Savona (Italia): Simpozion-pelerinaj dedicat fondatoarei Congregaţiei "Fiicele Maicii Domnului a Milostivirii" (I)
În perioada 10-15 martie 2011, un grup de 15 persoane care colaborează în desfăşurarea unor proiecte social-caritative ale Surorilor Fiicele Maicii Domnului a Milostivirii din Botoşani a participat la Savona (Italia) la un simpozion-pelerinaj care a marcat împlinirea a 200 de ani de la naşterea fondatoarei Congregaţiei "Fiicele Maicii Domnului a Milostivirii", sfânta Maria Giuseppa Rossello.
Din partea Episcopiei şi în numele Preasfinţitului Petru Gherghel au participat pr. Alois Fechet, vicar episcopal pentru viaţa consacrată, şi pr. Toma Rediu, fost paroh de Botoşani, actualmente decan de Trotuş. Din grupul de pelerini au făcut parte şi ortodocşi, printre care şi pr. Daniel Dascălu.
În cadrul iniţiativelor promovate şi organizate de Provincia Italiană a congregaţiei sub directa îndrumare a maicii provinciale, sr. Francesca Petrone, grupul din România s-a alăturat tuturor membrilor şi simpatizanţilor familiei rosselliane din Europa, Africa, Asia şi America, voind să retrăiască experienţa minunată a Bisericii care începând cu prima jumătate a secolului al XVIII-lea a fost inspirată şi binecuvântată prin carisma călugăriţei Maria Giuseppa Rossello. Locuitorii provinciei Liguria au fost şi sunt entuziasmaţi de tot ceea ce a iniţiat fondatoarea şi continuă cu succes fiicele sale răspândite pe patru continente.
Benedicta, acesta era numele de botez al fondatoarei, s-a născut la 27 mai 1811 la Albissola Marina la doi kilometri de Savona şi era a patra din cei nouă copii ai familiei Rossello.
La Savona trăia deja de doi ani umilit la culme şi în sărăcie de nedescris papa Pius al VII-lea, originar din Savona, sechestrat şi încarcerat de Napoleon, supravegheat sever şi izolat complet, negându-i-se orice posibilitate de comunicare cu exteriorul, neavând voie să aibă nici măcar hârtie şi creion. Împăratul, care considera teritoriul italian ca un domeniu personal, voia să stabilească papatul la Paris sau Avignon şi îi luase chiar şi dreptul de a avea un confesor deoarece, când papa voia să se spovedească de Paşti, era necesar să i se găsească cineva care să fi fost "de încredere".
În ciuda dificultăţilor economice, familia Rossello continua să aibă încredere în Dumnezeu şi să inspire membrilor ei credinţă şi solidaritate cu vicarul lui Cristos pe pământ, găsind mereu timpul necesar pentru practicile de pietate intense obişnuite în acea perioadă. Educaţia umană şi creştină primită de la părinţi au făcut ca Benedicta să dea exemplu de tărie de caracter şi să întreprindă acţiuni surprinzătoare pentru vârsta ei. Ştia să atragă în jurul ei copii şi tinere cu care frecventa des biserica şi făcea pelerinaje la o capelă a Maicii Domnului denumită "Mater Misericordiae" (Maica Milostivirii) de lângă Albissola sau ceva mai departe şi mai sus pe o colină la vechea mănăstire a capucinilor unde se venera statuia Preasfintei Fecioare de la Loreto.
Deja adolescentă, voind să intre într-o mănăstire, din cauza sănătăţii şubrede şi a lipsei de zestre, este refuzată; cu amărăciune spunea: "Credeam că pentru a deveni măicuţă e suficient să-l iubeşti pe Domnul... în schimb e nevoie şi de bani".
La 16 ani se înscrie în Ordinul al III-lea Fransciscan, dar nu-i iese totuşi din minte ideea vieţii eremitice pe care a ţesut-o împreună cu câteva prietene ale ei. Cerând sfatul uni preot, li se recomandă ca deocamdată să nu se mai gândească la asta; de aceea Benedicta, asemenea Caterinei de Siena, consideră că sufletul ei poate să devină un "pustiu sau o celulă" în care îşi poate desfăşura în linişte dialogul ei zilnic cu Domnul.
Având în vedere situaţia economică precară a familiei, tatăl nemaiavând suficienţi clienţi pentru obiectele artizanat din ceramică confecţionate de el şi copiii lui, Benedicta, la 19 ani, se transferă la Savona; timp de 7 ani lucrează în casa familiei Monleone, care fiind deosebit de mulţumită de serviciile ei, în scurt timp o consideră ca pe o fiică.
Între timp Benedicta se ocupă şi de săraci şi dă o mână de ajutor şi în Parohia "Sfântul Petru" condusă de carmeliţi. Când soţii Monleone voia s-o adopte promiţându-i că va fi unica moştenitoare a tuturor bunurilor, ea refuză categoric, spunând, spre dezamăgirea lor, că ea are o altă "vocaţie" care vine de sus.
