta preoţilor). Această zicală nu se poate adeveri în cazul pr. Iosif Matei, deoarece Sfinţia Sa a murit treptat. Moartea nu l-a surprins, deoarece în timpul vieţii a trăit neîncetat apropierea zilei întâlniri cu bunul Dumnezeu. Moartea nu l-a luat cu asalt, deoarece a participat prin credinţă, speranţă şi iubire la misterul morţii şi învierii lui Isus Cristos. Dacă preotul moare ca preot unindu-se cu Isus Cristos, în moartea şi învierea sa, el mai are mângâierea de a transforma propria moarte, într-un act de supremă dragoste apostolică, faţă de sufletele pe care Isus Cristos i le-a încredinţat spre păstorire. De aceea moartea sa este o ultima funcţie sau slujire sacerdotală. Prin moarte preotul se străduieşte să-şi imite păstorul suprem, "care, iubindu-i pe ai săi, i-a iubit până la sfârşit" (In 13,1).
Calea spre cer este, după cuvintele sfântului papă Grigore cel Mare, "o cale plină de spini şi mărăcini, pentru ca cei aleşi să nu se oprească pe cale, ci să se grăbească cât mai repede posibil mai departe şi să obţină astfel marele scop".
Din întâlnirile pe care le-am avut cu regretatul coleg, vreau s-o amintesc pe ultima din viaţa noastră. La 1 septembrie 2006, am fost mutat în Parohia Chetriş, care este aproape de Parohia Galbeni, unde, din 2004, era paroh regretatul coleg. La 10 septembrie 2006 l-am vizitat la Galbeni. Când ne-am întâlnit, mi-a spus: "Bine că te-a mutat şi pe tine într-o parohie mică şi vecină cu a mea!" Dar n-am putut să ne bucurăm prea mult de vecinătate, deoarece boala a avansat în viaţa părintelui Iosif şi a fost nevoit să plece în Italia, la casa mama a Surorilor Misionare ale Pătimirii lui Isus din Villanova di Mondovì.
Scumpule coleg, ai părăsit Parohia Coman, Parohia Galbeni, ai părăsit suferinţele, durerile şi ai fost înălţat la marea parohie a paradisului, a cerului, de acolo te rog să mijloceşti pentru mine şi noi toţi ca într-o bună zi să ajungem şi noi la marea parohie a paradisului, a cerului. Amin.
Dumnezeu să-l fericească pe scumpul nostru coleg în rândul aleşilor săi!
Pr. Valeriu Ciorbă
* * *
A trecut la Domnul pr. Iosif Matei