Asemenea Terezei de Avila, Benedicta era convinsă că "solo Dios basta", iar dacă Dumnezeu îi este suficient, nimeni şi nimic nu poate sa încapă în inima ei, sau mai bine zis, în inima ei pot intra toţi dar numai prin el.
În 1832 îi moare mama şi apoi în decurs de trei ani trec la Domnul alţi patru fraţi ai Benedictei. Ciuma decima populaţia Liguriei, iar episcopul De Mari cheamă pe credincioşi să se încreadă în Maica Milostivirii pe care Pius al VII-lea o încoronase în sanctuarul care-i poartă numele. Acelaşi episcop era în căutarea unor persoane care să se ocupe de educaţia copiilor, mai ales a tinerelor care pierdeau ziua pe străzi.
Auzind de intenţia episcopului, Benedicta şi alte trei prietene se oferă pentru această slujire şi în 1837 îşi schimbă numele şi vestimentaţia, fac prima promisiune, luând naştere astfel Institutul "Maica Domnului a Milostivirii". Benedicta îşi ia numele de Maria Giuseppa.
Alte tinere se înflăcărează de idealul celor patru, printre care şi Ana Maria, sora mai mică a Mariei Giuseppa. Surorile au înfiinţat îndată o şcoală gratuită şi un colegiu de educaţie primară pentru tinerele sărace. Spaţiul pe care-l aveau la dispoziţie într-o casă veche şi părăsită pentru care plăteau chirie a devenit neîncăpător în scurt timp.
Moartea episcopului De Mari aduce întristare în sufletul surorilor, dar noul episcop Riccardi continuă să susţină tânăra comunitate care capătă recunoaştere canonică şi care nu cunoaşte oboseală în a se îngriji de tinerele fete ca şi de numeroşii bolnavi afectaţi din nou de holeră.
Întâlnirea sorei Maria Giuseppa Rossello cu pr. Nicolo Olivieri de origine genoveză deschide în 1855 un nou capitol în activitatea caritativă a surorilor: răscumpărarea, primirea şi îngrijirea fetelor de culoare vândute de părinţi, hoţi sau chiar de autorităţi publice. "Când nu ştiţi unde să le îndreptaţi pe bietele fete de culoare, aduceţi-le la mine; dacă sunt unele bolnăvicioase sau cu defecte pe care alte institute le refuză, amintiţi-vă că eu sunt mereu dispusă să le primesc".
Atunci când noua operă în continuă expansiune avea nevoie de alte spaţii, iar banii lipseau, sr. Rossello spunea: "N-avem bani, dar există Providenţa, precum şi Maica Milostivirii". Şi în sfântul Iosif, al cărui nume îl purta şi a cărei statuie o ţinea mereu pe masa sa, sr. M. Giuseppa avea o încredere imensă. Nu rareori când nu avea bani şi era sfătuită, chiar şi de episcop, să nu se hazardeze, ea ştia că banca Providenţei va găsi posibilităţi să facă plăţile.
În 1869 se realizează un vis al Maicii Rossello şi anume să-şi vadă Surorile Milostivirii în oraşul papei; cu ocazia unei audienţe generale din iunie 1870, când Rossello poate să se apropie de Vicarul lui Cristos, Pius al IX-lea exclamă: "Iată milostivirea, iată milostivirea!"
După cinci ani, acceptând invitaţia arhiepiscopului de Buenos Aires, sr. Rossello îi trimite 15 surori care să se ocupe de bolnavi în spitale şi la domiciliu; ea însăşi le-a însoţit până la vapor pe 14 noiembrie 1975 şi le scria deseori invidiindu-le dar şi încurajându-le. În grija ei deosebită pentru mântuirea tuturor, nu le-a uitat nici pe tinerele care-şi căutau pâinea pe stradă şi erau certate cu legea; voind să le ajute pe cele care "pocăite", dar neputând să le amestece cu celelalte, a căutat o altă casă pe care în 1879 a cumpărat-o cu bani de la prieteni, binefăcători şi de la Providenţă, dar nu va mai fi ea cea care o va inaugura în ianuarie 1881 pentru că în ajunul Neprihănitei Zămisliri din 1880 martora divinei milostiviri se transferase deja în casa Tatălui, lăsând sute de fiice spirituale răspândite în aproximativ 50 de comunităţi, şcoli, grădiniţe, orfelinate în Italia şi America Latină.
În Liguria, la Savona şi în împrejurimi ca şi dincolo de Ocean se putea auzi strigătul: "A murit o sfântă". A fost o călugăriţă de o "normalitate extraordinară" nu pentru că a săvârşit lucruri extraordinare, ci pentru că a făcut în mod extraordinar, din iubire şi prin iubire, orice lucru, fie el chiar şi cel mai neînsemnat.
În ziua de 6 noiembrie 1938, când a fost beatificată, Pius al XI-lea spunea despre dânsa că "s-a comportat întotdeauna ca o mama grijulie" şi ca o "învăţătoare a oricărei virtuţi". Iar Pius al XII-lea se adresa în 14 iunie 1949 cu aceste cuvinte surorilor şi pelerinilor din Savona care participaseră cu două zile înainte la canonizarea maicii Rossello: "Când vorbim despre ea, prima calitate care ne vine în minte este cea pe care dânsa a găsit-o la Preasfânta Fecioară şi Mamă a lui Dumnezeu, luând şi dând frumosul nume de Fiicele Maicii Domnului a Milostivirii; nimic mai just, pentru că milostivirea i-a inspirat şi imprimat întreaga activitate".
Este exact ceea ce Ioan Paul al II-lea surprindea şi repeta la Cracovia în 2001 când a consacrat Sanctuarul Divinei Îndurări: "Pentru omenire nu există alt izvor de speranţă decât milostivirea lui Dumnezeu".
Este vorba de acea milostivire care cu fire de aur a împaginat toată gândirea şi acţiunile sfintei Maria Giuseppa Rossello. Avea o singură dorinţă, aceea de a deveni sfântă fiind de folos şi dăruindu-se copiilor, săracilor şi părăsiţilor, descoperind în ei pe Isus Cristos însuşi; celebră este fraza pe care o repeta mereu: "Aş vrea să am braţele atât de lungi încât să pot îmbrăţişa lumea întreagă şi să fac bine tuturor". Nu mai puţin cunoscute sunt cuvintele: "Cuore a Dio, mani al lavoro", adică: să avem inima îndreptată spre Dumnezeu, iar mâinile să fie dedicate muncii. Cu siguranţă, tocmai pentru aceasta era numită deja în viaţă "călugăriţa cu o inimă mare", fapt care s-a şi dovedit în 1837, deci după 57 de ani de la moartea ei, când fiind exhumată şi extrăgându-i-se inima în prezenţa medicilor, a autorităţilor bisericeşti şi civile, toţi s-au mirat cât de mare era inima care încă, după atâţia ani, era plină de sânge; abia după ce a fost spălată de mai multe ori cu alcool, s-a reuşit îndepărtarea sângelui; această inimă se păstrează şi azi ca o preţioasă relicvă într-o urnă frumoasă în casa în care a murit, putând fi admirată alături de o relicvă a sorei Ludovica, cea care a făcut parte din primul grup de surori trimise de dânsa în America Latină şi a cărei cauză de beatificare este în curs. Deseori îşi îndemna postulantele, novicele şi surorile cu aceste cuvinte: "Să ne formăm o inimă mare şi generoasă pentru Domnul şi pentru fraţii noştri"; inima ei continuă să fie un semn vizibil al unei vieţi dăruite ca şi o pâine frântă şi oferită, arătându-ne nemărginita iubire a lui Dumnezeu.
Dacă este adevărat că "defunctus adhuc loquitur" (cel decedat ne mai vorbeşte încă), putem spune că sfânta Maria Giuseppa Rossello continuă să ne interpeleze şi astăzi, amintindu-ne că Dumnezeu, izvorul şi splendoarea frumuseţii veşnice care a creat totul pentru a ne descoperi iubirea, este un bun părinte care ne iubeşte şi are grijă de noi aşa cum ne păzim noi pupila ochilor, că el este iertător, îndurător şi milostiv, că ne vrea fericiţi şi că tot ceea ce el dispune, o face pentru binele nostru.
La Savona, în Casa Generală a Congregaţiei "Fiicele Maicii Domnului a Milostivirii", în apropierea tabernacolului capelei străjuieşte într-un sicriu de sticlă transparentă trupul intact, neputrezit al sfintei Maria Giuseppa Rossello care iradiază în continuare pe pământ mesajul îmbucurător al Milostivirii divine.
Dorim să receptăm cu convingere şi bucurie invitaţia adresată omenirii de către Pius al XII-lea din 12 iunie 1949, ziua canonizării călugăriţei Maria Giuseppa Rossello: "Guardatela, imitatela, pregatela!", adică: priviţi-o, imitaţi-o şi rugaţi-vă ei. Să ne ajute sfânta să experimentăm iubirea milostivă a lui Dumnezeu pe care apoi s-o predicăm şi s-o împărtăşim şi altora.
Pr. Alois Fechet
* * *
Mai multe imagini de la acest eveniment puteţi vedea în Albumul foto: 10-15 martie: Savona (Italia): Simpozion-pelerinaj dedicat fondatoarei Congregaţiei "Fiicele Maicii Domnului a Milostivirii"
* * *
